Castele din Romania

(pentru Florin, care crede ca doar Roman-ul e buricul pamantului ... )

Orizonturi Rosii (5)

Mihai Pacepa

Amintirile unui general de securitate

Guita cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo
[ Picatura gaureste piatra nu prin forja, ci cazind des. ]

Convorbirile din aceasta carte au fost scrise din memorie de general-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sint tot atit de exacte pe cit pot fi orice convorbiri neinregistrate, reamintite.


CAPITOLUL V

Era inainte de ora sapte dimineata cind telefonul S a sunat. Elena tocmai aflase de la Ceausescu despre vizita mea la Beirut. Dorea ca Olcescu sa-i cumpere 12 seturi complete de fata de masa damascata din pinza de in din Siria pentru 24 de persoane si citeva „stele" mari de la Beirut. Dupa ce am pus receptorul in furca, adjunctul meu, Vasile Pop, a raportat ca generalul Munteanu a sosit.
— Pofteste-l inauntru si adu-i o ceasca cu ceai, am ordonat.


PORTRETUL UNUI EXPERT IN ORIENTUL MIJLOCIU 

Munteanu a intrat val-virtej, exuberant si plin de energie ca intotdeauna.
— Traiasca generalul! Spionul tau gras, batrin, semideblocat este pregatit si asteapta o noua misiune murdara.
Înalt si corpolent, Munteanu era imbracat elegant intr-un costum inchis, cu dungi, iar un ceas de aur atirna de un lant ce statea de-a curmezisul vestei sale, facindu-l sa arate ca un om de afaceri american demodat. Ochii sai mari, miscindu-se continuu in spatele ochelarilor cu sase dioptrii, avind o rama neagra, masiva, tradau o vitalitate innascuta si concentrarea unei minti mobile, dinamice, intr-o permanenta incordare.
— Azi-noapte, a spus, Radio Erevan a dat in cele din urma raspunsul la doua intrebari puse de ascultatori de mult: Ce-ar trebui sa facem in cazul unui atac nuclear si daca putem conduce o Volga in curba cu 125 de kilometri pe ora ? Poate ca nu le-ai prins. Esti un general ocupat.
Glumele eterne cu Radio Erevan. difuzate prin supozitie din capitala-Armeniei sovietice, sint ultimul strigat al modei in Europa rasariteana.
— Spune-mi, l-am incurajat.
— in cazul unui atac nuclear american, absolut totii locuitorii Erevanului trebuie sa-si puna un cearsaf mare, alb, in jurul capului si s-o porneasca in liniste spre cimitirul cel mai apropiat, fiind atenti sa nu provoace panica.
— Si Volga ? l-am indemnat. Una dintre masinile mele de la serviciu era o Volga fabricata in Uniunea Sovietica.
— Raspunsul este ca poti conduce o Volga in curba cu 125 de kilometri pe ora, dar numai o data! a ris Munteanu.
Pop a intrat si a spus ca pusese cele o suta de pasapoarte pentru Arafat in doua genti deghizate in valize diplomatice, pe care le va transporta in avion. Punindu-mi valiza de calatorie pe canapea, a adaugat:
— Are acelasi cifru ca de obicei. Aveti tot ce va trebuie aici: pasapoartele, banii, documentele pentru valiza. V-am pus si Wather-ul. Doar mergeti la Beirut. (Se referea la pistolul meu din dotare, pe care un inalt oficial nazist il folosise pentru a se sinucide la Bucuresti in 1944.)
Mi-am intors privirea spre Munteanu.
— Cind am un pistol in mina e mai dezgustator pentru mine decit daca as tine in palma un sobolan mort, urit mirositor, mi-a spus cindva Munteanu, si atunci am crezut ca intr-adevar acele cuvinte ii descriau natura benigna.
Cu toate acestea, dupa citiva ani, s-a intimplat sa merg la poligonul de trageri al DIE, intr-o noapte, foarte tirziu si l-am gasit acolo singur, exersind cu un Colt 45. Cind m-am uitat la tinta lui, am vazut toate gaurile de glont in plin centru. „Cind la Roma...," mi-a soptit, vizibil stinjenit. Totusi, cea mai buna arma a sa era fara indoiala capacitatea de a-i judeca pe oameni, isi dedica intotdeauna o perioada de timp nemasurata in scopul studierii oamenilor, tintele sale umane, urmarindu-le gesturile, cercetindu-le sufletele.
Farmacist ca pregatire, Munteanu avea numai 22 de ani cind a devenit agent secret. Primii noua ani i-a petrecut la New York si Washington. Moartea, la inceputul anilor '60, a unuia dintre expertii DIE in problemele Orientului Mijlociu, l-a propulsat pe Munteanu seful departamentului din Cairo. Recrutarile efectuate de catre departamentul sau la cele mai inalte niveluri ale societatii egiptene, precum si relatiile sale personale cu conducatorii Egiptului, in special cu Gamal Abdul Nasser si Anwar el Sadat, au facut din el timp indelungat cel mai competent expert roman in problemele Egiptului, in timpul orelor confuze, nebuloase care au urmat mortii neasteptate a lui Nasser, Munteanu s-a mutat efectiv in palatul prezidential, deplingind moartea lui Nasser, tinguind destinul Egiptului si incercind sa faca ceva folositor pentru a ajuta pe oricine putea, carind chiar mese si scaune pentru delegatiile straine ce soseau la Cairo pentru funeralii. „A fost ocazia pe care o ai o singura data in viata de a-i spiona pe energicii conducatori", mi-a spus cind s-a intors.

La numai o zi dupa intoarcerea delegatiei oficiale romane de la funeraliile lui Nasser, ambasadorul sovietic de la Bucuresti i-a inaintat lui Ceausescu o rugaminte personala de la conducatorul sovietic Leonid Brejnev pentru o „evaluare tovaraseasca, frateasca a noului conducator egiptean." „Consilierul de la ambasada, Munteanu" a fost mentionat nu numai oral de catre ambasadorul sovietic, care a comentat ca observatori atenti din Cairo fusesera uimiti de familiaritatile dintre el si presedintele Sadat.
— Ce dracu' mai cauta si Munteanu asta al tau la Cairo ? m-a intrebat dupa o ora Ceausescu, vizibil deranjat ca numele altcuiva fusese interpus intre el si Brejnev. Daca e atit de omnipotent. spune-i sa-l aduca pe Arafat aici sa ma vada. Individul ala care pretinde ca-i reprezinta pe palestinieni.
Spre sfirsitul anului 1970, Munteanu l-a adus intr-adevar pe Yasser Arafat, noul presedinte al OEP, la Bucuresti. Pe atunci OEP nu fusese recunoscuta oficial de nici o tara comunista. Faptul ca putea vorbi direct cu Ceausescu, primul conducator comunist pe care-l cunoscuse personal pina atunci, l-a facut pe Munteanu sa creasca in ochii lui Arafat.


ZBOR LA BEIRUT 

M-am intors spre adjunctul meu:
— Fa-mi legatura cu comandantul „Flotilei 50", am ordonat. Un minut mai tirziu, comandantul „Flotilei 50", generalul Calomfirescu, era in persoana la telefon.
— Cu consimtamintul tau, generale, a raportat cu vocea lui inalta si afectata, dar totusi calda si politicoasa, voi fi capitanul tau de zbor astazi.
„Flotila 50" era numele codificat pentru flota speciala de avioane a lui Ceausescu, care, dupa modelul sovietic, era subordonata Ministerului de Interne. Ca si in celelalte tari din Europa rasariteana, flota prezidentiala era formata din avioane construite in Uniunea Sovietica, printre care se aflau doua IL-62 nou-noute - la vremea aceea cele mai mari avioane de pasageri sovietice - si doua IL-l8 mai vechi, dotate cu dormitoare si saloane pentru zboruri lungi, precum si doua AN-24 si doua elicoptere pentru vizite scurte in interiorul Romaniei. Recent „Flotila 50" primise de asemenea un Boeing 707 construit pe comanda. Eu ma ocupam sa-l inzestrez, sa-l dotez cu echipament de zbor si comunicatii american, obtinut legal sau ilegal, pentru a-l face copia fidela a avionului Air Forcc One al presedintelui Statelor Unite.
Am pornit spre aeroport pe la 7.30 a.m. Dupa ce masina a parasit sediul, Munteanu a remarcat profetic:
— N-o sa fie de nici un folos.
— in ordine, Abu, am spus, folosind numele pe care i-l daduse Arafat. Da-mi raportul.
— Ceea ce nu le trebuie palestinienilor este un Arafat cu ochelari cocotati savant pe virful nasului prezidind sedintele guvernului. Terorismul este modul de viata al palestinienilor. Ei vor un conducator razbunator, insetat de singe, fara scrupule, care sa-i ucida pe dusmani cu maiestrie. Cind Arafat va inceta sa mai aiba aceasta imagine, va fi omorit. Dar fratele Yasser este mai viclean decit o vulpe. El stie toate acestea mult prea bine ca sa-si schimbe repertoriul acum, exact cum i-o cere Tovarasul. Asta-i predica mea.

Sediul „Flotilei 50" este IR partea sudica a Aeroportului International Bucuresti-Otopeni, neobservat de pasagerii obisnuiti. Hangarele ce adapostesc avioanele si elicopterele sale par a fi chiar o parte din aeroportul comercial. Numai un IL-l8 alb cu emblema Romaniei pe coada statea afara nepazit.
— Echipajul avionului prezidential IL-l8 este gala de a-si incepe misiunea. Sint comandantul „Flotilei 50", a anuntat generalul Calomfirescu, salutind de la scara avionului.
Cu Calomfirescu pe scaunul pilotului, avionul cvadrimotor greoi a decolat usor si era acum la altitudinea de croaziera. Doi stewarzi, imbracati in uniforme gri - culoarea decorativa preferata a Elenei in acel moment - si purtind manusi albe, serveau micul dejun.
— Ce-avem pentru Yasser ? a intrebat Munteanu.
— Un mesaj de la Tovarasul si pasapoartele pe care le-a cerut - fix o suta. .
— Astea ii vor fi folositoare nu numai pentru operatiunea „Shuqairy", dar si pentru relatiile lor cu Baader-Meinhof si Brigazile Rosii. Sint si americane ?
— Unu.
— in sfirsit. Una dintre ambitiile cele mai mari ale lui Arafat este sa reuseasca o operatiune antiisraeliana cu ajutorul americanilor. Asta ne-ar ajuta sa crestem in ochii lui, daca am reusi intr-adevar cumva. Dar inca nu vad nici o speranta in sprijinul ideii Tovarasului de a transforma OEP intr-un guvern in exil, lot asa cum nu poti face o mumie sa danseze.
Generalul Munteanu a facu o pauza in limp ce o stewardesa i-a umplut din nou ceasca cu ceai.
— in calilate de conducator al unui guvern, chiar si in exil, Arafat va trebui sa adere la acordurile inlcrnationale si sa faca cunoscute un minimum de legi, iar asta va fi o sinucidere peniru el.
Calomfirescu a servit impreuna cu noi masa de prinz.
— O sa-l luam cu noi pe Presedinle? a intrebat Munteanu, referindu-se conspiraliv la Yasser Arafat.
— Fara drame astazi. Doar noi doi, iti amintesti primul nostru zbor cu Barbosu', la intoarcere in '70 ?
Calomfirescu a zimbit timid.
— Voi si echipajul erati singurele fiinte omenesti civilizate la bord atunci. Cind m-am intors sa vizitez pasagerii, ca acum, am fost literalmente incoltit de zdrahonii din garda lui personala, vreo doua duzini de exemplare feroce, inarmati pina-n dinti, cu pustile indreptate chiar spre mine.
— Doar eram si eu tot acolo, l-a intrerupt Munteanu. Fratele Yasser sedea undeva in mijlocul cabinei, inconjurat de aceste doua duzini de araboi, care si-au tinut pustile pe genunchi tot timpul zborului. Nu ma puteam apropia de el decit la vreo trei metri.
— A fost un zbor de noapte, a continuat reamintindu-si Calomfirescu. Dupa decolare, am servit cina, dar nimeni nici macar nu s-a atins de mincare, isi adusesera mincarurile si bauturile lor. Dupa aceea, ne-a trebuit o zi intrega ca sa facem curat in avion si sa scapam de duhoare.
Munteanu, care evident ca astepta cu nerabdare sa se intilneasca din nou cu Arafat si Hassan si sa-i revada pe ceilalti prieteni ai sai din OEP, era foarte bine dispus si spunea multe bancuri. Spre sfirsitul dejunului, cind tocmai incepusem sa atacam platoul cu brinzeturi frantuzesti, Calomfirescu s-a scuzat:
Vreau sa indrum aterizarea avionului eu insumi. Probabil ca stiu Beirutul mai bine ca oricare altul.
Avionul a aterizat usor si a rulat pina la cladirea principala. Prin fereastra l-am reperat pe Olcescu, inconjurat de un grup de oameni carora nu mai contenea sa le dea ordine.


RETEAUA DE CONTRABANDA 

La 1,60 m, bine cladit dar nu gras, cu parul inchis la culoare si pielea foarte bronzata, imbracat ca de obicei cu haine de cea mai buna calitate, dar frizind neglijenta, colonelul Constantin Olcescu incepea sa semene tot mai mult cu un palestinian. Multi ani fusese insarcinatul cu afaceri externe al Romaniei in Liban orecum si sef de sectie in cadrul DIE si agentul de legatura al lui Ceausescu pe linga conducatorul druz Kamal Jumblatt si la resedinta lui Yasser Arafat. Fiind un om plin de energie si intreprinzator, s-a obisnuit atit de curind cu atmosfera de front a Beirutului incit, atunci cind intr-o zi o racheta a cazut pe ambasada, mai intii s-a barbierit, iar apoi i-a cerut lui Jumblatt ca militienii sai druzi sa stringa documentele imprastiate si sa pazeasca cladirea, si numai dupa aceea a catadicsit sa raporteze la Bucuresti.
Pasind in interiorul avionului, Olcescu a spus:
— Bine ati venit in Parisul distrus - aluzie la epitetul „Micul Paris" acordat cu generozitate in trecut atit Beirutului cit si Bucurestiului. Totul e pregatit ca - la carte. Formalitatile de granita au fost facute, vama, de asemenea. Arafat are o escorta pentru dumneata, generale. Iar Jumblatt are una pentru avion. Doar bagam destui bani in fundul lor. Mergem ?

Beirutul imi era destul de cunoscut, desi constituia totusi mereu o surpriza sa vad cum, dupa fiecare distrugere, cu cladirile inca fumeginde, viata de afaceri si cea sociala erau in stare sa o ia din nou de la capat revenind aproape la cursul firesc si vitalitatea obisnuita. Totusi, de aceasta data, lucrurile stateau altfel. Pretutindeni se gaseau baricade, blocuri in mijlocul drumului si puncte de control, toate intesate cu araboi nebarbieriti, imbracati cu un fel de uniforma si cu prosopul traditional in jurul capului. Pe strazi, palestinieni si copii sleampeti, care tineau neglijent in miini pusti-mitraliere Kalasnikov hartuiau pietonii. Masini fara placile de inmatriculare se plimbau haotic prin zona sau erau parcate oriunde, in dezordine.
— Arata altfel, nu-i asa ? a intrebat Olcescu, vazindu-mi surprinderea. Asta-i din cauza prietenilor nostri din OEP. Ei sint o revolutie, nu un guvern. Ei pot distruge, dar nu pot reconstrui. Nu mai avem nici curier postal in permanenta, electricitatea si apa functioneaza la intimplare, iar cu regulile de circulatie si politistii s-a terminat. Magazinele sint mai mult inchise decit deschise, din moment ce prietenii nostri tocmai au inceput sa se autoserveasca cu tot ce vor.
— Dar Mercedesurile astea noi pe care le vezi pretutindeni?
— Au fost aduse prin contrabanda din Germania. Nu exista vama prin care sa treaca OEP in Liban.
În drum spre ambasada, Olcescu ne-a spus ca intrevederea cu „Annette" fusese stabilita la ora patru dupa-amiaza la Ambasada Romaniei, pe care o vizita regulat in calitate de consilier politic al lui Arafat si de ajutor al lui Farouk Kaddoumi. Arafat plecase in secret cu masina deunazi pentru a se intilni cu presedintele Haffez el Assad la Damasc, dar acolo fusese informat in legatura cu sosirea mea si cazuse de acord sa se intoarca pina seara, daca noi am trimite avionul acolo sa-l aduca. Munteanu s-a oferit imediat sa zboare Ia Damasc pentru a-l lua pe Arafat.
— Daca nu ma duc dupa el% avionul ar putea sta acolo zile intregi asteptindu-l sa-si faca aparitia.
Am aprobat.
Întrevederea cu Hani Hassan s-a desfasurat la ambasada, asa cum fusese prevazut. Raportul sau a fost scurt si fara echivoc. Propunerea lui Ceausescu era respinsa ferm de catre Arafat, fiind considerata nerealista si absurda, atit din motive de principiu cit si de pragmatism, dar mai ales pentru ca era periculoasa pentru acesta din urma. Transformarea OEP-ului intr-un guvern in exil ar trebui sa fie aprobata de Congresul National, impreuna cu o noua constitutie. Cu toate ca existau fractiuni diferite in sinul OEP-ului, Arafat a considerat propunerea ca fiind prea riscanta si s-a hotarit sa nu intre in hora. Pina atunci discutase propunerile lui Ceausescu numai cu Farouk Kaddoumi, principalul sau consilier politic si se hotarise sa nu imprastie vestea, astfel incit sa nu afle si ceilalti colaboratori. Acesta nu era un subiect de discutie cu Arafat pentru astazi, in conformitate cu cele spuse de Hassan, Arafat ar face orice ca sa fie recunoscut de Occident dar nu era dispus sa riste actuala sa pozitie.
Înainte de a pleca, Hassan a raportat ca tocmai primise ultimul transport de arme din Germania occidentala si ca avea acum destule arme si suficient echipament militar sa mai umple un camion de zece tone.

Imediat dupa intrevedere am expediat o telegrama in care am dat ordin ca DIE sa trimita un camion TIR la Beirut in maximum 48 de ore. Astfel munitia colectata de „Annette" putea fi transportata in secret in Romania sub protectia acordurilor internationale cu privire la TIR, bucurindu-se de imunitate diplomatica.

TIR este numele dat unei organizatii de comert exterior din Romania care se ocupa cu transportul in alte tari, cu autocamioane, al marfurilor pentru export. Numele provine de la o organizatie internationala - Transportul International Rutier - care ii reglementeaza activitatea. DIE a preluat controlul direct asupra intregului sistem de transport pe uscat TIR din Romania, sistem bazat pe modelul Bulgariei, care poseda unul dintre cele mai mari parcuri TIR din Europa. Parcul TIR al Bulgariei, oficial responsabil cu transportarea rapida a fructelor si legumelor exportate, este adinc implicat in traficul de droguri si arme din Bulgaria in Occident.

Pina in 1974, majoritatea soferilor de pe camioanele TIR romanesti erau de asemenea agenti secreti ai DIE. Ca si colegii lor bulgari fusesera instruiti sa transporte clandestin oameni, arme si droguri, precum si sa descarce lazile incarcate cu materiale de spionaj de catre agentii straini ai DIE si ofiterii deghizati de-a lungul autostrazilor occidentale. Pina in 1978, DIE a folosit din plin camioanele TIR pentru aducerea de materiale de inalta tehnologie si echipament militar in Romania, precum si pentru contrabanda cu arme nemarcate si droguri in Occident. Majoritatea acestor miscari erau infaptuite sub protectia acordurilor internationale TIR si a sigiliilor de la vamile straine, in decursul anilor toate sigiliile si formularele de hirtie folosite de catre autoritatile vamale occidentale au fost multiplicate de DIE si pastrate la indemina cu scopul de a inlocui orice sigiliu vamal original distrus pe drum in scopuri operationale.
— Poate Munteanu sa mai ramina aici vreo citeva zile si sa se intoarca la Bucuresti cu camionul TIR? a intrebat Olcescu, dupa ce a citit telegrama pe care o scrisesem. Pot sa-i dau o masina si un sofer de la ambasada ca sa mearga in fata camionului. Tupeul lui Munteanu, adaugat la pasaportul sau diplomatic si la inaltul titlu de consilier politic, i-ar putea asigura o protectie suplimentara la granita turca.
Era adevarat. „Annette" se va ocupa cu siguranta de plecarea ta liniste a camionului din Liban, iar granita bulgara nu va prezenta nici o dificultate, deoarece, romanii aveau parole secrete pe care le puteau folosi acolo. Valul actual de masuri antiteroriste prezenta riscul ca putea fi controlat camionul la granita turca, totusi, si ca aceasta ar putea provoca un scandal in presa occidentala. Am aprobat propunerea si am ordonat ca masura suplimentara de protectie folosirea valizelor cu sigiliul ambasadei si documentele diplomatice semnate personal de catre Olcescu in calitatea sa de insarcinat cu afaceri externe.

Dupa ce am avut grija de camion, i-am trimis lui Ceausescu o telegrama scurta:
„INTILNIREA CU ANNETTE NEGATIVA."

În scurt timp am primit un raspuns: „TOVARASE PODEANU : RAPORTUL DUMNEAVOASTRA A FOST PREZENTAT OMANDANTULUI UPREM. ORDINUL SAU E SA PERSEVERATI cu FEDAYEE, IN CONFORMITATE cu INSTRUCTIUNILE PE CARE vi LE-A DAT PERSONAL. 2. DUPA INTILNIREA DUMNEAVOASTRA CU FEDAYEE VA TREBUI SA MERGETI LA TULCEA PENTRU A INMINA BEDUINULUI N MESAJ CRIS DE LA COMANDANTUL SUPREM. TREBUIE SA MERGETI SINGUR, REPET SINGUR, FARA DECAN, CA SA-L VEDETI PE BEDUIN. 3. TRIMITETI AVIONUL LA BAZA. SE VA INTOARCE IMEDIAT LA BACAU CU MESAJUL SCRIS PENTRU BEDUIN. CAROL."

Conform codului de substituire, ce se schimba periodic, folosit in telegrame pentru o cifrare suplimentara, la vremea aceea Comandantul Suprem era Ceausescu, Carol era ministrul de interne Coman, Podeanu era numele meu codificat, iar decanul era ambasadorul. Fedayee si Beduinul erau folosite pentru Arafat si Gadhafi de citva timp. Numele oraselor straine erau de obicei codificate folosindu-se nume de orase romanesti care incepeau cu aceeasi litera a alfabetului, precum Tulcea pentru Tripoli si Bacau pentru Beirut. - ,


INTREVEDEREA CU „FEDAYEE" 

Cind Munteanu s-a intors, a mers impreuna cu Arafat direct la sediul OEP-ului. Eu am plecat cu Olcescu de la ambasada intr-unul din automobilele Mercedes ale lui Arafat, care demarau foarte repede, fiind escortati de alte patru masini pline de araboi si mitraliere Kalasnikov care ieseau pe geamuri. Masinile au gonit printre blocurile din mijlocul drumului si printre punctele de control fara ca macar sa-si incetineasca viteza, facind dovada eficientei sistemului radio al OEP-ului si a unui neasteptat semn de disciplina altminteri intr-un Beirut de Vest total haotic. Neam oprit in fata unei cladiri care avea ferestrele si usile protejate de blocuri masive de piatra si saci de nisip. Trotuarele si strazile erau pline de tineri palestinieni nerasi, imbracati neglijent, cu degetele pe tragaciul pustilor-mitraliere gata de functionare. De la usa, totusi, am fost insotiti de doi ofiteri bine crescuti.
Arafat, care bea ceai cu Munteanu, s-a ridicat si a venit spre noi, etalindu-si zimbetul fix.
— Sunt foarte fericit sa primesc mesagerii fratelui Ceausescu, a inceput, vorbind repede in engleza lui ritmata si improscind uneori cu scuipat in jur, dupa ce m-a imbratisat si dupa ce a lasat doua urme lipicioase de saliva pe obrajii lui Olcescu. Sintem in razboi. Cind vom reusi in sfirsit sa alungam sionismul din Palestina vom avea un camin adevarat. Pina atunci, sunt nevoit sa va primesc pe unde se poate, s-a vaitat cu o scuza prefacuta, oferindu-ne un scaun.
— Am inteles de la Abu Munteanu ca fratele Ceausescu a trimis pasapoartele pe care le-am cerut, a inceput Arafat, fara nici o alta introducere.
— Da, domnule presedinte, le-a trimis, impreuna cu cele mai bune urari de succes in lupta dumnevoastra. Sint acolo, am raspuns, aratind spre cele doua valize pe care Olcescu le pusese pe biroul sau si le deschisese.
Arafat si-a intors ochii lunecosi, de viezure, ca sa arunce o privire inauntru, apoi a inceput sa scotoceasca prin pasapoarte.
— Câte sunt ?
— O suta, domnule presedinte.
— Cita generozitate. Aceste valize vor ajuta sa se scrie o noua pagina in istoria glorioasa a Palestinei, a rostit cu emfaza, in timp ce continua sa scotoceasca printre pasapoarte. Iata-l! Abu Munteanu mi-a spus ca o sa primesc si un pasaport american. N-am mai avut pina acum vreun pasaport american in alb.
— Aveti unul acolo, domnule presedinte. Dar nu-i puteti utiliza singuri. Noi trebuie sa scriem numele si toate celelalte cu o masina de scris speciala pe care o folosesc americanii, iar noi avem doar o masina din asta. Daca nu va supara sa ne spuneţi identitatea viitorilor detinatori, puteti avea oricite pasapoarte americane doriti. Daca va supara, o lasam balta.
— Fratele Ceausescu e cel mai bun prieten al meu, a raspuns Arafat, admirind pasaportul american. N-am secrete fata de el.
— Mai am ceva pentru dumneavoastra, domnule presedinte, am spus, schimbind subiectul si punind un plic pe biroul sau. Aveti aici textul englezesc al celor mai recente mesaje dintre tovarasul Ceausescu, Carter si Begin.
— Asta-i foarte folositor, a replicat Arafat arborindu-si zimbetul studiat. Le vom studia cu foarte mare atentie.
A frunzarit documentele, evident fara sa le citeasca, apoi a inchis cele doua valize cu pasapoartele si deodata a izbucnit teatral :
— Stiu, stiu, a exclamat, tuguindu-si din cind in cind buzele si gesticulind cu ambele brate. Stiu ca am intirziat cu raspunsul, dar a trebuit sa discut cu toti colaboratorii mei. Si cu Assan. De aceea m-am dus la Damasc - sa discut propunerea fratelui Ceausescu.
— Arafat spune cite o minciuna in fiecare propozitie, obisnuia sa descrie Munteanu discutiile sale frecvente cu presedintele OEP-ului.
— inca de cind am parasit Bucurestiul, a continuat Arafai, am sustinut propunerile fratelui Ceausescu de a transforma OEP intr-un guvern in exil. Toti colaboratorii mei cei mai apropiati sint de acord ca trebuie sa avem propria noastra tara si cu siguranta propriul nostru guvern, de asemenea, dar ei nu pot spune cit de curind se vor intimpla toate astea. Stiu ca fratele meu Ceausescu e mereu foarte grabit. Dar noi sintem in razboi aici si nu putem actiona atit de repede, va dati seama de asta. Tot ce pot spune e ca sint de acord pe de-a-ntregul cu ideea fratelui meu de a avea un guvern. Asta e ceea ce ar trebui sa-i spuneti.
— Dar in legatura cu un guvern in exil ? am indraznit.
— Pina cind nu vom izgoni sionismul din Palestina, vom fi mereu in exil. Asta ar trebui sa i-o spuneti fratelui meu.
Era clar ca Arafai facea pe prostul si incerca sa-l mentina pe Ceausescu favorabil in privinta persoanei sale, datorita vizitei acestuia la Washington peste numai citeva zile.
— Lasati-ma doar sa vad daca am inteles ce-ati spus, domnule psesedinte. Sa-i spun tovarasului Ceausescu ca n-a sosit inca vremea pentru transformarea OEP-ului intr-un guvern in exil ?
Asa e cum spui tu, a replicat, trecind in partea cealalta a biroului pentru a da un telefon.
— Tocmai i-am telefonat lui Abu Lut, a spus cind s-a intors. E cel mai inversunat fata de propunerea mea si a fratelui Ceausescu. Asculta-l pina la capat.
Abu Lut era nom de guere-ul lui Farouk Kaddoumi, unul din „grupul celor opt" care pe la inceputul anilor '60 a creat Miscarea pentru Eliberarea Palestinei, pe care o conducea Yasser Arafat. Cind a sosit, imbracat in costumul traditional palestinian, l-am recunoscut cu greutate pe „ministrul de externe" al OEP-ului care purta de obicei numai costume occidentale perfect croite.
În stilul sau demagogic, Kaddoumi l-a ridicat in slavi pe Ceausescu.
— Nu vreau sa vorbesc astazi despre sprijinul sau politic nemarginit pentru cauza palestiniana. Vreau sa vorbesc acum despre ajutorul sau umanitar, despre avioanele romanesti pline cu medicamente trimise in secret la Beirut in fiecare luna, despre asistenta profesionala si materiala a fratelui Ceausescu, despre specialistii si tehnicienii romani trimisi aici pentru a aduce imbunatatiri celor peste patruzeci de fabrici si ateliere Samid ale noastre, despre primul nostru grup de cincizeci de palestinieni trimisi deja la Bucuresti pentru a fi invatati cum sa conduca afacerile „Samid".
Dupa aceea, fara nici o legatura aparenta, unul dintre siretlicurile sale stilistice preferate, Kaddoumi a rostit o lunga disertatie referitoare la faptul ca intre palestinieni si existenta Israelului acolo exista un antagonism ireconciliabil, care va putea fi depasit numai prin distrugerea Israelului ca stat.
— Palestinienii au trei lozinci: unitatea nationala, mobilizarea nationala si eliberarea. Nimeni nu-i poate schimba - nici presedintele Arafat, nici Comitetul Executiv, nici macar Congresul National. Si nici unul dintre noi nu poate adauga a patru lozinca: compromisul, a incheiat Kaddoumi patetic.
— Nu voi face nicicind compromisuri, a intervenit Arafat. Nu pot si nu vreau. Sint revolutionar. Mi-am dedicat toata viata cauzei palestiniene si distrugerii Israelului. Nu ma voi schimba si nu voi face compromisuri. Nu voi fi de acord cu orice ar recunoaste Israelul ca stat. Niciodata.
Arafat incepea sa ridice tonul. Ca si Ceausescu, se infuria din te miri ce.
— Nimeni, nici prieten, nici dusman, nu ma poate forta sa fac compromisuri.
Arafat devenise intr-adevar violent, iar Kaddoumi incerca sa-l calmeze.
— Stim ca fratele Ceausescu nu vrea compromisuri. Stim adevaratele sale sentimente fata de Israel. Stim ca-i indeparteaza pe toti evreii din toate posturile de conducere din guvern. Stim ca vrea numai sa-i dam apa la moara, ceva care sa-l faca pe Carter sa se incline in directia noastra. Dar pur si simplu nu putem transforma revolutia noastra intr-o birocratie.
— Asta-i situatia delicata in care ma aflu, a spus Arafat, devenit brusc din nou rational. Dar vreau intotdeauna sa fac Occidentul sa creada ca eu vreau ceea ce fratele Ceausescu vrea sa fac eu. Vei duce acest mesaj la Bucuresti ca raspuns ?
— De aceea sint aici, domnule presedinte.
— Din moment ce totul s-a aranjat, haideti sa mincam ceva, a spus Arafat, ridicindu-se in picioare si invitindu-ne la masa.
Ne-a dus intr-o incapere alaturata, mobilata ca o baraca militara. Acolo ne astepta Hani Hassan, impreuna cu un barbat a carui figura imi era foarte cunoscuta, dar nu stiam de unde sa-l iau.
— S-ar cuveni sa-l cunosti, a spus Arafat punindu-mi mina pe umar. Este eroul nostru national, Abu Daoud. Mi-a spus ca atunci cind a fost in vizita la Bucuresti ultima data i s-a oferit o masa pe cinste. De aceea i-am cerut sa pregateasca cina pentru rioi acum. Ai aici toata crema OEP-ului: purtatorul de cuvint, Abu Lutf, creierul, Abu Hassan, mina forte, Abu Daoud. Si presedintele.
— Stiti povestea cu cei patru papagali care erau de vanzare ? a intervenit Munteanu.
— Nu, a raspuns Arafat.
— Un arab batrin s-a dus la bazar sa-si vinda cei patru papagali, care erau cu totii niste pasari dragute, cu pene frumoase, colorate. „Cit vrei pentru acesta ?" a intrebat un cumparator, aratind spre papagalul rosu. „Doua mii de lire sterline", a raspuns arabul. „Ce spui ? E facut din aur ?" „Nu, frate, dar stie sa vorbeasca araba si engleza." „Si cit ceri pentru cel albastru ?" „Patru mii de lire sterline, frate. Vorbeste si germana. Cel galben costa sase mii, deoarece vorbeste sase limbi." „inteleg", a spus cumparatorul. „Si cit costa acela de-acolo, cu pene de toate culorile ?" „Acela costa douasprezece mii de lire sterline, frate."
„Ce spui ? Cite limbi stie ?" „Nici una. El este comandantul grupului."
— Dati-mi o pusca, a strigat Arafat cu pretinsa furie, pe cind infuleca din mincare.
Trecuse de miezul noptii cind am plecat de la sediul OEP-ului. O data intors in salonul ambasadei, am scris o scurta telegrama Bucurestiului raportind ca discutia cu „Fedayee" avusese loc intr-o „atmosfera prieteneasca" si ca „Podeanu" va pleca la Tripoli dimineata. „Atmosfera prieteneasca" era denumirea codificata pentru insucces.
— Ce-ar fi ca la discutiile noastre cu Arafat sa-l aducem pe Kaddoumi, nu pe „Annette"? a rupt tacerea Olcescu.
— Nu sint surprins, a intervenit Munteanu. Una dintre principalele preocupari ale lui Arafat este sa tina in secret de oamenii sai ocupatia reala a lui „Annette".
El aparea numai la protocol, la dineu - si atunci in calitate de adjunct al lui Kaddoumi.

Yasser Arafat a dorit intotdeauna sa-l protejeze pe Hani Hassan ca fiind unul dintre consilierii sai politici si sa-i tina numele departe de orice operatiune terorista palestiniana pregatita in secret de Hassan. Abia in timpul lunii octombrie a anului 1985 cind a fost deturnat avionul italian Achille Lauro, cu cei 123 de pasageri ai sai si 315 oameni la bord, numele lui Hani Hassan a fost pentru prima oara pus in legatura cu o operatiune terorista a OEP-ului. Prezenta sa la Cairo, dupa cum s-a scris in presa, demonstreaza in totalitate ca operatiunile secrete formeaza inca apanajul sau. În conformitate cu revista Time, presedintele egiptean Hosni Mubarak era „dornic, poate prea dornic, sa demonstreze ca Arafat este un moderat ce se opune terorismului, implicindu-l in rezolvarea problemei ostaticilor. Arafat a fost tot atât de dornic sa consimtă. Luni seara, unul dintre cei mai apropiati consilieri ai sai, Hani el-Hassan, se afla deja in Egipt."


ATENTATUL OEP-ULUI ASUPRA GOLDEI MEIR 


— Mor dupa un pahar cu whisky, s-a lamentat Olcescu. Ma crezi ca nu l-am vazut niciodata pina acum pe Abu Daoud? in toti acesti ani petrecuti de mine la Beirut.
A luat o sticja cu whisky din bufet.
— iti amintesti de telegrama referitoare la el pe care am trimis-o impreuna cu Munteanu in timpul vizitei Goldei Meir la Bucuresti? a continuat. A fost o zi dificila pentru noi toti si aveam nevoie de putin whisky si de o scurta discutie.

Evenimentele avusesera loc in mai 1972. Munteanu era la Beirut ca sa inmâneze lui Arafat un mesaj foarte confidential din partea lui Ceausescu. Mesajul continea detalii referitoare la discutiile purtate in aprilie de Ceausescu si presedintele egiptean Anwar el Sadat la Cairo, incluzind propunerea acestuia din urma ca el, Sadat, sa se intilneasca personal cu israelienii ca un prim pas pe calea pacii. La sfirsitul mesajului sau, Ceausescu l-a informat pe Arafat ca lui i se ceruse sa actioneze in secret ca mediator intre Egipt si Israel, si ca peste citeva zile va avea convorbiri secrete la Bucuresti cu primul-ministru israelian Golda Meir. Aceasta stire a facut ca la resedinta lui Arafat toti sa clocoteasca de furie.
La 5 mai 1972, eram in functia de sef al DIE. Pe la patru si jumatate dupa-amiaza am primit o telegrama de avertizare de la Beirut in care se spunea ca patru arabi plecasera de la Cairo cu destinatia Bucuresti cu scopul de a o asasina pe Golda Meir cind urma sa mearga, pe jos, la sinagoga corala, unde fusese programat ca va asista la o slujba religioasa in seara aceea. Doar cu citeva minute inainte, Ceausescu ma chemase ca sa-mi spuna ca terminase a doua intrevedere cu Meir - durata totala a discutiilor dintre ei, cu usile inchise, urcind la 14 ore - si ca ea se pregatea sa porneasca spre sinagoga. Ceausescu era entuziasmat, probabil ca se si inchipuia deja mediator in Orientul Mijlociu, primind eventual Premiul Nobel pentru Pace.

Daca informatia de la Beirut era corecta, era aproape prea tirziu sa se mai poata face ceva. Am verificat imediat cu ajutorul centrului electronic de supraveghere pentru a obtine orice informatie suplimentara datorata microfoanelor implantate copios de catre Securitate peste tot in jurul Goldei Meir, precum si in casa rabinului-sef, dr. Moses Rosen, chiar si in sinagoga si in curte, dar nimic suspect n-a fost sesizat. Nu mai era suficient timp sa fie alertate Securitatea si armata, care se ocupau formal de protectia Goldei Meir. Lantul birocratic de comanda si slugarnicia sistemului militar roman nu erau compatibile cu reactia rapida. Am holarit sa folosesc intregul arsenal uman al unitatii antiteroriste a DIE, care era tinuta intr-o alerta continua pentru a preveni atacurile potentiale asupra sediului DIE, ambasadelor romane de peste hotare sau avioanelor comerciale. Pe la cinci si jumatate, patru arabi, surprinsi si coplesiti, au fost arestati pe o strada in apropiere de sinagoga, fara sa fi fost in stare sa-si foloseasca pustile mitraliere si grenadele de mina. Toti aveau pasapoarte egiptene.
Citeva minute mai tirziu ma gaseam in biroul lui Ceausescu. S-a facut alb ca varul,
temindu-se ca visul sau se va sfirsi brusc si a ordonat:
— Omoara-i! Spune ca au opus rezistenta armata.
Dar inainte de plecarea mea din birou Ceausescu isi schimbase parerea. Nu voia publicitate gratuita care sa compromita Bucurestiul ca viitor loc de intilnire intre Golda Meir si Anwar el Sadat. În seara aceea, pe la ora opt, arabii au fost fotografiati in secret in timp ce serveau o cina copioasa, completata cu icre negre si sampanie, intr-o casa de oaspeti a guvernului, in dimineata urmatoare au parasit Bucurestiul la bordul unui avion comercial roman. Totul s-a petrecut cu luni de zile inainte ca DIE sa-l poata identifica pe conducatorul gruparii teroriste in operatiunea Meir din fotografii secrete, acesta fiind Abu Daouel, comandantul activ al atacului terorist din 1972 asupra echipei olimpice a Israelului la Miinchen. Abia atunci a inteles pe deplin DIE ca incercarea de asasinare a Goldei Meir fusese complotata de catre OEP.
În acea zi de mai 1972, totusi, pasapoartele gasite in posesia teroristilor arestati l-au convins pe Ceausescu ca instigatorul atentatului asupra Goldei Meir fusese Cairo, dar a hotarit ca ea sa nu stie. M-a trimis s-o insotesc pe Meir in drumul de la ambasada israeliana la sinagoga. Dupa slujba religioasa, ea a vazut miile de oameni adunati in fata sinagogii, in spatele gardurilor de paza. Taceau cu totii, de teama sa nu fie indepartati brutal daca ar deschide gura. In timp ce Meir se apropia de ei, au inceput sa-si scoata yarmulk-urile ascunse si, privind cu prudenta in jur, le-au pus pe cap. Desi yarmulk-urile nu sint interzise prin lege in Romania, portul lor este privit cu ochi rai. Meir a indraznit un „Shalom". „Shalom!" a fost raspunsul entuziast din pieptul citorva mii de oameni. Cintece ebraice au rasunat intr-o demonstratie spontana de afectiune. Cind Meir a intrat in masina, avea lacrimi in ochi.
Înainte ca Meir sa paraseasca Bucurestiul, primul-ministru Ion Gheorghe Maurer, un vinator pasionat, i-a oferit o imensa blana de urs neagra la ceremonia de ramas-bun. Facindu-i cu ochiul, Ceausescu a sugerat cu prudenta ca acest trofeu ar putea simboliza de asemenea pielea pe care „Ursul" statea s-o piarda in conflictul din Orientul Mijlociu, in acea zi Ceausescu a lansat ceea ce avea sa devina una dintre strategiile sale preferate cu care va cistiga in ochii conducatorilor occidentali: folosirea glumei inofensive antisovietice.
— in 1972, a declarat Olcescu, Barbosu' a scos scintei cind a aflat pentru prima oara ca Sadat s-ar putea intilni cu Meir.
— Ura fata de Israel o are in singe, a adaugat Munteanu. Dupa ce i-am dat lui Arafat mesajul Tovarasului referitor la o posibila intilnire Sadat-Meir, mai intii a explodat de furie. Iar apoi s-a imbolnavit fizic.
— Ce crezi despre mesajul lui Arafat pentru Tovarasul ? a intrebat curios Olcescu, privindu-l pe Munteanu.
— Cred ca vom vedea politica OEP-ului fata de Occident devenind jocul „uite-o, nu e" pentru momentul de fata, a incheiat profetic Munteanu.
Arafat continua sa nege si astazi ceea ce a dat de inteles cuiva abia ieri. Descriind discutiile de pace in Orientul Mijlociu din ianuarie 1986 dintre regele Hussein al Iordaniei si Yasser Arafat, care a fost insotit la Amman de catre „ajutorul" sau Hani Hassan, presa americana' scria ca „Arafat si-a facut aparitia de la intrunirea de dimineata lasind sa se inteleaga ca este gata pregatit sa accepte cele doua rezolutii ONU considerate cheia eforturilor de pace in Orientul Mijlociu, daca Israelul este mai intii de acord cu o conferinta multinationala pentru a supraveghea discutiile. Arafat a mers in 'mod repetat pina la marginea prapastiei, iar apoi s-a tras in directie opusa, acceptind cele doua rezolutii ONU."


(va urma(

Rochia de moar

George Calinescu


Ca de-obicei, aseară, trag ancora. Odaia
Rămâne ca o punte îngustă, în văpaia
A douăzeci și patru de brațe de cleștar,
Închipuind sub grindă sistemul planetar.

În fuste verzi de-atlaz, se stăpânesc abia
Să nu dea din picioare, fotolii, canapea.
Volumele din rafturi zbucnesc, și după zbor
Se-ntorc ca porumbeii la locurile lor.

Pe geam, un val oceanic stropește picături,
Se clatină-n oglindă desișuri de păduri,
Înăbușită fierbe cerneala-n călimară,
Mieroasă, zmaragdie, suc de cucută-amară.

Dulap, scrin, piano, sobă, suspină fiecare,
A zdupăit ceva ca o descălecare,
Picioare transparente sosind din Paradis
Pun unghiile de aur pe masa mea de scris.

În lada de Brașov nu m-așteptam să fie
Greieri, căror le țin strictă catagrafie,
Unul silabisește în violina mea,
Altul preferă ceara din roșia dușumea.

Fui curios să văd gângăniile ce fug
În pântecul acelui multicolor coșciug,
Pe-al cărui fund, uitată, absoarbe naftalina
O rochie de moar a tantei Magdalina.

Când să ridic capacul mă năvăli un fum,
Pișcând ca o pucioasă și-un nădușit parfum
De liliac uscat, făcute scrum buchete,
Și-odaia străluci de flăcări violete.

Iar lada mea trosnea ca focul de nuiele,
Și aburul ieșea prin muchi și găurele.
Ținându-mi răsuflarea, deschid, aruncu-mi ochii
Pe locul fumegândei, mucegăitei rochii.

Mi se păru umflată, aproape-nsuflețită,
Corsajul palpita, poala sălta boțită;
Mănușile de ață din fumăraie-și scoase
Mătușa Magdalina, chiar ea, carne și oase.

Și totuși fără spaimă i-am dat un braț, lejeră,
De mine sprijinită, stătu pe o berjeră,
Iar eu mersei cu grijă capacu-n loc să pun
Peste craterul lăzii cu clocot de săpun,

Ca nu cumva din Hades pe-aceleași vechi canale
Să se reverse și-alte himere infernale.
Și-așa privii născuta din fumeguș stafie,
Cu părul ei de câlți legat într-o scufie

Albă ca spermanțeta, bățoasă de crohmală,
Iar gâtul cu mărgele părea vopsit cu smoală,
Ochii mocneau striviți ca două mari stafide
Alunecați la vale în foarte-adânci firide.

Pe ici, pe colo, o geană, ca de măceș, o țeapă
În pleoapele gălbui ca foile de ceapă,
Obrajii pământii înscorțoșați și creți,
Acoperiți cu pielea unor uscați bureți.

Pe lângă gură cresc niște tulei de pluș,
Din nară pică mucul: floare de cerceluș.
Și pe supt ochi mătușa-i spoită cu funingini,
O coadă de melc, limba îi iese printre gingini.

Iar osul de la deget mai nici o carne n-are,
Și unghiile crescute au arcuri ca de gheare,
Pe rochie foșgăiesc gândacii, curcubeuri,
De n-or fi niște jocuri de fluturi și de jeuri.

Mătușa-și împreună mănușile de ață,
De poala hainei mele îngenunchind se-agață,
Și implorând burlesc, îmi zice: ”Sprijin dă-mi
Să trec nevătămată prin douășpatru vămi.

Scrie-mi vreo două stihuri, fă-mi vâlvă dăscălească,
Să mă cunoască lumea și să mă pomenească.”
”Îmi va fi greu - zic eu - acum întâia oară
Să-ncerc o Vita nuova printr-o octogenară.”

Dau s-o ridic. Mătasea din mână, ruptă, scap.
Repede Măgdălina dă rochia peste cap,
Cu ghearele lungi pielea ca năpârlită-și taie,
Ia foc ca o hârtie și arde vâlvătaie.

Cu palma de rușine la ochi - o credeam scrum.
Mătușa însă zice: ”Ia vezi-mă acum”.
Și lângă mine șade, ce frumusețe, of,
O fată cu-ochi de agriși în candid malacof.

Ca piersica prea coaptă e fața-i purpurie,
De rupi pielița moale și carnea se sfâșie,
Cu unghii conabii ca floarea de glicin
Ea-n masa mea lovește pe dinți de clavecin.

”Te voi cânta”, strig eu, și-n marile de-a valme
Ce-mi năvălesc în suflet în pripă bat din palme,
În pod nechează un vifor, cutremură tavan,
Pe geam se saltă un cal mare cât cel troian.

Trag botfori în picioare din piele de Cordova,
Înalți până la șolduri, muiați în ambră; slova
Arsă pe ei - arabă; iau biciul de peteală,
Pe trup pun un brocart de fină poleială

Și sar pe cal, prin grindă zvâcnesc afară, zbor,
Prin sfere dau o raită, mă urc și mă cobor,
Cavalcadez departe spre-acel de aur ban
Ce arde și se umflă: steaua Aldebaran.

Prin praf imens de foc străbat Calea-lactee,
Cu mâna pâlnie ochii feresc de vreo scântee,
În fine trec prin Siriu, și descinzând eliptic
Pun tălpile din nou sub candelabrul criptic.

Nici babă și nici fată! Pocnește-n violină
Unul din cei doi greieri, luminile declină,
Desfac capacul lăzii. În ea, pe fundu-i doar,
O veștejită rochie de jeuri și de moar.

Miroase a patchouli, și când o scutur, iată,
De-un nor de molii albe odaia e-mpuiată.
Adorm cântând în vise stihuri miraculoase,
Trei genii mă păzesc cu săbiile scoase.

Politicienii instrumentalizează criza

Rodica Binder

Rodica Binder

Celebrul filozof Giorgio Agamben, un temut critic al totalitarismelor dar şi al simptomelor degenerative ale democraţiei, afirmă că sub mantia crizei, politicienii impun cetăţenilor măsuri cu totul impopulare.

Impresia că actuala criză ar fi devenit doar un pretext spre a impune europenilor o severă politică de austeritate, de inspiraţie neoliberală, a generat atît un apel imperativ al unor partide politice de stînga din Europa cît şi o intervenţie a unuia din cei mai prestigioşi şi controversaţi filozofi contemporani: Giorgio Agamben. Cei dintîi, după ce deplîng o aşa zisă demolare sistematică a unor drepturi salariale şi condiţii de muncă cucerite din greu, de-a lungul ultimului veac, după ce constată că în pofida protestelor nimic nu s-a schimbat, cred că o opoziţie frontală ar fi ultima soluţie, conformă întrucîtva celeia din apelurile-manifest lansate de regretatul Stephane Hessel. Filozoful italian în schimb, profesor de estetică la Universitatea din serenissima Veneţie, agită spiritele prin tezele sale.

Inaintea recentei decernări a premiului Leopold Lucas, dotat cu 50.000 de euro, care i-a fost atribuit de către Facultatea de Teologie Evanghelică din Tübingen, Agamben a vituperat în faţa ziariştilor împotriva viciilor actualei societăţi care, în pofida spiritului ei lumesc, secular, ar fi mai religioasă şi iraţională decît cele precedente. Băncile au luat locul bisericilor, banii au devenit Dumnezeu iar bancherii sunt preoţii oficianţi ai noului cult.

Opiniile filozofului în vîrstă de 70 de ani, a cărui faimă internaţională se datorează mai cu seamă cărţii sale „Homo sacer", deşi radicale, nu sunt lipsite de un sîmbure de adevăr şi de unele rezonanţe biblice, trimiţînd cu gîndul şi la viţelul de aur. Dar cum politicienii nu se sinchisesc nici de filozofie nici de filozofi, este puţin probabil că vehemenţa criticilor formulate de Agamben la adresa actualei societăţi dar şi a unor structuri europene, va determina cea mai infimă schimbare. Poate cel mult zîmbetul condescendent al celor care citesc ziarele, în ocurenţă LA REPUBBLICA şi LIBERATION din care le-a fost dat să afle recent propunerile filozofului de reformare a Europei. Inspirate de textele mai vechi ale colegului său francez Alexandre Kojève, formulate după al doilea război mondial, ele merg ceva mai departe virînd uneori spre absurd. La vremea lui, Kojève credea că cele mai mari pericole pentru Franţa ar fi o Germanie din nou puternică şi al Treilea Război Mondial. Acesta din urmă nu a sosit încă dar Germania a devenit între timp motorul Europei. Epoca statelor naţionale a apus, îi urmează cea a Imperiilor. Iar pentru ca în noua constelaţie Franţa să nu-şi piardă virtuţile de Grande Nation, Kojève o vedea la vîrful unui imperiu latin, din care să facă parte Italia, Spania. Portugalia ţinea, în această structură vizionară mai degrabă de Imperiul anglo-saxon din care fireşte că şi Germania urma să facă parte, dar în varianta dez-industrializată, astfel încît să depindă de importurile din Franţa. Istoria a luat-o însă pe alte căi decît cele recomandate de filozoful francez de origine rusă.

Agamben crede că tezele răposatului său predecesor merită un plus de reflecţie tocmai acum fiindcă de ceea ce acesta s-a temut, s-a întîmplat. Germania a devenit în Europa reprezentanta mentalităţii anglo-americane, constrîngînd ţările mai sărace să satisfacă interesele celor mai bogate, mai ales propriile sale interese care, cum o dovedeşte istoria sa recentă, nu sunt dintre cele mai nobile. Pe scurt, dat fiind clivajul cras de mentalitate dintre nordul şi sudul Europei, a le impune meridionalilor modul de viaţă şi de lucru al septentrionalilor, ar duce la pieirea celor dintîi, cărora le este străin spiritul capitalist, în vreme ce teutonii sunt animaţi de un etos protestant.

Cum era de prevăzut, viziunile lui Agamben au declanşat dezbateri în paginile de foileton ale marilor ziare europene, deşi ele nu sunt întru totul străine de o altă viziune, nu mai puţin eretică, enunţată tot pe fundalul crizei de economişti şi oameni de afaceri. Şi anume, scindarea monedei euro în două - un euro de sud şi unul de nord. Că ideile lui Giorgio Agamben au avut un mai puternic ecou mediatic decît cele ale lui Hans-Olaf Henkel se datorează evident solidului renume internaţional al filozofului dar şi componentei etno-psihologice a argumentelor invocate. Care însă, au deschis cale liberă unor controverse pseudo-filozofice şi unor vulgarizări intens emoţionale.

Giorgio Agamben se bucură între timp de onorurile făcute de Universitatea din Tübingen, prin medalia Leopold Lucas, în memoria rabinului şi eruditului care a fost ucis în lagărul din Theresienstadt. Printre laureaţii acestei distincţii care se acordă anual din 1972 încoace se mai numără Schalom Ben-Chorin, Karl Popper, Dalai Lama şi fostul preşedinte al Germaniei, Richard von Weizsäcker.

Pericolul româno-bulgar e o fantomă britanică (II)

Traian Ungureanu

De ce însă în Anglia? Sînt spaniolii și italienii mai mulțumiți de presa și polticienii locali? Evident, nu. Lumea politică italiană e demult discreditată la ea acasă, iar politicienii spanioli nu au nici un motiv să se bazeze pe simpatie publică. Reacția engleză vine și din alte surse. Frica de români și bulgari e mult mai ușor de trezit în Anglia, dacă atinge nervul anti-european sau anti-continental al lumii britanice.

Reglementarea care permite accesul româno-bulgar pe piața britanică e o reglementare a Uniunii Europene, iar reținerea britanică motivată sau nemotivată față de UE e binecunoscută. În plus, românii și bulgarii vin din acea parte a Europei pe care britanicii au considerat-o, în mod tradițional, o periferie îndepărtată, primitivă și imprevizibilă. Distanța izolată a Marii Britanii exclude estul european pe care îl transformă într-o lume ostilă. Aceste trăsături psiho-istorice dau nota specială a reacției britanice.

În al doilea rînd, românii și bulgarii sînt victimele unei situații create de noua morală publică engleză și, în genere, occidentală. Cîmpul contestației, criticii și respingerii s-a îngustat foarte mult. Nimeni și nimic nu mai poate fi certat, refuzat sau descris în culori tari. Orice ieșire de acest gen e amendată rapid sub acuzația de rasism, anti-ageism, anti-feminism, șovinism sau orice altă nouă etichetă-gardian a corectitudinii politice. Românii și bulgarii nu au noroc. Spre ghinionul lor, românii și bulgarii sînt europeni, albi și trăiesc în țari, măcar teoretic, democratice. Celelalte variante și culoare fiind blocate, românii și bulgarii devin ținte perfecte. Despre ei se poate spune și îndrăzni aproape orice, fără riscul vreunei sancțiuni. Adevărul trist e că despre români și bulgari s-a spus aproape orice, dar nimeni nu s-a ales cu eticheta de rasist care însoțește automat orice cuvințel în neregulă adresat africanilor sau asiaticilor.

În defavoarea comentariilor de mai sus, se plasează un număr destul de mare de incidente relatate în presă. E vorba de relatări despre grupuri organizate de cerșetori, hoți de buzunare și traficanți de persoane sosiți în special din România. De regulă, majoritatea e dată de țigani din România. Situația nu e monopol englez. Aceleași incidente au loc și aceleași rețele acționează în Germania, Franța sau Belgia. Dar asta e o problemă complet diferită de valul de sute de mii de români și bulgari care ar urma să fure locuri de muncă și ajutoare sociale în Anglia.

Conform relatărilor de presă engleze, autoritățile britanice au asistat fără replică la situații în care tabere de țigani au distrus spații publice sau au dat peste cap cartiere întregi. Răspunsul oficial e că legislația europeană leagă de mîini autoritățile brianice. Poate. Dar e cert că autoritățile franceze nu s-au considerat legate de mîini și au expulzat sistematic cetățenii români de origine romă care s-au făcut vinovați de asemenea fapte în Franța. Legislația europeană poate fi un pretext convenabil dar nu o piedică.

Atîta vreme cît spun că țiganii pot provoca probleme în Anglia, englezii au un argument. Numai că nimeni nu îndrăznește să spună așa ceva în Anglia, pentru că, în acest caz, eticheta de rasism pîndește și e obligatorie. Dar și această temă a fost deformată de ipocrizia media și politică. Atît presa cît și parlamentari sau consilieri locali englezi au creat impresia că numărul incidentelor de acest fel crește în trombă. Nu poate fi așa. Nu există nici un motiv pentru care românii aflați deja în Anglia să se fi pus pe delincvență dintr-o dată. Încearcă ei să sărbătorească, astfel, deschidera pieței muncii britanice? Sau, poate, să sară în ajutorul camapniei anti-românești din Anglia? E absurd. Mult mai credibil, numărul incidenteler provocate de români în Anglia e neschimbat. Deosebirea e că, pînă acum, nimeni nu s-a gîndit să le dea promeninență, în centrul unei campanii mediatice și politice.

Zeci de mii de români și bulgari trăiesc și muncesc, deja, în Marea Britanie. Din acest punct de vedere, distanța care separă Marea Britanie de estul exotic s-a redus. Mulți englezi de rînd știu că românii și bulgarii sînt, în majoritatea lor, veniți la muncă și că fac treabă bună. Tot ei știu că românii care umplu șantierele și dau persoanalul restaurantelor lucrează în slujbe la care englezii nu se înghesuie. Medile profesionale (în Anglia, „professionals” înseamnă persoane cu calificare înaltă) știu, la rîndul lor, că românii și bulgarii vin bine pregătiți și se integrează fără probleme.

Aceiași englezi de rînd vor primi, totuși, pe sub ușă, un pliant UKIP (United Kingdom Independence Party - partid radical de dreapta și anti-european) din care află următoarele: „Pericol grav pentru serviciile locale. De anul viitor, 29 de milioane de români și bulgari vor avea dreptul să trăiască, să muncească și să primească asistență socială la noi”. Sau, altfel spus, 60 de milioane de britanici au primit dreptul de a fi agitați și prostiți de medii de informare decăzute și de politicieni în criză. Pericolul româno-bulgar e o fantomă britanică.

Sfirsitul unei domnii singeroase (5)

Horia Sima

In cautarea unui plan

Punctul de vedere ce l-am sustinut întotdeauna în cadrul comandamentului legionar a fost ca regimul de teroare al Regelui Carol nu poate fi rasturnat decât printr-o actiune revolutionara. Un atentat zguduie sistemul, are efectul unui cutremur asupra lui, dar daca nu intervine o forta revolutionara care sa exploateze momentul, îsi revine. Asa s-a întâmplat cu Calinescu. Miile de politicieni, politisti si ofiteri de jandarmi, cointeresati la beneficiile si crimele guvernului, s-au regrupat îndaratul Regelui, mai putin bucurosi de continuarea tovarasiei si mai mult temându-se de orice schimbare. Numai ridicând Natiunea contra Regelui, regimul poate fi constrâns la capitulare.

Ideea atentatului am acceptat-o ca o solutie extrema, numai dupa ce se epuizase efortul revolutionar al miscarii în lantul de nenorociri petrecute în Ianuarie 1939. Planul ce l-am faurit împreuna cu Vasile Christescu, dupa asasinarea Capitanului, prevedea un mare atac asupra Capitalei cu toate fortele disponibile din provincie. Nu excludeam un atentat contra Regelui sau contra lui Calinescu, daca nu s-ar fi putut realiza concomitent cu atacul general, dar nu intra atentatul ca element indispensabil în ansamblul operatiunilor. Grija noastra principala, dupa uciderea Capitanului, era sa nu lasam frâu liber razbunarilor individuale si nici sa nu ne risipim fortele în actiuni de efect limitat (atentatul), pentru a nu pierde oportunitatea marii si finalei razbunari.

Conceptia la care m-am oprit acum se deosebea de cea veche prin largirea câmpului de lupta. Actiunea nu se limita la Capitala, ci trebuia sa se desfasoare în mai toate orasele unde dispuneam de suficiente concentrari, ca sa ne asigure un minimum de succes initial. Experienta ne-a învatat ca este foarte greu de a aduna oamenii într-un singur punct, fara a alarma autoritatilor. De alta parte, voiam sa dam revoltei un caracter national. Impresia asupra Regelui si guvernului ar fi fost mult mai puternica când ar fi aflat ca focul s-a aprins din mai multe parti deodata si toata tara s-a ridicat contra lui.

O speciala atentie rezervam Brasovului. Ocuparea acestui oras însemna o ipoteca asupra Capitalei, fiind unul din capetele în care se însuruba axa tarii: Bucuresti-Brasov. Cine stapâneste aceasta axa, stapâneste România.

De alta parte, acest oras putea servi, într-o faza ulterioara, ca punct de plecare al fortelor legionare din Ardeal.

Atacul era proiectat sa se desfasoare în trei valuri succesive, la scurte intervale: mai întâi grupuri restrânse de legionari, pregatite în cea mai mare taina, trebuia sa faca întâia bresa în autoritatea regimului, pe urmele lor sa navaleasca multimea legionara si, în cele din urma, atmosfera revolutionara odata creata, însasi masele populare sa fie antrenate în lupta.

In ce priveste obiectivele destinate a fi cucerite, m-am oprit asupra acelora care reprezentau punctele nevralgice ale aparatului de Stat: posturi de radio, telefoane, chesturi de politie, Legiune de Jandarmi, Prefecturi.

Ramânea marea necunoscuta: armata. Regimul trebuia lovit în însasi sursa puterii lui. Era indispensabil ca în fiecare oras sa câstigam de partea noastra cel putin o unitate militara. In iarna anului 1938-1939 reusisem sa ne infiltram adânc în mijlocul ofiterilor din Capitala si sa ne asiguram participarea câtorva unitati la actiunea proiectata. Acum trebuia sa reînodam firele rupte si sa cautam a extinde actiunea de câstigare a armatei si în provincie.

Acest plan nu era decât o simpla schema. Nu continea nici un element concret, nici o indicatie de teren. Totusi nu era un plan construit din imaginatie si nici cu idei împrumutate. Din propria noastra experienta si din propriile noastre nenorociri i-am fixat liniile fundamentale.

Miscarea legionara n-a ost pregatita nici pentru lupta clandestina si nici pentru lupta revolutionara. Capitanul repudia ideea unei lovituri de Stat.

Teroarea regimului ne-a silit "sa ne dam la fund", cum se numea, în limbaj legionar, viata în clandestinitate, si tot teroarea regimului ne-a obligat sa punem mâna pe arma. Ceea ce am mostenit de la Capitan, a fost hotarârea de a înfrunta orice prigoana si de a raspunde nedreptatilor. "In extremis", când toate celelalte cai ni se închideau, acceptam si-o lupta clandestina si nu ne temeam nici de spectrul unei revolutii. Caracteristica miscarii este ca se poate adapta oricaror împrejurari, fara a-si pierde identitatea. Dar revolutia materializata în actiuni de strada, în atacuri contra institutiilor publice, nu apartineau fiintei noastre prin definitie. Revolutia noastra era de ordin interior, era schimbarea launtrica a omului. In fata aparatului de teroare, faurit de cuplul Rege-Calinescu, în fata Politiei, Sigurantei si Jandarmeriei, noi ne prezentam "cu piept calit de fier si sufletul de crin". Doar vagi banuieli aveam de apucaturile vietii subterane. Eram atât de naivi încât nu cunosteam nici banala "cursa de soareci". Cadeau legionarii unul dupa altul, savârsind imprudente elementare. Eroismul nostru se înclestase într-o lupta inegala cu tehnica politieneasca a lui Moruzov.

Dintre legionarii grupului de actiune, am ales câteva elemente destinate sa primeasca misiuni de conducere în organizarea actiunii revolutionare: Octavian Rosu, Traian Borobaru, Ilie Smultea, Ilie Rotea, Eugen Teodorescu, Ion Boian si Petrascu. Cu acestia ma întâlneam de obicei duminica dupa masa, în casa lui Petre Ponta, si tineam sedinte tehnice, în care dezbateam planul de actiune sub toate aspectele. Dupa ce am epuizat temele principale, ne-am îndreptat atentia asupra unor chestiuni cu caracter mai special:
a) Ce contingent de legionari vom putea ridica în prima zi? Câti ne vor mai urma dupa înfrângerile suferite? Dupa aprecierile tuturor, rezulta ca vom gasi suficiente elemente pentru constituirea grupelor de soc, dar mobilizarea masei legionare va fi grea. E indispensabil un cât de mic succes initial pentru a o pune în miscare.
b) De unde ne vom procura arme? In 1938-1939, locotenentul Dumitrescu rezolvase în mod genial problema, construind aruncatoarele de flacari. Cu ele puteam compensa lipsa armelor propriu zise. Dar el fusese ucis si un al doilea nu se mai gasea. Sa atacam un depozit militar? Autoritatile ne-ar lua-o înainte si ne-ar aresta. Nu am mai beneficia apoi de efectul surprizei. Am ajuns la concluzia ca chestiunea armelor sa si-o rezolve fiecare sef de organizatie cum crede mai bine. Nu trebuie sa primejduim realizarea planului în ansamblul lui, prin trimiteri de arme dintr-o parte în alta, sau prin alarmarea inamicului. Cu câte avem, cu atâtea începem lupta, si la nevoie chiar fara arme, dezarmând prin surprindere santinelele de la institutii.
c) Ce atitudine luam fata de legionarii iesiti din lagare si închisori? In genere, sa se evite sa fie angajati în actiune, din cauza mentalitatii lor specifice. Omul închis îsi pierde reactiile combative si trebuie sa treaca un timp oarecare pâna îsi recapata vigoarea sufleteasca. Exceptiile nu sunt excluse.
d) De unde ne vom procura bani? Realizarea planului reclama sume importante, destinate deplasarii si gazduirii oamenilor din diferite orase. Cotizatiile nu puteau acoperi aceste sume. In acest punct în zadar ne-am framântat mintea. Noi nu aveam în acel moment nici atâtia bani ca sa ne platim calatoria pâna în tara, necum sa mai finantam totalitatea actiunii.

Am facut apoi cu fiecare o aplicatie a planului în judetul sau regiunea unde va avea comanda. Convorbirile se desfasurau între patru ochi: câtiva oameni poate sa strânga pentru întâia zi a luptei? Are arme? Ce puncte din orasele respective trebuia cucerite? Cum vom putea evita sa nu le pierdem dupa aceea?

Rezultatele ce le-am cules din aceste anchete de la om la om erau destul de slabe. Nici unul din elementele grupului de comanda nu îmi va da asigurari ca actiunea condusa de el va reusi într-o proportie convenabila, dar toti erau iluminati de-o mare speranta si decisi la orice risc.

(va urma)

Katyn

Ioan Stanomir

Ioan Stanomir

Pentru cei care aparţin spaţiului central şi est-european, pentru cei care s-au confruntat, succesiv, cu chipurile ocupaţiei naţional-socialiste şi sovietice , pentru cei care au suferit în tăcere şi pentru cei care au simţit uitarea dramei lor ca pe o povară cotidiană, pădurea de la Katyn, cu miile de cadavre ale sale, este numele care desemnează această moştenire unică şi insângerată. În spaţiul de la Katyn, marcat de urmele asasinării ofiţerilor polonezi de către NKVD, se află nu doar rămăşiţele lor, ci şi umbrele tuturor victimelor pe care regimul sovietic le–a provocat, in căutarea, criminală, a fericirii leniniste.

Pădurea de la Katyn este cu atât mai importantă pentru memoria umanităţii central-europene cu cât ea ilustrează maniera în care victimele însele nu sunt deposedate doar de demnitate în moarte, ci sunt expuse şi unui sinistru trafic simbolic de către totalitarisme. Spectacolul propagandistic este inseparabil de crimele de la Katyn. Descoperiţi de nazişti în 1943, ofiţerii polonezi devin instrumentele de care Germania agonizantă se serveşte spre a-şi întări legitimitatea ei ideologică. Cinismul este parte din această regulă a jocului pe care o impun ideocraţiile – inainte cu un an de a distruge Varşovia , la capătul insurecţiei poloneze, germanii îşi asumă rolul de apărători ai ofiţerilor ucişi de sovietici. Câteva luni mai târziu, stalinismul îşi impune naraţiunea explicativă pe care nici o democraţie populară nu o poate chestiona: masacrul de la Katyn este opera Germaniei. Ea, Uniunea sovietică , este aliatul natural al poporului muncitor polonez. O dată cu minciuna de la Katyn, fabricată de sovietici şi acceptată tacit de aliaţii occidentali, debutează, în fapt, istoria postbelică a Poloniei înseşi. Oamenii“Armatei din interior” şi zecile de mi de soldaţi ce au luptat alături de britanici vor fi abandonaţi. Parada Victoriei nu ii va cuprinde şi pe ei. Mutilarea memoriei urmează crimelor şi terorii.

Tragedia de la Katyn este, înainte de toate, un caz de manual care probează limitele definiţiei genocidului, astfel cum au fost ele impuse la 1948, prin “Convenţia” adoptată de Naţiunile Unite. Generos şi vizionar, cadrul juridic iniţial imaginat de Raphael Lemkin includea elementul politic drept unul dintre criteriile de identificare ale grupurilor vizate de politica de exterminare etatică. Previzibil, Uniunea Sovietică a reuşit să elimine din varianta acceptată această menţiune. O opţiune care poate fi înţeleasă prin raportarea la practica unui regim care a utilizat, simultan, criteriile social şi politic drept grilă de selecţie în acţiunile sale genocidare.

Asasinarea ofiţerilor polonezi la Katyn, s-ar putea argumenta, se incadrează în definiţia genocidului chiar şi dacă ne raportăm doar la textul “Convenţiei” înseşi- înainte de a fi ofiţeri prizonieri, victimele sunt polonezi, iar executarea lor este decisă în funcţie de aplicarea unui factor de identificare etnic. În cazul de la Katyn, Polonia este vizată, etnic şi politic. Ofiţerimea poloneză este suspectă, simultan, din unghi de vedere al apartenenţei naţionale şi din unghi de vedere al clasei pe care o intruchipează. Eliticidul de la Katyn este, în acelaşi timp, un genocid .

Katyn este punctul de plecare necesar al unei dezbateri mai largi în jurul poziţiei pe care exterminarea , ca politică de stat, o ocupă în cadrul modernităţii înseşi. Dezumanizarea adversarului, reducerea sa la un obiect inanimat şi demn de dispreţ – din chiar momentul în care, la debutul de secol XX, autoritatea germană din Africa de Sud-Vest iniţia procesul de aneantizare al populaţiei Herero, acest mecanism ideologic şi instituţional este deja configurat.Pădurea la Katyn este o etapă pe acest drum al crimei, morţii şi barbariei. Evocarea sa este forma elementară de omagiere a celor care au plecat spre lagărele sovietice de prizonieri, spre a nu mai reveni niciodată acasă.

Hugo Pratt - o moarte la Veneţia

Ioan Stanomir


O dată cu “ Morgan”, al doilea război mondial poposeşte pe ţărmurile Adriaticei, atras de această lumină ireală ce izbucneşte din adâncul Veneţiei. Morgan, cel care poartă un nume de pirat şi se priveşte pe sine , pe jumătate ironic , ca pe un factor poştal al întregii Mediterane, este ofiţerul britanic atipic, în a cărui ecuaţie temperamentală supravieţuieşte ceva din curajul romantic al lui Corto Maltese. Marinar şi spion, prins, asemeni lui Koinski , în acest joc de umbre şi de moarte, personajul lui Hugo Pratt parcurge un teritoriu în care s-ar putea întâlni cu un alt ofiţer, la fel de paradoxal în conduita sa intelectuală- un anume Evelyn Waugh, ce imaginează cronica acestor ani de luptă în a sa trilogie “ Sword of honour”.

Teatrul de luptă al lui Morgan este dominat de ambiguitatea etică a mirajelor ceţii. Nimic nu este ceea ce pare,iar lecţia pe care comandantul de navă o învaţă, cu fiecare misiune, este lecţia unei morale a războiului în care binele şi răul incetează să mai aibă vreo semnificaţie particulară. În acest colţ de lume în care se întâlneşte fanatismul republicii de la Salo şi ethosul marţial al comuniştilor lui Tito, gesturile sunt adesea confuze, iar politica de alianţe este gândită fără ca perspectiva sacrificării fostului tovarăş de luptă să mai conteze, în cele din urmă.

Oamenii din “ SOE”, cei pe care îi escortează şi cei pentru care riscă Morgan însuşi, sunt executanţii unei politici, iar nu artizanii ei. Moartea lor, atroce, este moartea unor pioni, trimişi de comandamentele aliate să realizeze partea murdară de care nici un război nu se poate dispensa. Cruzimea şi ambiguitatea sunt culorile etice ale universului pe care Morgan îl traversează, conservând o etică de luptător dincolo de care se ascunde melancolia rimbaldiană a lui Corto Maltese.

Feminitatea din acest text al lui Pratt desfide categoriile gândirii leneşe. Comandantul de navă este scindat între două ipostaze ce întruchipează măştile unui război în ale cărui secrete este iniţiat Morgan însuşi. Pe de o parte, Evelyn Cunningham, ofiţerul auxiliar ce îşi expune curajul atacând poziţiile inamice cu un balon static. O Evelyn Cunningham spre care Morgan se îndreaptă, atras de admiraţia pentru etica curajului şi a nobleţii, ca atribute ale dimensiunii solare pe care războiul o revelă, în această fiinţa fragilă. Pe de alta, Valeria Bastico, femeia fatală pe care Morgan o salvează de pe un vas italian în derivă, ca efigie a feminităţii carnivore şi trădătoare, un avatar dintr –o linie culturală ce trimite, inevitabil, la filmul cult al Gretei Garbo şi la strălucirea Matei Hari.

Mai mult decât o simplă agentă germană cu a cărei lichidare Morgan este insărcinat de superiorii săi, Valeria Bastico este şi o mască a Veneţiei înseşi-complicată, decadentă şi încărcată de un mister care nu se lasă citit cu adevărat niciodată. Simbolic, dragostea lui Morgan se împleteşte, în decorul veneţian, cu atingerea morţii. Recuperând o tonalitate a filmului noir, Pratt incarnează în agenta secretă pe care Morgan o împuşcă în piazetta din Veneţia strălucirea dionisiacă a femeii fatale. Uciderea Valeriei Bastico este parte din acest drum iniţiatic pe care îl străbate Morgan.

În această succesiune de scene plasate pe fundalul marin al arcanelor, iubirii şi crimei,misiunea finală a lui Morgan traduce ambiguitatea indescifrabilă a războiului. Morgan merge către Trieste, spre a bloca avansul armatelor yugoslave către oraş. Aliaţii de ieri sunt inamici în noul război pe cale de a se desena. Fără a şti, Morgan păşeşte, o dată cu această expediţie triestină, în teritoriul unei alte istorii. Geniul lui Pratt întredeschide, visător, o altă uşă, către un text care nu a fost, încă scris.

Monte Cassino (9)

Sven Hassel

Sven Hassel

Cartea aceasta este dedicata celor ucisi
în manastirea si fortareata Monte Cassino.

Porta întinse coarda arcului. Săgeata cea lungă îşi luă zborul. Pătrunse în gât şi ieşi prin ceafa voinicului şi deşelatului căpitan american. Acesta se clătină şi se prăbuşi cu faţa înainte. Săgeata se frânse.
Porta se umfla în pene.
— Sunt o căpetenie. Dacă o mai duc mult aşa, îmi vor spune Ochi‑de‑Şoim.
În decursul următoarelor două zile repetă de opt ori isprava.
Americanii ne‑au strigat. Vroiau să afle cine este arcaşul. Un negru dezertase din liniile lor. Îl bănuiau pe el şi ofereau o grămadă de lucruri doar pentru a‑l trimite înapoi.
— Printre noi nu sunt negri, zbieră Heide, şi nici afurisiţi de evrei.
Le‑am făcut semne cu cârpe albe înnodate la capul baionetelor. Porta ieşi din tranşee.
— Îndepărtaţi‑vă ofiţerii, mugi Heide, Ochi‑de‑Şoim nu trage decât în ofiţeri!
Porta îşi agita jobenul galben. Părul său roşu strălucea în soare.
— Salut ţie, Faţă‑Palidă, strigă.
Americanii îşi aruncară căştile în sus în semn de veselie. Un sergent de statură uriaşă se ivi deasupra tranşeei americane.
— Aici Ursul Cenuşiu din Alaska. Câţi ani ai făcut, Ochi‑de Şoim?
— Opt ani.
— Ţângăule! Eu am douăzeci şi patru de ani de serviciu militar! L‑am ucis pe lepădătura de babacu‑tău la Verdun!
— Asta‑i o minciună sfruntată, strigă Porta. Bătrânul îşi face al treilea an de pârnaie la Moabit, celula 840, secţia disciplinară; e un dur, unul dintre cei adevăraţi.
Sergentul îşi puse un chipiu peste cască.
— Măi Kraut1 tâmpit, te‑ai împopoţonat cu un nume de piele‑roşie. Eu reprezint aici tribul meu. Dacă nimereşti în chipiul ăsta te vom saluta preaplecaţi. În regimentul nostru suntem trei indieni. Dacă nu nimereşti chipiul, la noapte te vom căuta şi îţi vom tăia fuduliile.
Porta scoase o săgeată din tolba pe care o purta pe după umăr. Întinse coarda şi ţinti cu grijă.
— Las‑o baltă, sfătui Bătrânul. Dacă îl omori, ceilalţi îl vor răzbuna.
— Sfânta Fecioară să‑ţi călăuzească mâna, murmura părintele Emmanuel făcându‑şi semnul crucii.
Sute de binocluri erau aţintite asupra chipiului care împodobea casca sergentului indian.
Într‑o tăcere de moarte, săgeata şuieră, străpunse chipiul şi îl smulse.
Din cele două tranşee s‑au înălţat strigăte de entuziasm.
Căşti şi carabine erau azvârlite în sus. L‑au purtat în triumf pe învingător de‑a lungul tranşeei.
Sergentul ridică mâinile deasupra capului pentru a‑l saluta pe învingătorul Porta. În clipa aceea a apărut chiorul.
— Adunătură de neisprăviţi, aţi înnebunit! Aţi merita să fiţi duşi în faţa consiliului de război.
Războiul nu încetase...

Capitolul 9 - RĂFUIALA LUI MIKE
Ploaia amestecată cu zăpadă ni se scurgea pe obraz picurând de pe marginea căştii, pătrunzând în barbă, sâpându‑ne pe buze şanţuri dureroase.
— Şi asta se numeşte însorita Italie? ocărî Porta.
Mărşăluiam în rând câte doi pe povârnişul muntelui. Cocoţată sus, dea­supra capetelor noastre, se afla mănăstirea. Dar nu într‑acolo ne îndreptam. Ne duceam în direcţie opusă, spre Monte Caira. Geniştii ne semnalaseră japonezi în zona aceea.
— Strângeţi rândurile! ordonă Mike, şi nu mai zbieraţi atâta!
Întunericul ne învăluia ca o plapumă de puf. Către sud‑est bubuia artileria. Gloanţe trasoare multicolore se înălţau spre cer. Priveliştea era atât de minunată încât de nu ar fi fost atât de primejdios, ne‑am fi oprit desigur s‑o admirăm.
Eram în misiune specială. Lucrul acesta nu era nicidecum ceva deosebit, eram obişnuit cu aşa ceva. Săpasem trei mari gropi comune cu puţin înainte de a părăsi locul în care ne aflam la odihnă. Asta nu ne afectase câtuşi de puţin, căci nici unul dintre noi nu avea de gând să se‑odihnească vreodată în ele.
Porta prevăzuse un loc cu dimensiuni deosebite, pe care îl hărăzea Vierului. Acesta tocmai fusese dat afară din birou. Plutonierul major fusese pur şi simplu măturat. Reîntoarcerea sa printre noi fusese salutată de către Mike cu un râs gros.
— Eşti prea gras, Stahlschmidt. Ar trebui să mai slăbeşti. Te numesc curierul meu personal1.
Porta şi Micuţul au început pe dată să‑l dăscălească pe Vier, fără prea multe ocolişuri.
— N‑ai decât s‑o întinzi, îi explica Porta, luând‑o în zig‑zag printre schijele de obuz şi să nu‑ţi arăţi mutra în bătaia puştilor trăgătorilor de elită.
Vierul mai apucă să întrezărească pe curierul care era de presupus că urma să‑l înlocuiască. I se vedea creierul în cap. Mai trăia încă, dar îşi dădu duhul înainte de plecarea noastră. Vierul îi luă geanta.
Un obuz explodă în imediata apropiere. Într‑o clipă compania s‑a împrăştiat! Îl auzisem venind.
Mike aproape că îşi înghiţi trabucul său mare.
— Hombre, blestemă Barcelona. Afurisitele astea de obuze pişcă aşa din senin.
Am pornit din nou. Nu era nimeni rănit. Porta şi Micuţul l‑au încadrat pe Vier, silindu‑l să‑şi ia locul în plutonul al doilea.
— Nu prea îţi vine bine la socoteală, ce zici, Stahlschmidt? Obuze, gloanţe, trasoare, baionete dinţate şi săbii cumplite de samurai, care toate pe tine te ţintesc. Aruncătoare de flăcări care te pârlesc! Ehei! O duceai mai bine în cuşca ta de la Altona. La război e ca la cinematograf: locurile bune sunt cele din spate. În faţă te orbeşte! Dar fii pe pace, ţi‑am păstrat un locşor pe cinste, la căldurică, în groapa comună! Doar suntem camarazi!
— Tacă‑ţi gura. mârâi Vierul. Râde bine cine râde ia urma.
— Cât timp ţine un curier de companie, întrebă Micuţul pe cei din jur.
— La genişti cam şapte zile, râse Heide drăceşte. La infanterişti între cinci şi zece; dar la noi n‑o duce niciodată mai mult de patruzeci şi opt de ore.
Micuţul făcu semnul crucii în dreptul chipului Vierului.
— Eşti catolic? îl întrebă.
— Ce‑ţi pasă? mormăi Vierul.
— Cred că ar trebui să te duci la preot şi să‑l rogi să‑ţi dea ultima miruire peste mutra ta păcătoasă, o dată ce e sigur că vei da în primire! Micuţul necheză de plăcere la propria sa glumă. După un sfert de ceas încă mai râdea.
— De fapt e păcat ca un gradat cu un viitor atât de promiţător să moară în floarea vârstei, filozofă Barcelona.
— Ce vrei, asta‑i legea aspră a războiului, hohoti Porta. Îşi scrută victima cu privirea. — Ţi‑e frică să dai ortul popii, Stahlschmidt?
Micuţul îl prinse de bărbie.
— Nu încă, vesti el, dar nici mult nu mai are.
Vierul îl plesni furios cu geanta.
— Sunt soldat de mai multă vreme ca tine, hârdău de lături ce eşti!
— Cătană de trei parale, rânji Micuţul. Păcat că Walt Disney nu te‑a cunoscut. I‑ai fi servit drept model pentru lupul cel mare şi rău!
Micuţul văzuse de patru ori un film al lui Walt Disney şi se tăvălise pe jos de râs, de fiecare dată, era dintre acei fericiţi care se pot distra ia nesfârşit cu acelaşi lucru.
Aveam un aparat vechi de proiecţie. Un soi de monstru uriaş. Cu toate acestea îl căram cu noi.
Ajunsesem într‑o pădure în care copacii erau toţi sfârtecaţi de obuze. Trebuie să vezi un asemenea spectacol pentru a putea crede. Trupurile moarte ale copacilor se înălţau acuzatoare către cer.
Străbăteam pădurea ţinându‑ne de bancuri. Vierul rămânea ţinta noastră preferată. Atunci când Gregor Martin a descoperit cadavrul unui plutonier de la intendenţă străpuns de un trunchi de copac, mânjit de singe, puţind, a fost culmea voioşiei.
— Îl vezi, jubilă Gregor, iată unul dintre colegii tăi! E ciudat, dar cei mai mulţi dintre ei crapă în felul ăsta.
— Mie unul mi‑ar plăcea totuşi mai mult să fiu la intendenţă decât să fiu plutonier major, fost paznic de latrine degradat, strigă Porta din ultimul rând, unde se tocmea pentru vânzarea a zece ciubuce cu opiu.
— Am văzut mulţi d‑alde ăştia închizând ochii, spuse şi Barcelona pe un ton ameninţător.
— Vă amintiţi de tipul de la Minsk? zbieră Micuţul cu voioşie. A murit cu o bucată de sârmă ghimpată în jurul gâtului.
Arătând cu degetul în spate, Bătrânul îi trase un ghiont Mistreţului.
— Nu prea miroase a bine, Stahlschmidt. S‑ar părea că ţi‑au pus gând râu.
— După soare vine ploaia, cită Micuţul cu tâlc.
Câteva obuze căzură nu departe în spatele nostru.
— Nu‑mi place asta. Se îngroaşă gluma, murmură Bătrânul.
Şuiera. Pocnea. Vâjâia. Ne apropiam de văgăuna morţii, sectorul cel mai de temut al frontului de la Cassiona, o zonă îngustă şi descoperită. Eram înconjuraţi de mormane de cadavre umflate de oameni şi de cai. Doar cinci la sută din coloane izbuteau s‑o străbată. Pe jos zăceau răspândite, alterate, suficiente alimente să hrănească cinci divizii.
— Răriţi rândurile, răriţi! se auzea. Atenţie la ţigări.
O nouă salvă izbucni. Am început să alergăm. Gâfâind din greu, ne trânteam pe jos şi ne căţăram.
Unul îşi aruncă raniţa cu grenade. Era Brandt — chiulangiul. Bătrânul ameninţă să‑l împuşte dacă nu se duce imediat să şi‑o ia.
Un 75 mm se înfipse în pământ. Brandt căzu în genunchi. Sângele ţâşnea ca dintr‑o fântânâ în locul în care îi fusese capul cu două clipe în urmă. Se prăbuşi peste raniţă.
Bătrânul şi cu mine l‑am îmbrâncit brutal şi am luat raniţa. Pe Brandt îl şi uitasem.
Obuzele cădeau grindină. Oamenii ţipau. Fiecare nu se gândea decât la sine. Picioarele înaintau mecanic. Nu aveam în minte decât un singur lucru: să ieşim din văgăuna morţii! Să ne adăpostim! Nici nu mai simţeam mitralie­ra lovindu‑se de cască; uitasem curelele care ne rodeau umărul. Încărcăturile grele de muniţii păreau uşoare. Înainte! Înainte! Nu aveam nevoie de îmbăr­bă­tări.
Unui plutonier care alerga lângă mine i‑au fost zdrobite amândouă picioarele. A mai fugit câţiva metri înainte de a se prăbuşi.
Subofiţerul Schrank din plutonul al 7‑lea se opri, privind mirat înaintea lui. Reangajatul de rangul unu, Lazlo şedea aşezat în mijlocul potecii, încer­când să‑şi bage maţele la loc în burta sfârtecată.
Locotenentul Gehr alerga roată, urlând ca un nebun, apăsându‑şi pumnii pe ceea ce fuseseră ochii săi.
Străbătuserăm în sfârşit văgăuna morţii... Am lăsat acolo un sfert din companie.
Vierul nu era singurul care făcuse în nădragi!
Ne‑am odihnit. Chipurile noastre se schimbaseră. Ajunsesem exact în spatele liniei de luptă. Doamna cu coasa ne bătuse pe umăr. Nu mai eram cei dinainte. N‑am fi putut spune ce se întimplase cu noi. Acum devenisem ucigaşi, ucigaşi primejdioşi.
Te poţi apăra de un obuz, dar este foarte greu să scapi de un soldat din linia frontului, care ucide pentru că îi este frică să nu fie ucis.
Ne‑am verificat pentru ultima oară armele. Ce schimbare faţă de defilă­rile noastre în oraşul de garnizoană, atunci când cântam:

Ein Tiroler wollte jagen
Einen Gamsbock silbergrau...

Trăgătorii de elită se instalează prin copaci cu puştile lor cu lunetă. Ochesc întotdeauna între ochi. În clipa următoare eşti mort... se lasă cortina. Un proiectil oarecare sau o schija de grenadă ţi se înfige uneori în cască. Dacă ai noroc, scapi doar scalpat. Dar dacă bucata de fier pătrunde la baza craniului, camarade, atunci te vor lua brancardierii. Mai ai o şansă, dar e subţire ca un fir de păr. Dacă nu au prea mult de lucru, doctorii te vor scăpa, dar va trebui să zaci luni de zile în spital. Va trebui să fii „reeducat". Da, da căci vei fi uitat totul: să vorbeşti, sa mergi, să pipăi. Nu vei mai simţi nimic. Vei fi uitat totul, crede‑mă! S‑ar putea să înnebuneşti înainte de a fi învăţat totul din nou.

Die blauen Dragoner sie reiten
Mit Klingendem Spiel durch das Tor...

Prietene, doar ştii ce înseamnă să te doară dinţii. Cuprins de teamă te‑ai dus la dentist. Era binevoitor. Te‑a anesteziat. Ţi‑a dat două pilule să le iei acasă dacă ai dureri. Dar nu ai nici pilule şi nici anestezic atunci când o schijă de obuz îţi smulge toţi dinţii împreună cu o bucată zdravănă de falcă. Mirat, îţi priveşti dinţii însângeraţi colo, în noroiul de la picioarele tale. După ce te vor fi cusut la loc, nici chiar mama ta nu te‑ar mai putea cunoaşte, iar dacă iubita nu e slută, nu te mai vrea. Nu sunt prea multe fete cu suflet de soră de caritate, iar tu îi sperii pe toţi.

Wenn die Soldaten durch die Stadt marschieren,
Öffnen die Mädchen Fenster und Türen...

Se întâmplă uneori să‑ţi fie atinsă chiar şira spinării. În cazul acesta fie damblageşti, fie o iei razna. Dacă ţi se întâmplâ aşa ceva, nu vei mai fi niciodată cel dinainte. Timp de nenumărate nopţi vei zbiera de durere şi pentru tine războiul nu se va sfârşi niciodată. Nu te vei mai întoarce niciodată acasă. Ai muri dacă ai părăsi spitalul. La început vei spune „mai bine moartea decât să trăiesc în felul acesta". Dar vei vedea, s‑ar putea ca într‑o zi să preferi să „trăieşti în felul acesta" decât să mori.

Ich bin ein freier Wildbretschütz
Und hab' ein weit' Revier...

Care soldat german nu a cântat balada veselă a braconierului care îşi bate joc de paznicul de vânătoare? Dar dacă într‑o zi te trezeşti aşezat într‑o groapă plină de noroi, apăsând cu degetele o arteră deschisă a coapsei, nu vei cânta acest cântec. Sub mâini vei ţine însăşi viaţa ta. Îl vei chema cu deznă­dejde pe brancardier, bunul Samaritean, cu brasarda lui de la Crucea Roşie. Dar nu va veni. Are altceva de făcut. Este foarte ocupat să salveze pe cei care mai pot fi salvaţi. Tu nu mai ai scăpare. Încă nu ţi‑ai dat seama. Rana ta nu pare prea gravă, dar nu i se poate face ligatura. Priveşti mirat sângele care se scurge peste mâna ta. După o jumătate de oră, vei muri încetişor, golit.

Auprès de ma blonde
Qu'il fait bon dormir...

Ai încercat vreodată să‑ţi torni o picătură de acid pe mână? E un lucru dureros. Te pişcă şi te arde. Dar poţi pune o alifie care să‑ţi aline durerea. Închipuieşte‑ţi însă, camarade, ce înseamnă să gemi de unul singur într‑o groapă de obuz plină cu apă, cu pântecul găurit de o schijă de bombă cu fosfor, care îţi roade încet măruntaiele. Pentru a muri îţi trebuiesc trei‑patru ore şi te asigur că nici o clipă nu vei avea chef să cânţi:

We've been working on the railroad
All the live long day.
Just to pass the time away...

Ai fost vreodată pe cale să te sufoci? Este îngrozitor. Închipuieşte‑ţi ce înseamnă să ai nasul şi gura smulse, gâtlejul tău umplându‑se cu praful ridicat de tancurile care trec pe lângă tine. Încetişor, chipul ţi se face vânăt. Scoţi nişte horcăituri ciudate. Apoi mori, sufocat de praful drumului.
Dacă o salvă de mitralieră te nimereşte în burtă, te prăbuşeşti greoi pe spate. Niciodată înainte. Apoi te ridici şi rămâi aşezat, cu picioarele larg desfăcute, încovoiat din mijloc de o durere arzătoare, cumplita. Eşti sfâşiat pe dinăuntru. Nu îţi dai seama imediat că vei muri. După trei ore suferi înspăimântător de sete, dar nu vei primi nimic de băut. Cei răniţi în pântece nu trebuie niciodată să bea. Unul dintre camarazii tăi te pansează. S‑ar putea ca un infirmier să aibă timp să‑ţi facă o transfuzie de sânge prelungindu‑ţi astfel suferinţele cu câteva ceasuri. Dacă ai în companie un prieten adevărat, îşi va sprijini pistolul pe ceafa ta şi va apăsa pe trăgaci. Dar un asemenea prieten este lucru rar, iar fapta se numeşte asasinat.

Es ist so schön Soldat zu sein! Rosemarie...

Ţi‑aş mai putea povesti multe altele. O schijă de obuz în rotula genunchiului; un ochi ieşit din orbită care atârnă de o rămăşiţă de nerv şi se freacă de obrazul tău; faţa plesnită de o bucată dintr‑o bombă explozivă, organele genitale înfundate în pântec; lama unui pumnal înfiptă până la jumătate între coaste; braţele şi picioarele smulse într‑un câmp de mine; partea de jos a trupului strivită sub şenilele unui tanc; să arzi în ulei cuprins de flăcări; un glonte în plămâni sau în rinichi.
Mă întrebi de ce îţi povestesc aceste orori care îţi fac rău. Dar trebuie, trebuie să ştii.

E atât de minunat să fii soldat! Rosemarie...

Pe front nu sunt nici tobe şi nici trompete. Te închini pe rând lui Dumnezeu şi diavolului rugându‑i să te ajute... Zadarnic. Amândoi au atâtea de făcut în timp de război. Mă vei întreba: de ce oare îngăduie Dumnezeu toate acestea? Îl vei învinovăţi. Dar Dumnezeu nu a îngăduit. El a dat omului libertatea, chiar şi cea de a face război. Un hoţ şi un ucigaş nu pot învinovăţi poliţia pentru faptul de a fi hoţ şi ucigaş. La fel nu poţi învinui pe Dumnezeu pentru război.
Noi i‑am înlocuit pe paraşutişti. Erau la capătul puterilor. Nici nu şi‑au mai luat rămas bun când au plecat încolonaţi. Nu aveau decât un singur gând: să plece.
După o oră înduram primul atac. Erau japonezi. Ne rostogoleam pe jos în lupte corp‑la‑corp înverşunate.
Legionarul şi cu mine izbutisem să punem în poziţie o mitralieră. Am tras întreaga salvă de‑a lungul tranşeei, ceea ce a însemnat pierderi pentru amândouă taberele, dar nu aveam încotro. Trebuia să‑i silim pe japonezi să iasă şi am reuşit. Datorită Legionarului. Scoase mitraliera de pe afet, o duse la şold şi înălţă chemarea lui obişnuită:
— Allah el akbar! Vive la Legion! En avant, en avant!
L‑am urmat cu toţii, până şi Mike, aşa cum o făcusem de atâtea ori.
Micuţul apucă o cizmă de infanterist, prinse un japonez de gleznă şi îi sfărâmă capul de un bolovan.
L‑am găsit pe Barcelona într‑o cazemată, cu o lovitură de cuţit în burtă. Agresorul său zăcea într‑un colţ cu capul crăpat. Barcelona a fost trimis în liniile dinapoi cu cei de la transporturi. Asta ne‑a costat şase trabuce, un ceas, trei ciubuce cu opiu şi douăsprezece poze pornografice. Scump, dar Barcelona era un camarad bun.
Medicul i‑a administrat o doză puternică de morfină.
Eram acum cu unul mai puţin în pluton. Cu puţin înainte de a pleca, i‑a dat Bătrânului vechea sa portocală sfrijită pe care o adusese din Spania. Avea o idee fixă: Nu putea să i se intâmple nimic atâta timp cât portocala rămâne în compania a 5‑a. Bătrânul a fost nevoit să jure, pe o cruce împrumutată de la preotul militar, că va păstra portocala în buzunarul său din dreapta până la întoarcerea lui Barcelona. Apoi acesta ne‑a făcut semn de rămas‑bun din targa sa improvizată: o manta întinsă între două puşti. Cu toţii i‑am urmărit cu privirile până când au străbătut văgăuna morţii.
În noaptea aceea l‑am prins pe băiat. A picat în mâinile unei patrule pe când trecea râul. Am încercat zadarnic să‑l facem să vorbească. Percheziţio­nat în cazemata statului‑major, i‑au găsit în buzunare grăunţe de diferite soiuri. Nimic altceva. Până la urmă a spus că se numeşte Gigi, un nume de alintare, pe care‑l poartă mii de băieţi italieni de zece ani.
Ofiţerul de informaţii de la divizie a venit personal, dar nici el nu a izbu­tit să scoată ceva de la băiat. L‑au trimis în spate cu o patrulă. Seara am aflat ca îl împuşcaseră pe puşti. Descoperiseră ce însemnătate aveau grăunţele: boabele de grâu erau tancurile; porumbul, tunurile; seminţele de floarea soarelui, mitraliere; sâmburii de mere, regimente. La zece ani, băiatul era cel mai bun spion din Italia. Tatăl şi mama lui fuseseră ucişi sub ochii săi la Roma. Ura sa împotriva germanilor era atât de mare încât tăiase cu mâna lui beregata unui jandarm militar.
După doua zile americanii ne‑au cerut veşti despre micuţ. Le‑am spus ce aflasem. Ne‑au blestemat şi au ucis cinci dintre ai noştri drept represalii.
În văgăuna morţii, de opt zile era spânzurată de un copac o tânără ţăranca. O surprinseseră pe când îngropa mine. Pe malul râului erau aşezaţi doi soldaţi spate‑n spate, legaţi fedeleş unul de celălalt, cu sârmă ghimpată. Fuseseră prinşi departe în spatele liniei frontului. Vânâtorii de capete i‑au adus până aici şi le‑au tras câte un glonte în ceafă. Am aruncat leşurile cât mai aproape de tranşeea americanilor, pentru a‑i impresiona. Începuseră să putrezească, dar nu aveam voie să‑i îngropăm. Acum nici nu‑i mai vedeam. Făceau parte din peisaj, precum bătrâna salcie ce sta gata să se prăbuşească în râu.
Instinctul nostru ne prevenea. Instinctul sigur al luptătorului din prima linie. Fără a fi primit vreun ordin am început să ne săpăm gropi individuale, cea mai buna apărare a infanteristului împotriva carelor blindate.
Grenadierii din regimentul 134 ne râdeau în nas.
— Pe aici nu vor veni tancuri. Voi ăştia de la blindate nu vedeţi decât tancuri peste tot!
— Du‑te şi te plimba, mârâi Legionarul. Vor veni. Vei vedea.
Şi au venit. Atunci când ne aşteptam mai puţin, nu mult după miezul nopţii. Şi‑au aprins farurile, vânând pe grenadieri ca pe iepuri.
Am sărit în tranşee şi ne‑am azvârlit în gropile noastre individuale. Apoi am secerat primele valuri de infanterie şi am scos din luptă tanc după tanc.
Treizeci şi şase de ruguri pâlpâiau în noapte. Doar zece tancuri au izbutit să se reîntoarcă.
Cu mult înainte de sfârşitul atacului. Porta şi Micuţul au plecat la vânătoare de dinţi de aur. Aflaseră că japonezii erau plini de aşa ceva. Dar au fost crunt dezamăgiţi; doar nouă dinţi. S‑au hotărât să‑şi mai încerce o dată norocul în zori. Se putea întâmpla să fi scăpat câte ceva pe întuneric.
Mike îi ameninţă, poate pentru a douăsprezecea oară, cu consiliul de război. Asta îi lăsa rece. Nimic nu‑i putea opri. Micuţul mi‑a arătat plin de mândrie o bucată de preţ, un canin uriaş.
Ne‑au pus să înaintăm pânâ la noile poziţii de la cota 593. În faţă se afla divizia 34 din Texas. Puteam vedea până la Rocca Janula, unde ploua cu obuze.
Mike petrecu ore în şir, cu ochiul lipit de binoclu. Căuta vechi cunoştin­ţe. Regimentul 133 de infanterie american ocupa poziţia din faţa noastră, pu­ţin mai spre stânga. Era regimentul în care Mike îşi făcuse ucenicia.
Simţeam că Mike era pe punctul de a pune la cale o găinărie. Ura regi­mentul acesta. Deodată recunoscu pe câţiva. Îmbrâncindu‑l pe observatorul de artilerie, luă telefonul şi ceru pe comandantul artileriei.
Locotenentul Frick încerca să‑l oprească.
— Să nu faci asta Mike, ne vor strivi.
Mike îşi acoperi dinţii de lup şi îşi puse în gură unul din trabucurile sale uriaşe.
— Ia slăbeşte‑mă! Asta‑i răfuiala mea. Sunt ani de zile de când visez clipa aceasta.
Îl chemă pe Porta. Acesta veni legănându‑se, ţinând un arc de doi metri şi jumătate, pe care îl găsise lângă un american mort. Mike îi arătă o ţintă:
— Vezi cele trei tufişuri de lângă stânca de colo?
Porta făcu semn că da.
— Puţin mai la dreapta, urmă Mike, este o deschizătură. O vezi?
Porta privi prin binoclu. Şuieră.
— M‑am prins. O cazemată de observaţie.
Mike rânji mestecându‑şi ţigara de foi.
— N‑ai nimerit‑o. Este adăpostul lor de stat‑major. Colo înăuntru e un ticălos care era cu mine în compania F. Poţi trimite o săgeată până acolo, cu un mesaj?
— S‑ar putea, făcu Porta.
Mike smulse iute o foaie din carnetul de observaţie şi mâzgăli:

Joe Dunnawan, ţi‑aminteşti de Michael Braun? Eram amândoi la Shuffield Barracks. M‑ai turnat, Dunnawan. Din cauza ta m‑au dat afară. Acum sunt condamnat.
Vom veni să‑ţi tragem pielea de după urechi. Noi doi avem o răfuială, Joe. Dumnezeu mi‑e martor că te voi găsi, chiar dacă te‑ai ascunde la marele stat‑major al generalului Clark!
Peste exact trei minute vă trimit o salvă de obuze. Pune‑te la adăpost, Joe, că de nu vei fi făcut terci. Mi‑ar părea rău. Te vreau viu. Pe cinstea mea, Joe, vei zbiera aşa cum zbieram noi, cei din închisoarea garnizoanei, când „Picior de lemn", comandantul, punea biciul pe noi.
Pe curând, Joe.
Mike Braun
Comandat de companie

Porta prinse răvaşul pe săgeată, întinse coarda şi ţinti cu grijă. Săgeata lungă îşi luă zborul.
Mike îşi porni cronometrai, se repezi la telefon şi, cu un chicotit plin de răutate, transmise ordinele sale beteriei grele Haubitz. Apoi chemă bateria de aruncătoare de rachete.
La exact trei minute după ce Porta îşi azvârlise săgeata, a început să vuiască ca şi cum sute de locomotive rapide ar fi trecut pe deasupra capetelor noastre. Din obişnuinţă ne‑am lăsat în genunchi. Deasupra tranşeelor inamice s‑a înălţat un zid de foc, de pământ şi de pietre. Asta era bateria Haubitz: zece salve. După cinci secunde a intrat în acţiune şi bateria de aruncătoare de rachete. Obuzele Haubitz erau cumplite, dar păreau o jucărie pe lângă rachetele de 30 cm cu lungile lor cozi de flăcări. Le mai văzusem la lucru şi de fiecare dată ne lipeam de pământ pe fundul tranşeei. Ştiam că bateria are trei aruncătoare de rachete, iar fiecare aruncător are zece guri de foc. De trei ori zece. Asemenea proiectile de temut doar pentru că Mike pusese gând rău unui om. Mike era aşezat în fundul tranşeei şi chicotea drăceşte.
După atacul obuzierelor, liniştea părea sinistră.
— Atenţie, preveni locotenentul Frick. Ne răspund.
Timp de un sfert de oră au aruncat peste noi obuze de toate calibrele. Apoi se făcu din nou linişte.
Mike şedea în adăpostul său, scornind noi vicleşuguri. Puţin după ce s‑a înnoptat s‑au cerut voluntari pentru recunoaştere. O patrulă de asalt, cică. Dar aflaseră toţi despre răfuiala lui Mike. Nu s‑a prezentat nimeni. Mike ne făcu curci plouate, fricoşi. Puţin ne păsa de ce spunea el.
— Voi fi în fruntea patrulei! ne asigură Mike.
Ca şi cum asta ar fi schimbat ceva!
Mike nu ne inspira încredere în chip de conducător de patrulă de noapte. Nu îndrăznea să ne numească din oficiu. Dacă lovitura ar fi dat greş, lucrul acesta ar fi putut avea urmări neplăcute. Cei din faţa noastră nu erau tocmai nişte mieluşei.
Nu aveam chef să patrulăm în noaptea aceea. Totuşi Mike a mers atât de departe încât făgădui lui Porta şi Micuţului şaizeci de ţigări cu opiu şi îngăduinţa de a căuta dinţi de aur.
Încerca tot ce putea. Dar fărădelegile şi ameninţările au fost zadarnice.
A doua zi de dimineaţă americanii au început să‑şi bată joc de Mike. Ne‑au trimis un bocanc vechi şi găurit cu un şoarece mort înăuntru. Am înţeles tâlcul.
Apoi au urlat în difuzorul lor:
— Nu te‑am uitat, Braun. Nicicând n‑a fost secătură mai mare să poarte uniforma americană. Ţi‑ai găsit locul tău adevărat între Fritzi. Te aştept. Nu întârzia prea mult. Comandant Mike Braun, pârlitule, făgăduim 20 000 şi ţigări, cât pot să ducă doi oameni, băieţilor din compania ta care sunt dispuşi să‑ţi reteze capul şi să ni‑l trimită. Iar dacă ei n‑o fac, o vom face noi!
Pichetele lor de trăgători au rămas toată ziua la posturi şi ne‑au doborât unsprezece oameni. La scurtă vreme după miezul nopţii, ne‑au lichidat santinelele. Doar datorită Legionarului nu au ajuns până la tranşeele noastre. Acesta ieşise din adăpost să‑şi facă nevoile când întrezări umbre care fugeau. A tras imediat. A trebuit să ne batem crâncen timp de zece minute pentru a‑i pune pe fugă şi asta ne‑a mai costat încă zece oameni. Eram sătui pânâ‑n gât. N‑aveau decât să se răfuiască doar cu Mike. Noi nu aveam nici o vină. Depăşiseră măsura.
Mike îşi frecă mâinile de mulţumire când Legionarul îl înştiinţă că patrula de asalt fusese alcătuită. Aveam de gând să ne ducem după prietenul lui Mike la orele nouăsprezece, la ora mesei. Vor fi ocupaţi să înfulece şi, cum de obicei la ora aceea ne luam şi noi zeama, se vor crede în siguranţă o bucată de vreme. Ideea a fost a Legionarului. Erau însă şi unii care se împotriveau. De pildă Porta, care nu trăia decât pentru haleală, ţipa ca din gură de şarpe.
Nici Mike nu era prea entuziasmat. Dar Legionarul îl convinse. Micuţul şi Heide au tăiat cu foarfeca firele de sârmă ghimpată şi, iuţi ca fulgerul, au trecut dincolo. Stăteau ghemuiţi în gropi de obuze exact în dreptul poziţiilor inamice. Grenadele aveau siguranţele scoase. Piedicile automatelor erau ridicate. Îi auzeam cum râd.
Mike îşi descoperi prietenul privind prin binoclul de noapte cu infraroşii. Şuşotind îi ordonă Micuţului să‑i ajute să‑l aducă pe Joe Dunnawan.
Bieţii americani păreau că nu sunt cu gândul decât la mâncare. Mike dădu semnul de atac.
Ne‑am aruncat înainte. O grenadă ateriză pe o gamelă care zbură în aer. Aruncam mine şi grenade în adăposturile lor şi măturam tranşeea cu pistoalele noastre automate.
Învălmăşeala era generală. După câteva minute ne‑am retras. Izbutisem în trecere să le scoatem mitralierele din funcţiune. Ne‑am aruncat gâfâind în tranşeele noastre.
Mike era verde de furie. Micuţul îl mânuise puţin cam prea brutal pe Joe Dunnawan şi îl sugrumase. Lui Mike nu i‑a mai rămas altceva decât să lovească cu furie cu picioarele în cadavru. Şi ceea ce îl făcea să turbeze de mânie era faptul că nu‑l putea pedepsi pe Micuţul, deoarece operaţia fusese cu totul neregulamentară.
Zilele următoare ne‑am distrat trăgând la ţintă cu arcul şi sarbacana.
Începuse să plouă. Ne era frig în ţinuta noastră de camuflaj. Priveam spre mănăstirea care semănă cu un pumn ameninţător înălţat deasupra capetelor noastre. Era în zori. Deodată, dinspre sud‑est, orizontul se aprinse. Cerul exploda. Se vedea ca un şir de furnale înalte. Munţii se cutremurau. Valea întreagă tremura de spaimă. Opt mii de tone de oţel se prăbuşeau asupra noastră. Cel mai mare bombardament al istoriei începuse. Într‑o singură zi, asupra poziţiilor noastre au căzut tot atâtea bombe cât la Verdun în timpul întregii bătălii şi aceasta fără răgaz, ceas după ceas.
Adăposturile noastre se prăbuşeau necontenit. Cu mâinile, cu picioarele, cu dinţii, ne croiam drum către lumină. Devenisem adevărate cârtiţe. Ne lipeam de pereţii tranşeei, sau mai bine spus de ceea ce mai rămăsese din ei. Un iad de artilerie, cel mai cumplit din câte văzu vreodată. Un tanc de 38 de tone fu azvârlit în aer. Abia căzuse pe turelă, cu fundul în sus, că presiunea aerului îl readuse în poziţia sa iniţială.
O companie întreagă care străbătea o tranşee a fost îngropată de vie în câteva clipe. Ici şi colo se vedea ieşind câte o ţeavă de armă. Asta era tot ce mai rămăsese.
În timpul nopţii au izbucnit primele accese de nebunie. Îi băteam pe tipi până ce începeau să pară că le vine mintea la loc. Însă nu întotdeauna îi puteam prinde înainte de a se fi aruncat drept în mijlocul focului. Un iad de oţel arzător.
Locotenentul Sorg îşi pierdea sângele. Avea picioarele smulse. Cei doi infirmieri ai noştri erau morţi. Unul strivit sub o grindă, celălalt tăiat în două de un obuz care explodase chiar înaintea sa. Tocmai se îndrepta spre locotenentul Sorg să‑i dea ajutor. Micuţul rămăsese fără jumătate de nas. Legionarul şi Heide l‑au ţinut în timp ce Porta îi cosea rana. Asta se petrecea într‑un colţ mai ferit din spatele unei grămezi de cadavre. Bombardamentul a continuat în tot cursul nopţii şi toată dimineaţa zilei următoare. Bateriile noastre fuseseră nimicite demult. Tancurile noastre de asalt au ars fără să fi fost folosite.
Deodată bombardamentul încetă, dar începu în spatele nostru. Tir de baraj! Ceilalţi ieşeau de prin gropi şi din pâlnii de obuze: diavoli. Strigau, urlau. Siguri de victorie se năpustiseră înainte, încredinţaţi că nu mai erau supravieţuitori. Rămăsesem ghemuiţi în pâlnii şi în spatele unor stânci, cu mitralierele şi aruncătoarele noastre de flăcări.
Au trecut pe lângâ noi în goană. Făceam pe morţii. Veneau necontenit alţii. Unul dintre ei mi‑a dat un picior în cască. Îmi vâjâia capul. Las' că vezi tu, ticălosule! Nu scapi tu viu! Cu coada ochiului vedeam picioare; cizme înalte americane, cu şireturi. Ghete albe franceze, moletiere englezeşti. Erau toate neamurile. Erau şi câţiva negri, cu chipurile cenuşii de spaimă.
Un glas răguşit ordonă:
— Înainte, înainte!
O mitralieră se porni să latre. M‑am răsucit şi am scos‑o pe a mea din băltoaca de noroi. Micuţul îi potrivi încărcătorul. Încărcat, foc! Gloanţele se înfigeau în spatele soldaţilor în kaki. Îi seceram. Au încercat să se predea, dar moartea era la seceriş.
I‑am atacat la baionetă şi cu cazmaua. Călcam peste morţi; alunecam pe maţe; ne sugrumam cu mâinile goale.
Ucide, ostaş, ucide pentru patrie şi pentru libertatea... pe care n‑o vei obţine niciodată!
Am despicat cu cazmaua faţa unui sergent negru. Sângele m‑a împroş­cat. M‑am aruncat la adăpost într‑o groapă adâncă şi mocirloasă. Înăuntru mişca ceva. Se ivi un cap cu casca plată. Am scos un strigăt de groază, am lovit cu cazmaua, mi‑am descărcat pistolul, fără să‑l nimeresc. Se ridică, şiroind. L‑am lovit în burtă. Se ridică din nou, cu o baionetă în mână. Am sărit, i‑am smuls baioneta şi i‑am repezit peste faţă, de mai multe ori, cazmaua mea ascuţită.
Pro patria! Înainte, viteazule, înainte cu baioneta şi cazmaua ta.

(va urma)