So Long

ABBA

SEX-STIINTA (6)

Cum poti atinge orgasmul mai rapid

Sexul nu inseamna atingerea unei destinatii, ci tine mai mult de felul in care atingi aceasta destinatie. Imagineaza-ti o calatorie pana in America, sa zicem... Las Vegas. Cu ceva timp inainte sa ajungi la aeroport, te pregatesti intens, te relaxezi, iei un avion, ai cateva turbulente, esti zguduita nitel; urmeaza apoi o mica escala, dupa care te urci iarasi in avion, cobori, iei un taxi, cu care reusesti, dupa multe izbucniri, controlate sau necotrolate, sa te strecori prin aglomeratie.

In sfarsit, ajungi in orasul mult visat si simti fericirea deplina. Ai facut ceva timp, dar, recunoaste, a meritat toata "experienta"! 

Barbatii nu prea au probleme in atingerea rapida a orgasmului, in schimb, femeile au. Nu exista retete sau raspunsuri fixe pentru rezolvarea acestei mici probleme de cuplu.

Poti incepe prin a face un control medical, sa vezi daca starea ta de sanatate este buna. Nu strica o examinare fizica pentru a te asigura ca nu ai vreo problema medicala care ar putea contribui la neatingerea rapida a orgasmului, precum diabetul sau vreo neregula cu tiroida.

Daca te afli sub medicamentatie, mai ales daca este vorba despre antidepresive, acest lucru poate contribui la problema ta sexuala.

Unele femei ajung la orgasm mai greu, chestiune considerata de multe ori, ca fiind un atu, mai ales cand tu si partenerul tau sunteti adeptii sexului de tip "maraton". Dar cand atingerea orgasmului dureaza mai mult si devine o chestie incomoda pentru partenerul tau, ce faci?

Preferabil ar fi sa vorbesti cu iubitul tau despre aceasta problema pentru a nu-l face sa se simta jenat si sa creada ca el este de vina pentru orgasmul tau "intarziat". Trebuie sa il asiguri ca nu are legatura cu el sau cu sentimentele tale fata de el. Fa-l sa inteleaga faptul ca tu esti, in continuare, foarte atrasa de el si il iubesti foarte mult.

Incepe prin a-i explica ca ceea ce se intampla este doar o problema care poate fi rezolvata, fii onesta si ai rabdare, pentru ca totul se va rezolva. Odata stabilite aceste chestiuni, puteti trece impreuna la urmatoarele etape in rezolvarea problemei.

(va urma)

Mă iartă, tu, copile…

Bunget Marin

Mi-a fost trecută viaţa prin patima greşelii
Ce-al tinereţii val te-ndeamnă s-o urzeşti,
Când nu te laşi supus sau pradă îndoielii,
Când toate par să fie normale şi fireşti.

Te-am lepădat atunci, în gestul meu nedemn
Găsindu-mi fericirea… fără să ştiu că pier…
Aveam să aflu-n timp c-atât de mult însemni,
Dar prea târziu a fost, iertare să-ţi mai cer.

Mi-am dus singurătatea în sufletu-mi cernit,
Te-am căutat în lacrimi şi-n vajnica-mi durere.
Ascultă-mi, Doamne, ruga, destul am pătimit.
O vorba vreau să-i spun… că nu mai am putere.

Acum când bătrâneţea e-atât de grea povară,
Mă iartă tu, copile, şi-alăturea-mi rămâi.
Ajută-mi neputinţei un zâmbet să-i răsară,
Iar când va fi sfârşitul, să-mi stai la căpătâi.

Abis (23)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


- De ce eu?
- V-am studiat palmaresul. Sunteţi incoruptibil, foarte hotărât, vă ţineţi de cuvânt. Pentru prima oară, Brazii zâmbi. Sunteţi o pasăre rară.
- Mulţumesc pentru compliment.
Tweed se ridică şi începu, calm, să străbată camera de la un capăt la celălalt. Brazii Îl privi şi avu grijă să nu mai spună nimic. Cu mintea lucrându-i cu repeziciune, Tweed se gândi la lucrurile pe care le spusese Brazii. Cu unele dintre ele se simţea obligat să fie de acord. Vestul se lăsa dus în voia valurilor, ca o navă fără cârmaci, spre o mare în furtună. În cele din urmă, Brazii vorbi:
- Pot să afirm că gândiţi totul aşa cum gândesc şi eu. Ştiu că nu veţi nega acest lucru. Vestul are nevoie de un şoc de magnitudinea unui cutremur.
Tweed ridică din umeri. Se întoarse şi-l privi pe Brazii în faţă, întâlnindu-i ochii albaştri, ca de gheaţă. „Un om cu adevărat remarcabil,
uimitor", gândi el. După tiparul generalului de Gaulle, al lui Winston Churchill şi al lui Konrad Adenauer. Zâmbi.
- Domnule Brazii. Trebuie să vă refuz oferta.
- Cu părere de rău? întrebă Brazii în timp ce se ridica.
- Trebuie să vă refuz oferta.
- M-am temut că veţi lua această decizie. Acum voi pleca.
Brazii plecă, închizând uşor uşa în urma lui. Lui Tweed camera i se păru brusc goală, ca şi cum o remarcabilă forţă ar fi fost absorbită în neant.

Newman, îmbrăcat într-un fulgarin de tipul celor militare, cu revere largi, cu o pălărie cu boruri mari şi cu un batic care îi acoperea jumătate de faţă, se plimba prin Bahnhofplatz, când începură să cadă fulgi rari şi mici. Pe ultimele trepte de la intrarea în gara principală, stătea un bărbat care purta tot un fulgarin şi o pălărie. Avea înfăţişarea unui călător care tocmai coborâse dintr-un tren şi aştepta să se oprească ninsoarea.
Newman se opri lângă el, în aparenţă pentru a-şi aprinde o ţigară.
- Ei, Marler, ai făcut rost de haine pentru Butler şi pentru Nield?
- Da. Ei aşteaptă chiar după colţ, în Bahnhofstrasse. Hainele sunt reproduceri identice perfecte. - Bun. Mă întreb dacă o să avem nevoie de ele. Volvo-ul a apărut?
- Până acum, nu. Dacă apare, o să le semnalizez, lui Butler şi lui Nield. Sunt sigur că şarada va funcţiona.
- Să sperăm, dacă va fi nevoie. Mă întorc ca să fiu aproape de intrarea de la Schweizerhof. Cel puţin, suntem pregătiţi pentru ei...

După ce plecă din camera lui Tweed, Brazii evită să ia liftul. Fugi în jos pe scări, ajunse în hol, Îl traversă şi se duse la barul situat mai izolat. Aşa cum sperase, în această perioadă a anului barul era gol, cu excepţia barmanului şi a unui client. Craig.
- Vreau un Cointreau, îi zise Brazii barmanului. Puse o bancnotă mare pe tejghea. Nu vreau restul, dar eu şi cu prietenul meu avem ceva confidenţial de discutat. Te deranjează dacă aştepţi în hol? Vezi de-acolo dacă mai vine vreun client.
Barmanul se chinui să nu verse paharul de Cointreau. Ochii îi erau pe bancnotă. - Vă mulţumesc mult, domnule. Sunt afară dacă aveţi nevoie de mine.
- Ei, zise Craig de îndată ce rămaseră singuri, a fost de acord să ni se alăture? - Nu, din păcate. A refuzat.
- Atunci Îl aşteaptă toporul.
Craig purta un palton gros şi o eşarfă de mătase albă. Cu greu îşi ascundea satisfacţia.

- Craig, zise Brazii încet. Dacă lui Tweed i se întâmplă ceva, o să am grijă să nu-i supravieţuieşti mai mult de o oră. După felul cum te porţi cu oamenii tăi, va fi o plăcere pentru oricare dintre ei să-mi îndeplinească ordinul.
- Bine. Craig tremura. Îşi bău restul de scotch repede. Am prins ideea, daroamenii lui? O să-ţi stea în drum. Poţi să fii sigur de asta.
- Mă tem că ai dreptate.
- Deci îmi dai mână liberă să-i elimin toată echipa de pe faţa planetei?
- Da. Brazii tăcu. Bănuiesc că e singurul lucru inteligent pe care pot să-l fac.
- Corect. Rămâi să aştepţi limuzina. Craig scoase un telefon mobil din buzunar, formă un număr şi vorbi scurt: - Craig la telefon. Vino şi ia-mă. Avem treabă. Pregăteşte maşina cu oameni...
Stând în colţul unde Bahnhofstrasse intră în scuar, Newman îşi scutură zăpada de pe fulgarin. Nu încetase să se uite după Marler, care rămăsese pe scările de la gară. Apoi Îl văzu întinzându-şi braţele, ca şi cum s-ar fi plictisit. Apăru Volvo-ul care începu să dea ocol scuarului. Craig, care stătea la intrarea în hotel, făcu câţiva paşi pe stradă, în sens opus faţă de unde se afla Newman. Volvo-ul, cu trei bărbaţi înăuntru, şoferul în faţă şi un altul în spate, se opri, iar Craig deschise uşa din spate şi se strecură pe locul liber.
Newman îşi scoase baticul şi pălăria, le băgă în haină şi aşteptă pe marginea trotuarului. Craig Îl văzu imediat şi îi spuse ceva şoferului. Volvo-ul porni încet spre locul unde stătea Newman. În acelaşi moment, apărură doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu căşti pe cap, îndreptându-se spre maşina care se apropia. Unul din ei bătu în geamul din spate.
Craig, derutat, îi spuse şoferului să oprească. Era convins că, fără să primească ordin, două dintre Bombardierele de Piele sosiseră. Coborî geamul în timp ce Newman se apropie de el.
- Nu e o seară prea plăcută, Craig, îi strigă Newman.
- Nu pentru tine. Tu eşti primul, mârâi Craig.
Se aplecă la podeaua maşinii şi apucă o puşcă de vânătoare. Unul din cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, Butler, scoase un pistol cu gaze lacrimogene şi trase în interiorul vehiculului. În acelaşi moment, Nield, îmbrăcat la fel, trase cu pistolul lui, peste umărul lui Butler, în locurile din faţă ale maşinii.
Sufocându-se, şoferul intră în panică şi apăsă pe accelerator, în timp ce unul dintre tramvaiele albastre din Zurich, cu o constituţie de tanc, întorcea ca s-o ia în jos pe Bahnhofstrasse. Craig întrezări, printre lacrimile care-i curgeau şuvoi, silueta uriaşă. Apucă mânerul de la uşă, o deschise larg, se aruncă pe carosabil, rostogolindu-se, astfel încât Umerii să primească şocul, aşa cum fac paraşutiştii la aterizare.
Volvo-ul îşi continuă cursa doar câteva secunde. Câteva secunde prea lungi. Intră în masivul tramvai. Forţa impactului strivi literalmente maşina. Cei trei bărbaţi dinăuntru dispărură în masa de metal diformă. Pasagerii tramvaiului erau speriaţi, dar nu şi răniţi.
Craig se clătină pe picioare, ameţit. Îşi reveni, fugi în direcţia opusă şi dispăru. Pe carosabil zăcea arma pe care urma s-o folosească Craig. Newman le făcu semn din cap, lui Butler şi lui Nield. Aceştia fugiră prin scuar şi cotiră pe strada laterală şi liniştită pe care se plimbase Tweed mai devreme.
îşi scoaseră hainele de piele şi le înfundară, împreună cu căştile, într-o cutie de gunoi. Îmbrăcaţi acum în costume, dispărură în Gotthard, prin uşa care ducea în barul Hummer. Newman era deja în holul de la Schweizerhof şi se ducea spre lifturi.
- E un accident groaznic afară, îi spuse recepţionerului care se îndrepta spre uşa de la intrare. Nişte nerozi beţi au intrat într-un tramvai... cel puţin, asta mi s-a spus.
Se duse direct în camera lui Tweed. Brazii, care era încă la bar, Îl auzise. Îşi ţuguie buzele. Dacă Craig era amestecat în toată povestea asta, devenea o responsabilitate. Asta dacă mai era încă în viaţă.
- Am văzut, zise Tweed când Newman ajunse în camera lui. Deci războiul a început cu adevărat.
- Craig avea o puşcă de vânătoare...
- Ştiu. Am văzut şi asta. Zăcea pe carosabil. Am refuzat oferta lui Brazii de a lucra cu el... În parteneriat. Nu pot fi decât douăzeci de minute de când Brazii a ieşit din această cameră, iar ei au încercat deja să te ucidă. Probabil că însuşi Brazii a dat acest ordin. Nu e numai crud, e şi brutal.
Vocea lui Tweed era mai aspră decât o auzise Newman vreodată. - Ce parteneriat? întrebă el.

Tweed se aşeză şi îi povesti tot ce îi spusese Brazii.
- E ciudat, comentă Newman, care se aşezase într-un alt fotoliu. Nu pot să nu recunosc că sunt de acord cu unele lucruri pe care le gândeşte. Doar cu unele dintre ele.
- Şi eu la fel, încuviinţă Tweed, darn-a menţionat un alt aspect al situaţiei mondiale - deşi sunt sigur că-l avea în
cap. Dacă Rusia devine din nou o putere, va fi o barieră împotriva Chinei, care devine din ce în ce mai agresivă
pe zi ce trece. Testele de la Lop Nor au fost încununate de succes, testele în care au lansat rachete
intercontinentale cu o rază mai mare de opt mii de kilometri. Asta înseamnă că aceste rachete pot ajunge la
Londra... sau pe coasta vestică a Statelor Unite. Brazii are logica de partea lui, poate gândi la nivel global, ceea ce
puţini din slabii noştri politicieni pot face. Ceea ce mi se pare respingător sunt metodele lui. Ar putea să
argumenteze că acesta e singurul fel de a duce la bun sfârşit o modificare necesară în echilibrul de putere al
lumii.
- Noi ce facem acum?
- Îl eliminăm pe Brazii şi toate lucrările lui...
Craig se întoarse pe Bahnhofstrasse luând-o pe străzi laterale şi ieşind într-un loc aproape opus intrării în Bauren-Viile. Intrând în holul de la recepţie, o văzu pe Eve venind spre el.
- Craig, voiam să...
- Las-o baltă.
Craig continuă să meargă, aruncând o privire asupra tuturor vizitatorilor care stăteau şi pălăvrăgeau la o cană cu ceai. Se duse la un bărbat slab, cu o faţă ca de mort şi cu un bandaj care îi acoperea ceafa.
- Marco, vino sus cu mine. O să avem o şedinţă în sala de consiliu a lui Brazii... cu Luigi. Mişcă-te!
„încântător bărbat", îşi zise Eve după ce el o insultase.
Apoi ascultă cu atenţie. Peste toate mormăielile stinse ale oaspeţilor hotelului răspândiţi prin tot holul, auzi
fiecare cuvânt pe care i-l spuse Craig lui Marco. Eve avea auzul ascuţit, dar Craig, încă furios, ridicase vocea mai
mult decât intenţionase. Îl urmări dispărând în lift, aşteptă, apoi urcă şi ea în unul liber.
Tocmai cotise pe lungul coridor care ducea spre camera ei, când se opri şi se dădu înapoi câţiva paşi. José intra în
camera de zi a lui Brazii. Probabil că Craig şi acoliţii lui se duseseră deja în camera de consiliu.
Se duse înapoi în camera ei, dar lăsă uşa întredeschisă. Încă mai ţinea în mână paharul cu votcă pe care tocmai Îl
comandase de la bar când Îl întâlnise pe Craig care venea de pe stradă. Luă o înghiţitură, stând în picioare
aproape de uşă.
Câteva minute mai târziu, auzi o uşă închizându-se. Când se uită afară, Îl văzu pe José mergând în direcţia opusă. Se hotărî să mai rişte o dată. Luându-şi stetoscopul din dulap, Îl vârî în geantă, ieşi din cameră şi se întoarse în camera de zi a lui Brazii. Deschise încet uşa, cu paharul de votcă pe jumătate băut în cealaltă mână. Camera era goală. Merse în vârful picioarelor până la uşile glisante, închise, de la camera de consiliu, îşi puse paharul pe un pervaz, scoase stetoscopul şi ascultă. Craig vorbea pe un ton ameninţător:
- Repet, numai pe Tweed să nu-l răniţi. Dumnezeu ştie de ce, darsunt instrucţiunile personale ale lui Brazii.
- Ai mai spus asta o dată, protestă vocea lui Marco.
- Tacă-ţi fleanca! Ascultaţi. O mai spun o dată, ca să vă intre în capetele alea seci. Asculţi, Luigi? - Cu amândouă urechile.
- Nu faceţi pe glumeţii cu mine. Ascultaţi aici, fir-aţi voi să fiţi! Fiecare membru al echipei lui Tweed este o ţintă de lichidat. Aici intră Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon şi, posibil, Bill Franklin. Îl lăsăm pe Franklin în pace până ce avem confirmarea adevăratului său statut.
- Scuză-mă, zise Luigi, darei ştiu de Sion?
- Ajung şi la asta. Am spus să ascultaţi. Mai sunt doi membri în banda lui Tweed, a căror identitate nu se cunoaşte pe moment. Au apărut în Bahnhofplatz târziu, pe la prânz, îmbrăcaţi în costume de motociclişti din piele neagră. Şi ei vor fi omorâţi, când o să aflăm cine sunt. Până acum e ceva neclar?
- Ei ştiu de Sion? întrebă Luigi îngrijorat.
- Sunt sigur că nu. Chiar dacă ştiu, n-o să ajungă niciodată acolo. Nu ies din Zurich vii. Şi cum garantăm noi asta? Punând un grup la aeroportul Kloten, un altul la Hauptbahnhof, în caz că încearcă să plece cu trenul. Vor fi împuşcaţi. Şi să vă asiguraţi că sunt morţi.
- Şi dacă pleacă cu maşina din Zurich? insistă Luigi.
- În cazul acestei întâmplări neprevăzute, există echipe de motociclişti pregătite pe toate şoselele. Zurich-ul va fi sigilat. Craig tăcu. Şi ca rezervă finală, tu ai echipe de motociclişti la Sion, Luigi?
- O echipă de elită aşteaptă acolo...
Eve îşi strecură stetoscopul în geantă. Avu grijă să nu-şi uite paharul cu băutură când se furişă afară din cameră şi se întoarse în dormitorul ei. Încuie uşa şi rămase sprijinită de ea, respirând greu de emoţie.
„Aşa, acum e mai mult decât suficient, îşi zise ea. Iar cei trei adjuncţi de vârf ai lui Craig sunt Marco, expertul în aruncarea cuţitului, Luigi, care se pare că e şeful a ceea ce este la Sion, şi Gustav, care face poc cu pistolul. Mă întreb de ce nu era şi el acolo."
Gustav intră în barul de la Schweizerhof şi Îl găsi pe Brazii uitându-se la ceas, cu o figură plictisită. Brazii îşi ridică privirea, Îl văzu pe Gustav şi se încruntă.
„Chiar şi bărbaţii se tem de faţa mea, se gândi Gustav. Chiar şi bărbaţii puternici."
Se duse imediat la Brazii, cerându-şi scuze la nesfârşit că nu ajunsese mai devreme.
- José şi-a scrântit glezna dreaptă şi e cam complicat pentru el să conducă. Limuzina vă aşteaptă afară. - Atunci, să plecăm imediat. Şi nu-mi deschide uşa. Nu-mi place agitaţia.
O oră mai târziu, operatorul sună în camera lui Newman.
- La telefon e un domn. N-a vrut să-şi spună numele. A spus că-l cunoaşteţi foarte bine şi că l-aţi întâlnit ultima oară într-un loc numit Kimmeridge. L-am pus să-mi spună numele ăsta pe litere. Sper că l-am pronunţat corect. - Da. Faceţi-mi legătura.
- Domnul Newman?
Numai două cuvinte fură rostite la telefon, dar Newman recunoscu vocea lui Archie. - Da, la telefon. Îmi pare bine să vă aud.
- Domnule Newman, ştiu unde sunteţi. Vorbesc dintr-o cabină telefonică din apropiere. Pot să trec să vă văd? - Bineînţeles, domnule Sullivan. Recepţionerul vă va spune numărul camerei mele.
Archie închise. Era atât de deştept ca să-şi dea seama că se va prezenta la recepţie ca domnul Sullivan. Newman
fu sigur că Tweed ar fi vrut să-l cunoască, dar se duse în prealabil la el în cameră, ca să se convingă de acest
lucru.
Tweed rămase surprins să audă că Archie e în Zurich, dar fu întru totul de acord să-l vadă împreună cu Newman.
- În camera asta, zic eu, continuă el. E mai mare. Aşa că mai bine l-ai anunţa pe recepţioner.
Newman Îl întâlni pe Archie la lift şi nu spuse nimic până când ajunseră în camera lui Tweed. Tweed Îl întâmpină cu căldură, îi indică un fotoliu confortabil şi Îl întrebă dacă nu vrea ceva de băut.
- Doar apă, vă rog.
Archie purta o haină groasă de blană pe care şi-o scoase, o pălărie cu boruri şi, ca de obicei, avea în colţul gurii chiştocul unei ţigări stinse, pe jumătate fumate.
- Pot să vă întreb de unde ştiaţi că Bob e aici? întrebă Tweed amabil.
- Simplu. I-am telefonat Monicăi la Park Crescent. M-a verificat foarte conştiincioasă, apoi mi-a dat numărul acestui hotel. Domnilor, sunteţi în foarte mare pericol.
- Ce fel de pericol? întrebă Tweed.
- Dumneavoastră trebuie să fiţi cruţat. Brazii a ordonat să nu fiţi rănit în nici un fel. Archie tăcu şi îşi întoarse
privirea spre Newman. Informatorul meu mi-a spus că Craig, cu consimţământul lui Brazii, le-a ordonat
bandiţilor lui să-i elimine toţi oamenii lui Tweed, inclusiv pe tine. Se uită din nou la Tweed. Au nume. Paula
Grey, Robert Newman, Philip Cardon. Ştiu, de asemenea, că mai sunt doi oameni, dar încă nu au numele lor.
- înţeleg.
Tweed se ridică şi îşi înfundă mâinile în buzunare, ca să nu se vadă că-şi strânge şi-şi desface pumnii pentru a-şi
recăpăta stăpânirea de sine. Era într-o stare de furie cum de mult nu mai trăise. Ideea de a fi lăsat în viaţă, în timp ce echipa lui era spulberată, Îl umplea de venin. Făcu turul camerei de câteva ori, apoi se aşeză lângă Archie.
- Cuvântul „a elimina" l-aţi folosit dumneavoastră, sau ştiţi sigur că e cuvântul folosit de Craig?
- Se pare că Craig a folosit exact acest cuvânt, replică Archie şi sorbi o gură de apă din paharul pe care i-l dăduse Newman.
- înţeleg, zise din nou Tweed.
- Pericolul e grav, continuă Archie. Informatorul mi-a spus că vor fi echipe de ucigaşi care aşteaptă la aeroport, la gara principală de peste drum, şi altele care supraveghează drumurile şi şoselele ce ies din Zurich.
- Ne-au încolţit cam strâns, remarcă Newman. Archie zâmbi, un zâmbet cald.
- Acum trebuie să plec.
- Cât îţi datorez pentru cheltuielile şi onorariul tău? întrebă Newman.
- Două mii de franci pentru cheltuieli. De data asta, nu vreau onorariu. Marler e întotdeauna foarte generos cu mine. Şi de data asta, ţinând cont de informaţiile grave pe care le-am adus, sunt bucuros să vă fac un serviciu. Newman îşi scoase portofelul, numără patru bancnote de o mie de franci şi le puse pe o masă din faţa lui Archie. Archie ridică două dintre ele şi le lăsă pe celelalte.
- Nu mă face să mă simt prost. Ar trebui să plec acum.
- Hotelul s-ar putea să fie supravegheat, Îl avertiză Tweed. Se ridică, se duse la fereastră şi îşi dădu seama că draperiile fuseseră trase. O să fie frig afară, Îl avertiză pentru a doua oară.
- Era întuneric şi când am intrat prin bistrou, restaurantul acela mic, deschis pentru public, cu uşa care dă în stradă. Pe acolo am intrat, explică Archie. O să mă întorc tot pe-acolo, o să comand o ceaşcă de cafea şi o să aştept până o să plece vreun grup de fete. O să plec cu ele, întrebându-le în germană cum se ajunge la lac. Când am venit, am intrat
în bistrou, aşa cum am mai spus, apoi în hol prin uşa care dă în hotel. Oricine ar supraveghea hotelul a văzut un bărbat care a intrat în cafenea şi Îl va vedea pe acelaşi bărbat ieşind cu câteva fete. Sunt cât se poate de precaut. - Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Tweed, ridicându-se şi însoţindu-l până la uşă. Trebuie să aveţi grijă de dumneavoastră. Animalele sălbatice au ieşit după pradă.
- Mulţumesc. Şi nu uitaţi de Marchat, la Sion.
Newman Îl conduse pe Archie până în holul hotelului, dar fără să iasă din lift, iar când se întoarse Îl găsi pe Tweed plimbându-se din nou prin cameră.
- Se pare că suntem prinşi în cursă, comentă Newman.
- Aşa s-ar părea, replică Tweed.

În aceeaşi zi, ceva mai devreme, Philip prinsese un expres din Zurich spre Geneva. Ar fi vrut să treacă pe la
vagonul restaurant, dar îşi dădu seama că nu-şi poate lăsa valiza în compartimentul de clasa întâi. Trenul era
liniştit, şi, pe toată durata acestei călătorii care tăia Elveţia în diagonală, avu compartimentul doar pentru el.
Începu să ningă tare la puţin timp după ce trenul ieşi din Zurich. Privind căderea oblică a perdelei albe, aproape
adormi. Se ridică, deschise fereastra şi lăsă aerul de gheaţă să invadeze compartimentul preţ de câteva momente,
apoi o închise la loc.
După o oprire scurtă la Berna, expresul îşi continuă drumul şi ninsoarea încetă. Mai târziu, când cerul se însenină şi ieşi soarele, avu o vedere panoramică în est. Era vizibil capătul vestic al masivului lanţ Bernese Oberland care străjuia intrarea în Valais.
„Nu arată prea ospitalier", îşi zise.
Ajunse la Geneva, luă un taxi până la Hotel des Bergues şi ceru o cameră cu vedere spre Rhone. Luă cina mai devreme şi când ajunse în cameră deja se întunecase. Rămase la fereastră, uitându-se la Rhóne-ul pe care treceau sloiuri mici de gheaţă.
Îşi aminti schimbul de focuri la care luase parte împreună cu Paula în Oraşul Vechi. Doamne, femeia asta avea
curaj! Acum regretă că nu venise cu el. Tăcerea din cameră începu să-l calce pe nervi. Deschise radioul pentru puţină muzică. De la moartea soţiei sale, nu mai fusese în stare să suporte tăcerea dintr-o încăpere de unul singur.
Îşi potrivi ceasul de călătorie să sune devreme, făcu un duş, se îmbrăcă în pijama şi se vârî în pat. Citi câteva pagini dintr-o carte, stinse veioza şi, brusc, se simţi încordat. Se gândea la Jean.
Stătuse în acest hotel cu răposata lui soţie şi la sosire fusese atent să nu i se dea aceeaşi cameră. Rămase nemişcat, întins pe spate. Camera aceasta avea un pat dublu. Camera în care stătuse cu Jean avusese şi aceea un pat dublu. Devenise un automatism pentru Philip să aleagă partea dreaptă a patului, cum te uitai de la picioare. Jean dormise întotdeauna în cealaltă parte.
Îi veni în minte Eve. Realiză brusc că atunci când era singur se gândea adesea la Jean... de fapt, o făcea în fiecare zi, darla Eve se gândea rar, în ciuda perioadei de timp pe care o petrecuse împreună cu ea. Numai când era cu ea Îl ţinea sub vraja ei. Ştia că ea se apropia de el din ce în ce mai mult de fiecare dată când se întâlneau. Ştia acum şi că nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ea.
înainte să adoarmă, se întoarse pe partea cealaltă. Pe una din feţe, perna era umedă. Alarma de la ceas Îl trezi brusc. Visase că era cu Jean, plimbându-se pe o stradă într-un oraş ciudat şi flecărind ca două coţofene. Întotdeauna când aveau ceva de vorbit, o lungeau cât puteau de mult.
Se spălă, se rase şi se îmbrăcă repede. Îşi duse paltonul şi valiza jos, în restaurantul Pavillion. În hol, un bărbat gras, cu o mustaţă stufoasă, citea un ziar. Preţ de o clipă, privirile li se întâlniră.
Philip se uitase în mersul trenurilor de cu seară, în timp ce-şi lua cina. Ajunse în gara Cornavin cu câteva
minute înainte ca expresul să plece. Când trenul intră încet în gară, Philip era în spatele unui stâlp de unde Îl
putea vedea în toată lungimea lui. Pe plăcuţele de metal de pe vagoane erau înscrise destinaţiile, cu staţia finală
Milano.
Nu mai era nimeni prin preajmă, cu excepţia a doi lucrători, în uniformă, ai căilor ferate. Se uita şi el la minutarul ceasului de pe peron. Trenurile elveţiene plecau întotdeauna exact la timp. Fugi spre expresul în care se pare că nu se mai suise nimeni şi se urcă într-un vagon de clasa întâi. Uşile automate se închiseră în spatele lui şi lungul expres internaţional părăsi gara Cornavin.
Singura porţiune a trenului pe care Philip nu putuse s-o vadă era vagonul din faţă, din cauza unei cotituri pe care o făcea peronul. Nu-l surprinse faptul că era singurul pasager. La ora aceasta matinală, la începutul lunii martie, anticipase puţini călători.
În vagon, se aşeză într-un loc pentru două persoane, cu faţa la locomotivă şi alte două locuri similare. Alesese
partea stângă a trenului, pentru că pe partea cealaltă urma să fie lacul Geneva. Nu voia să-i revină amintirile
călătoriei pe care o făcuse cu Jean, când priviseră amândoi panorama lacului şi a munţilor Franţei de pe malul
îndepărtat.
Starea emoţională a lui Philip se schimbase. Era într-o dispoziţie sufletească cât se poate de sumbră. „Dumnezeu să-l ajute pe cel care-mi va sta în drum", îşi zise.
Uşa dintre vagoane se deschise şi un bărbat păşi agale spre el. Un bărbat gras, cu o mustaţă stufoasă şi o faţă
rumenă şi sinceră. Bărbatul care stătuse în holul de la Hotel des Bergues cu o seară în urmă. - Pot să mă aşez aici, în faţa dumneavoastră, domnule? întrebă grasul.
Vorbi în engleză; îşi ţinea paltonul pe braţ şi era îmbrăcat cu un costum albastru şi o cravată de un galben pal care parcă despica o cămaşă albă, impecabilă. Rămase în picioare, aşteptând răspunsul lui Philip.
La exterior, Philip era amabil... chiar zâmbi. Făcu un gest către locul din faţă.
- Vă rog luaţi loc.
În interior era tensionat şi rece ca gheaţa. Dacă ăsta era începutul necazurilor, aşa să fie. Îl va lăsa pe cel nouvenit inconştient.
- Sunteţi foarte amabil, zise grasul, aşezându-se. Până acum, se pare că noi suntem singurii doi pasageri din tren. Nu-mi place să călătoresc singur. Cartea mea de vizită, domnule.
Philip luă micul dreptunghi de carton. Când citi avu un şoc. Leon Vincenau. Inspector. Poliţia Geneva. - Mulţumesc, spuse el repede.
Zâmbi din nou şi îi returnă grasului cartea de vizită. Vincenau dădu din mână. - Vă rog s-o păstraţi. S-ar putea să vreţi să luaţi legătura cu mine.
- De ce aş vrea să iau legătura cu dumneavoastră? întrebă Philip în timp ce băga cartea de vizită în portofel. Era şi un număr de telefon pe ea.
- Deoarece călătoriţi singur. Pentru că lumea - chiar şi Elveţia -s-a transformat într-o grădină zoologică
periculoasă. Acum vreo două zile parcă, am strâns şase cadavre de pe stradă, după un schimb de focuri la
Geneva.
- Atunci, am făcut bine c-am plecat din Geneva. Dacă îmi permiteţi să întreb, e o călătorie de afaceri sau de plăcere?
- Nu sunt niciodată sigur. Un detectiv e de serviciu douăzeci şi patru de ore pe zi. - Călătoriţi departe? întrebă Philip.
„Să-l ia naiba dacă are chef de glumă, se gândi el. Eu voi fi cel care pune întrebări."
- Capăt de linie. La Milano. Un oraş teribil. Dacă vrei să treci strada, răspunzi de viaţa ta. Eşti pe verde şi se face roşu când eşti pe la trei sferturi de drum. O adevărată armată de motorizate se năpusteşte spre tine. Dacă nu te grăbeşti, dau peste tine. Dădu din mână. Ţări diferite, maniere diferite. Vă deranjează dacă fumez o ţigară?
- Fumaţi. Cred c-o să termin şi eu una din cele câteva ţigări pe care le fumez într-o zi...
Grasul scoase o cutie cu trabucuri, luă unul, îi reteză cu grijă capătul pe care Îl puse în scrumieră, apoi scăpără un chibrit ca să aprindă trabucul, plimbând băţul înainte şi înapoi.
În următoarea oră, Philip, pe care peisajul de afară Îl intriga din ce în ce mai mult, speriindu-l aproape, nu zise nimic. Vincenau, învăluit în fumul trabucului pe care Îl fuma încet, nu zise nici el nimic. Philip bănuia că e vechea tehnică a poliţiei... folosirea tăcerii pentru a-l face pe suspect să înceapă să spună ceva.
După ce ieşi din Montreaux, expresul intră în vastul şi nesfârşitul defileu care era Valais-ul. Philip privea pe geam la o lume îngheţată. Pe ambele părţi, zona era împrejmuită de şiruri de munţi înalţi, colţuroşi şi mohorâţi. Munţii, ale căror vârfuri se înălţau atât de mult deasupra expresului, încât uneori nu se mai vedeau, erau acoperiţi cu zăpadă. La intervale
regulate, văi misterioase cu intrările străjuite de stânci imense dispăreau ascunse de pereţi muntoşi.
Din când în când, în perete se deschidea o spărtură îngustă, sinistră, o crevasă care adăpostea o cascadă din fibre solide de gheaţă. Văzu aflorimente imense de rocă peste care, la un moment dat, se revărsase apă. Acum, apa îngheţase în stalactite ca nişte pumnale, mai lungi de treizeci de metri. Erau atât de multe, încât se formau adevărate palisade de gheaţă.
Trecură prin Martigny, un orăşel înghesuit sub o rocă uriaşă care atârna ameninţătoare deasupra lui, strălucind ca o oglindă imensă când o rază scurtă de soare străpunse pătura neagră şi joasă de nori. Nu se vedea nici un semn de viaţă, iar străzile erau îngropate adânc sub zăpadă.
Philip se gândi că nu mai văzuse niciodată o asemenea pustietate, ca şi cum această parte de lume se întorsese la sălbăticia erei glaciare. Ştia că Vincenau îi urmărea reacţiile, ascuns de fum, şi nu-şi exterioriză emoţiile.
Calea ferată trecea prin mijlocul acestei văi care nu era acum decât o întindere mohorâtă de zăpadă. Ici-colo mai apărea şi câte o urmă de viaţă. Din coşul unei case de piatră cocoţate pe o margine de stâncă, se ridica o dâră de fum ca să se piardă în norii de deasupra lor. Putea să fie mai rău în Siberia?
Vincenau scutură scrumul din trabuc, pe care Îl folosi apoi ca indicator.
- Vedeţi lucrul acela ca un şarpe care urcă pe la jumătatea muntelui? E un trenuleţ.
Philip privi cu neîncredere cele două vagoane minuscule ce păreau să atârne pe faţa muntelui, în timp ce se târau mai sus şi mai sus.
- Unde se duce? întrebă el.
- Se opreşte chiar aproape de gheţar. Sunt acolo câteva sate care trebuie servite. În martie, e singurul lor mijloc de comunicaţie cu lumea exterioară. Trenul trebuie să aibă un mic plug pentru zăpadă ataşat în faţă.
- E perfect dacă îţi place viaţa liniştită, comentă Philip.
- Oamenii care supravieţuiesc aici sunt un soi dur, voinic. Problema e că toţi tinerii au plecat, atraşi de luminile oraşului. Sunt sate sus, în munţii ăştia, care sunt pustii, casele abandonate. Case vechi, de lemn, cu acoperiş de şindrilă. În afară de turism şi de viile care apar mai târziu, când se face frumos, Valais-ul e pe moarte.
Vincenau vorbise mult şi, încă o dată, Philip avu senzaţia că însoţitorul său, conducând conversaţia în franceză, îi studia reacţiile. Se uită la ceas, se ridică şi îşi luă valiza din plasa pentru bagaje.

- Vă daţi jos la Sion? întrebă Vincenau.

- Da.
- Uitaţi-vă pe geam.
Treceau mai încet pe lângă o gară mică. Pe peron se afla un grup de ceea ce păreau a fi tineri refugiaţi, aşteptând un tren care să oprească. Unii aveau în mâini schiuri rupte. O fată era în cârje şi avea piciorul drept înfăşurat în bandaje. Toţi arătau extrem de nefericiţi. Vincenau oftă.
- Au căutat-o cu lumânarea.
- Făcând ce? întrebă Philip.
- Mergând la schi, când au fost avertizaţi că vremea e în schimbare şi că pârtiile sunt înşelătoare.
Expresul încetini şi mai mult şi Philip văzu pe geam un aerodrom. Era destul de aproape de calea ferată, iar un plug stătea nemişcat la capătul unei piste ce tocmai fusese curăţată.
- E chiar la ieşirea din Sion, zise Vincenau. Probabil că aşteaptă un elicopter să aterizeze. - Păi, mai bine m-aş duce la ieşire. Trenurile astea nu stau prea mult în staţii.
- Un minut, la Sion, zise Vincenau.
Se ridică de pe scaun, ca să dea mâna cu Philip, după ce-şi stinse trabucul. Stătu aproape de Philip, care observă că nasul cărnos al detectivului era străbătut de vinişoare roşii. Cu siguranţă, detectivului elveţian îi plăcea vinul. - Nu vă duceţi în munţi, spuse Vincenau foarte insistent.
- Mulţumesc pentru companie. Sper ca în Milano condiţiile să fie mai bune.
Philip stătea chiar lângă uşa de ieşire când trenul se opri şi uşile se deschiseră automat. Fu singurul pasager care coborî pe peron. Aşteptă, nu văzu nici un funcţionar al gării, nu văzu pe nimeni. Expresul o luă din loc, şi Philip se uită după el cum dispare rapid. Se simţi ca şi cum ar fi pierdut şi ultima legătură cu civilizaţia.
Vincenau nu mergea până la Milano. Se dădu jos la prima staţie, Brig. Se duse în grabă la un telefon şi formă numărul personal al lui Beck de la cartierul general al poliţiei din Zurich.
- Beck la telefon.
- Aici inspectorul Vincenau, domnule. Vorbesc din Brig, în Valais. L-am însoţit pe Philip Cardon, într-un expres de la Geneva. Nu mi-a spus cum Îl cheamă, dar se potrivea cu una din descrierile pe care mi le-aţi dat. O să o repet...
Repetă descrierea, în timp ce Beck, în biroul său cu vedere spre Limmat, asculta cu atenţie. Vorbi numai după ce Vincenau termină.
- Da. E Philip Cardon. Unde se ducea?
- S-a dat jos din tren la Sion.
- Cine mai era cu el?
- Nimeni. Era singur. De asta sunt sigur.
- Singur! O, Doamne...
După ce termină de vorbit cu Vincenau şi după ce se înţeleseseră să ia următorul expres spre Geneva, Beck, care nu dormise toată noaptea, puse receptorul jos şi rămase pe gânduri. Veştile Îl îngroziseră. Beck era omul deciziilor rapide. Sună la Schweizerhof, ceru să vorbească cu Tweed şi îi spuse că vine la el.
În camera lui, Tweed îi spuse şi lui Newman ce-i zisese Beck. Nici el nu dormise. Ţinuse o întrunire cu Newman, Marler, Butler şi Nield, pe problema părăsirii Zurich-ului în viaţă.
- Am un plan, sugerase Marler. Luăm un tren. Preferabil, un expres matinal, înainte ca navetiştii să invadeze gara. Eu voi conduce o echipă de protecţie... deghizaţi în uniforme de funcţionari ai gării.
- Cum o să pui mâna pe ele... Începu Newman, dar fu întrerupt de Tweed:
- Nu e bine. Vor fi şi pasageri prin preajmă, iar dacă se ajunge la focuri de armă, ne putem trezi cu cadavre.
Orice plan era sugerat, până la urmă se ajungea la obiecţiile lui Tweed că vieţi inocente vor fi în pericol. Pentru prima oară în viaţa lui, Tweed era făcut mat.
Erau încă toţi în camera lui Tweed când Beck ciocăni la uşă, intră cu haina de blană plină de zăpadă, pe braţ. Tipic pentru el, trecu direct la subiect:
- Tocmai am aflat că Philip Cardon a ajuns la Sion.
Explică pe scurt circumstanţele care, la ordinele lui, Îl duseseră pe inspectorul Vincenau la Hotel des Bergues.

- Acolo au stat Philip Cardon şi Paula Grey în noaptea masacrului de la Geneva. Nu ştiu ce instinct m-a sfătuit să ţin hotelul sub observaţie.
- Păi, cel puţin, Philip a ajuns acolo bine, zise Tweed.
- Ce dracu' e cu tine? explodă Beck. Un singur om împotriva trupelor pe care Brazii le-a adus din Franţa şi Germania!
- Se va descurca...
- Aşa speri.
Nu era un răspuns care să-l facă pe Tweed să se simtă mai bine. Apoi îi explică lui Beck că erau prinşi în Zurich ca într-o capcană... şi de ce. Beck ascultă, apoi se aşeză, încruntându-se.
- Cu asta nu mai sunt de acord, anunţă el grav. Mai aşteptaţi aici două ore. Luaţi un mic dejun uşor. După care mergeţi la gara principală şi luaţi primul expres.
- La ce te gândeşti? se interesă Tweed.
- O mulţime de poliţişti în uniformă, plus oameni în civil, vor verifica identitatea fiecărei persoane în afara şi din Hauptbahnhof. Vor fi percheziţionaţi să nu aibă arme. Pentru că, din ce mi-ai spus tu, toţi oamenii lui Brazii vor fi înarmaţi. O să aranjez cu mai multe secţii de poliţie să pregătească celule pentru ei. Zâmbi cu răutate. Domnul Brazii nu mai trage sfori cu bancherii aceia care făceau presiuni asupra mea.
- De ce nu? întrebă Tweed.
- Pentru că Brazii le-a promis profituri imense pentru anumite fonduri cu care l-au împrumutat. Acum, aceşti bărbaţi, aşa-zis inteligenţi, cred c-au fost traşi pe sfoară. Ei ştiu că Brazii a transferat fonduri imense la Banca Zurcher Kredit din Sion. Fără îndoială, pentru a plăti armata de mercenari pe care a strâns-o acolo. Mercenarii sunt scumpi. Şi chiar dacă ei nu s-ar fi răzgândit, eu tot aş fi dat drumul acestei operaţiuni de curăţenie.
- Eşti un prieten bun, îi spuse Tweed.
- Sunt un poliţist bun. Acum trebuie să mă întorc repede la cartierul general pentru a organiza operaţiunea. O voi supraveghea personal.
În camera lui de zi de la Baur-en-Viile, Brazii îi dădea instrucţiuni secrete lui Gustav, unul dintre cei câţiva oameni în care avea încredere.
- Sunt sigur că se scurg informaţii din interiorul organizaţiei noastre. Vreau ca informatorul să fie identificat şi eliminat. Ai aparatura aceea de ascultare şi înregistrare pe care poţi s-o ascunzi oriunde. Foloseşte-o.
- Pentru început, aş vrea să instalez una în biroul lui José.
- José? Chiar crezi asta?
- Cel puţin, putem să verificăm. De asemenea, mai am un suspect în minte. Pot folosi şi aici un aparat de ascultare. Am permisiunea de a verifica pe cine vreau?
- Bănuiesc că e singurul mod de a fi sigur. Cine e cel de-al doilea suspect? - În această fază, n-aş vrea să-l deconspir.
Brazii se uită la el, mângâie câinele, pe Igor, care stătea în picioare lângă fotoliul lui, ca şi cum ar fi încercat să
simtă şi cea mai mică nemulţumire a stăpânului său. Îşi arătă colţii, liniştindu-se pe măsură ce stăpânul lui Îl
mângâia.
Se auzi un ciocănit în uşă şi Brazii strigă:
- Intră.
Apăru Marco îmbrăcat în palton, ţinând în mână o lesă de câine. - E timpul să mergi să faci o plimbare, Igor, zise Brazii.
Îi auzise pe unii posesori de câini spunând „plimbărică", dar el detesta cuvântul acesta şi tot ce implica el. Pentru
Brazii, Igor era un câine de pază, un câine de atac, dacă era necesar. Igor începu să se agite când văzu lesa, se linişti când i se puse la gât şi ieşi din cameră smucindu-se când Marco închise uşa. - E un animal aprig, remarcă Gustav. Simte când sunteţi supărat.
- E doar un câine, zise Brazii tăios. Cum propui să închei această verificare secretă dacă descoperi vreun informator?
- Voi aduce caseta direct la dumneavoastră. Apoi veţi putea asculta chiar dumneavoastră, la casetofonul personal, ce s-a spus acolo.

- Fă-o.
Îl studie pe bărbatul cu nasul coroiat, în timp ce acesta se ridica să plece. Gustav era, probabil, omul cel mai de
încredere dintre toţi cei pe care îi angajase. Chiar şi decât Craig, care avea tendinţa de a o face lată. În acel
moment, Craig intră în cameră chiar când Gustav, fără să se uite la el, pleca. Craig, ca de obicei, nu se ostenise să
bată înainte să i se spună că poate să intre. Îşi înfundă trupul mătăhălos într-un fotoliu sculptat, care scârţâi sub
greutatea lui.
- Totul e aranjat, şefu', raportă Craig. Şi nimeni n-a ieşit din Schweizerhof. E supravegheat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
- Deci, i-am prins. Eu plec din Zùrich. José şi Gustav rămân deocamdată aici, ca să vadă cum evoluează situaţia. Mai poate rămâne o singură persoană care să-l asiste pe José.
- Cine?
- N-are importanţă. Avionul meu a venit de la Belp la Kloten. Tu vii cu mine. - Şi Eve? întrebă Craig.
- Rămâne şi ea aici. I-am spus.
- Unde mergem?
- La Sion, bineînţeles.

- Poliţia. Bărbatul în haine civile îşi întinse insigna în faţa individului cu înfăţişare dură care se prefăcea că
citeşte ziarul în Hauptbahn-hof. Actele vă rog, îi ceru detectivul. Durul se întunecă la faţă, apoi îşi vârî mâna în
balonzaid. Mâna unui alt bărbat din spatele lui i-o apucă, i-o scoase uşor, apoi băgă cealaltă mână la buzunarul
de la piept şi scoase un Luger 7,65 mm din tocul de umăr. Du-l la dubă, ordonă primul detectiv.
Se auzi un clic când cel de-al doilea detectiv închise o cătuşă la încheietura durului, iar pe cealaltă la încheietura
lui şi Îl luă de acolo.
Toate astea se întâmplau în gara principală. Detectivii lucrau câte doi şi îi verificau chiar şi pe membrii în uniformă ai personalului gării. Într-o oră, şeful detectivilor îi raportă lui Beck la telefon:
- La Hauptbahnhof, totul e în regulă. Mai rămânem, în caz că apar alte probleme...
La sediul central al poliţiei, Beck îşi puse paltonul, coborî scările în fugă şi se duse, vioi, ocolind gheaţa, la Schweizerhof.
Tweed nu dormise nici el toată noaptea. Îl trimisese pe Marler, Butler şi Nield înapoi la Gotthard să-şi facă bagajele şi să fie gata de plecare la gară, imediat ce le-ar fi telefonat el. Sosiseră la el în cameră separat şi plecaseră la intervale de timp, pentru a induce în eroare pe oricine ar fi supravegheat hotelul. Până acum Tweed ştia că identitatea lor era complet necunoscută bandei lui Craig. Newman vorbea cu Tweed când Beck bătu la uşă. Paltonul şi-l ţinea din nou pe braţ, din nou plin de zăpadă.
- Tot mai ninge? se interesă Tweed, aruncând o privire la palton.
- Şi prognoza zice că nu se va opri. Am venit ca să-mi mai dezmorţesc picioarele şi să vă spun că gara e curată. Am arestat unsprezece oameni, toţi înarmaţi cu diverse tunuri. Unde vă duceţi?
- La Geneva.
- Pleacă un expres peste o oră. De câte bilete ai nevoie?
- De cinci, la clasa întâi. De ce?
- Ţi le iau eu şi ţi le las într-un plic sigilat la recepţionerul de noapte, jos. Ţii legătura cu mine, da? Eu o să fiu în Zurich, la sediul central al poliţiei.
- O să-ţi dau raportul dacă şi când o să pot, de asta fii sigur. Beck se opri la uşă şi zâmbi fără umor.
- încă o informaţie mică pe care ţi-ar plăcea s-o ştii. Brazii şi-a chemat avionul de la Kloten la Belp. Pilotul a
completat un plan de zbor pentru decolare chiar înainte să se facă lumină. Ghici cu ce destinaţie.
- Sion.
- Daţi-i omului banii...

După ce Beck plecă, Newman începu din nou să vorbească. La fel ca Tweed, nu-şi exterioriza nici un pic nervozitatea.
- Sunt surprins că Beck nu mi-a pus nici o întrebare despre maşina care s-a izbit de tramvai.
- Se gândeşte probabil că suntem destul de tensionaţi. Au curăţat locul foarte repede. De la fereastra mea, am
văzut maşini ale poliţiei sosind împreună cu o macara uriaşă. Au fost foarte atenţi când au agăţat cârligul
macaralei de ceea ce mai rămăsese din maşină. Apoi au luat-o de acolo, probabil ca s-o examineze.
- Nu-i invidiez pentru ce-au făcut... Înăuntru erau trei cadavre, remarcă Newman.
- Sperau, probabil, să găsească plăcuţele de înmatriculare, dar n-aş zice c-au avut mari şanse.
- Mai era şi puşca de vânătoare pe care voia Craig s-o folosească. Are amprentele lui Craig pe ea. Craig n-avea
mănuşi.
- Iar va fi o mare dezamăgire. Am văzut un fraier de pieton ridicând arma şi uitându-se bine la ea până să apară un poliţist în uniformă şi să i-o ia. Orice urmă de-a lui Craig a fost desfiinţată.
- Păcat. Asta Îl lasă pe Craig neincriminat. Ăsta e mai mult decât un bătăuş de închiriat. E amoral şi îi place ceea ce face, sunt sigur de asta. Mi-ar plăcea să mai dau ochii cu el.
- Poate c-o să mai dai, aşa că ai grijă, Îl avertiză Tweed. Se uită la ceas. Va trebui să plecăm în curând, ca să prindem expresul acela. Cel mult încă o jumătate de oră. Va fi întuneric o vreme, aşa că să sperăm că are vagon restaurant.
Brazii tocmai terminase un mic dejun matinal pe care i-l aduseseră cei de la serviciul la cameră, când se auzi un ciocănit în uşă. Strigă:
- Intră...
Gustav apăru în pragul uşii cu o cutie mică în mână.
- Ce-i aceea?
- Ideea mea deja a dat roade. Pot să pun caseta asta în casetofonul dumneavoastră ca s-o ascultăm?
În sinea lui, Brazii se încorda. Sperase ca Gustav să se înşele în bănuielile lui că în interiorul organizaţiei exista un informator, un trădător. Întotdeauna îşi alesese oamenii cu grijă, verificându-i personal. Aprobă cu o înclinare a capului şi ascultă, în timp ce Gustav porni micul aparat.
„Ştii cine e?" Vocea lui Jose.
„Da. Mai ai informaţii pentru mine?" O altă voce, vorbind tot în engleză, cu un accent gutural pe care Brazii Îl bănui a fi fals.
„Brazii, împreună cu trei dintre oamenii lui de bază, Craig, Luigi şi Marco, pleacă cu avionul de pe Kloten în dimineaţa asta, cu destinaţia Sion."Din nou inconfundabila voce a lui Jose, vorbind în şoaptă.
„Mulţumesc. Tot aş mai vrea să te plătesc în vreun fel." Cealaltă voce.
„Nu. Nu vreau nici o plată. Brazii e un om rău şi violent. Te ţin la curent cu ce se mai întâmplă." încă o dată Jose.
Gustav derulă banda şi se uită la şeful lui aşezat la birou, cu privirea pierdută pe fereastră unde, printr-o despicătură din draperii, vedea cum ninge.
- Să mai pun o dată caseta? sugeră Gustav. Întotdeauna l-am bănuit pe José. Prea calm.
- Nu! Nu mai vreau să aud lucrul ăla nenorocit încă o dată. Cum ai reuşit?
Gustav îi arătă un reportofon miniatural. La bază avea prinse patru ventuze.
- N-am făcut decât să-l plasez sub biroul lui, ca să-i înregistrez convorbirile telefonice.
- Foarte ingenios. Vocea lui Brazii exprima dezamăgire. O să-l chem pe José la mine după ce pleci tu. O să-l iau cu mine, cu avionul. Mai are rost să rămâi şi tu aici?
- Elicopterul care urma să mă ducă la Sion mai e la Kloten?
- Da.
- Vă rog aranjaţi să mă aştepte. Mai e un suspect pe care vreau să-l verific. - Numele?
- Aş prefera să nu-l menţionez încă. La urma urmei, aş putea să mă înşel. - Cum doreşti.

Lui Gustav, reflectă el când adjunctul lui părăsi încăperea, îi plăcea să fie secretos, ceea ce, probabil, îi justifica caracterul demn de încredere. „Mă rog la Dumnezeu să nu mai fie vreun peşte putred", se gândi el, în timp ce se forţa să apese pe butonul interfonului ca să-l cheme pe José.
Urmă o altă ciocănitură la uşă şi îşi impuse să nu-şi arate sentimentele când intră José, darera Marco care Îl aducea pe Igor. Câinele făcu un salt înainte şi se întinse pe podea, lângă Brazii.
- I-am dat să mănânce, explică Marco. Adoarme imediat.
- Mulţumesc, Marco. Aştept pe altcineva...
Neatent, încă influenţat de ceea ce auzise pe bandă, Brazii luă o ţigară din cutia de aur de pe birou. Fuma rar şi numai în momente de tensiune. Strigă la cel care bătuse la uşă, şi intră José. Acesta se apropie repede de birou, luă o brichetă de onix de pe el şi-o întinse ca să aprindă ţigara. Brazii se văzu nevoit să facă uz de toată stăpânirea de sine ca să
nu-i zboare bricheta din mână. Îl lăsă să-i aprindă ţigara şi se lăsă pe spate în fotoliu. - José, m-aşteaptă limuzina la Sion?
- Da, domnule. Am trimis un alt şofer cu ea, aşa cum mi-aţi spus dumneavoastră.
- Am decis că nu mă simt confortabil decât cu tine la volan. Aşa că vii cu mine la Sion, cu avionul. - Va fi plăcerea mea, domnule.
- Asta e tot.
Igor se ridicase când José îi aprinsese ţigara lui Brazii şi mârâise încet. „E fantastic, gândi Brazii, cum câinele mia simţit şi cea mai ascunsă ură pentru José." Mângâie câinele.
- Igor, în curând va trebui să-ţi câştigi cina. Să vedem dacă nu ţi-ai uitat antrenamentul.
În camera lui, Tweed îşi verifică din nou ceasul, apoi se uită la Newman care şedea destul de relaxat într-un fotoliu. Lângă el se găseau valiza şi un sac de pânză care se putea pune pe umăr.
- încă zece minute şi-ar trebui să plecăm la gară, remarcă Tweed.
- Ar fi bine să n-ajungem acolo prea devreme, fu de acord Newman. Ştiu că Beck a făcut curat în Hauptbahnhof, dar nu se ştie niciodată... ar fi putut să-i scape vreunul. Şi avem biletele, adăugă el, scoţând plicul pe care Îl luase de la recepţie.
Sună telefonul. Tweed îşi strânse buzele şi ridică receptorul. - Da? Cine e la telefon?
- Omul din Kimmeridge, zise Archie.
- Mai aveţi noutăţi?
- Da. Prietenul nostru foarte important şi membrii de vârf ai echipei sale pleacă în dimineaţa asta. Vor călători cu avionul de pe Kloten până în Valais.
- Vă mulţumesc. Plecăm şi noi de-aici în curând. Apreciez foarte mult faptul că mă ţineţi la curent cu ultimele
ştiri.
Îi spuse şi lui Newman ce-i comunicase Archie. Newman ridică din umeri. - Ştiam deja lucrul ăsta. Ni l-a spus Beck.
- Dar asta arată cât de bine manevrează Archie informaţiile de ultimă oră. E o figură.
De-abia termină de vorbit, când sună telefonul. Tweed îşi ţuguie buzele. Să răspundă? Trebuia să plece imediat. Ridică receptorul.
- Monica la telefon. Mulţumesc cerului că te-am prins.
Vorbea repede, şi Tweed ghici o mare nelinişte sub aparentul calm al Monicăi. - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Dac-ai putea să fii concisă.
- Howard a intrat în panică, şi-a ieşit din minţi. E nevoie de cineva aici care să preia controlul. - Ce a cauzat panica? întrebă Tweed, uitându-se din nou la ceas.
- Zvonurile care vin dintr-o sursă de ştiri internaţională... zvonurile cum că o lovitură majoră e iminentă la Moscova.
- De unde vin zvonurile?
Primi răspunsul pe care se-aştepta cel mai puţin să-l primească.

- Asta-i ciudăţenia. Eu sunt sigură că sunt răspândite în mod intenţionat de vreo organizaţie centrală. Care nu e departe de Rusia. E undeva în Europa. Howard se vede cu prim-ministrul aproape la fiecare oră, băgându-l şi pe el în priză cu panica lui. Treaba este foarte serioasă.
- Tu sugerezi, zise Tweed aspru, că situaţia e atât de gravă încât ar trebui să mă întorc imediat la Londra?
- Se-nvârt pe-aici ca nişte bezmetici. Atmosfera se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Da, eu cred c-ar trebui să te întorci. Howard habar n-are că eu am dat telefonul ăsta.
- Unde e Howard acum? Pot să vorbesc cu el doar o clipă?
- Mi-e teamă că nu. E în Downing Street, aşteptând să-l mai întărâte şi mai mult pe primul-ministru.
- Monica, îţi dai seama că tu vorbeşti acum de pe poziţia mea. Mai e un lucru care nu e important, dar care pe mine mă interesează. Cu siguranţă, tu ai verificat aceste zvonuri cu atenţie. De unde au plecat?
- E greu de spus. Monica tăcu, apoi continuă repede: De la Zurich.
După ce îi spuse Monicăi că îi va telefona când va avea timp să ia o hotărâre, Tweed îi spuse lui Newman ce-i zisese ea.
- S-ar putea ca toate astea să vină dintr-o fabrică de zvonuri? Îl întrebă pe Newman. Tu, ca şi corespondent străin, ai avut multe experienţe de genul ăsta.
- Da, s-ar putea şi încă foarte uşor. Tot ce ai nevoie e o organizaţie de elită, un personal numeros şi un creier ca cel al lui Brazii care să planifice totul. Apoi aranjezi să telefonezi persoanei potrivite de la posturile de radio cheie, de la televiziune şi de la ziare. Cronometrezi totul cu grijă, în aşa fel, încât să se dea mai multe telefoane în acelaşi timp - la Londra, Paris, Bonn, Madrid, Stockholm şi Washington. În cel mai scurt timp o să înceapă să se verifice unii pe alţii şi-o să descopere aceleaşi zvonuri peste tot.
- Asta e prima fază a planului lui Brazii. Uneori, medita Tweed cu voce tare, cred că Brazii urăşte America mai mult decât Rusia... asta pentru că l-au destituit din funcţia de director în State. Americanii se sperie uşor... imaginează-ţi panica de la Washington dacă Rusia ar redeveni agresivă peste noapte.
- Ce-ai de gând să faci în legătură cu Howard?
- Mă gândesc să-ţi încredinţez ţie comanda echipei pe care o trimitem la Sion. Asta înseamnă că trebuie să mă întorc la Londra până nu mai strică Howard ceva.
- Atunci, eu sunt gata de plecare. Newman se ridică. O să caut staţia de la sol care controlează satelitul acela, Potlogar Unu.
- Asta trebuie să fie arma de bază a lui Brazii cu care să semene haos. Ştii, Bob, dacă nu aş detesta metodele
violente ale lui Brazii, l-aş simpatiza pe ascuns pentru ceea ce încearcă să facă... să trezească Occidentul.
- E un ticălos care se foloseşte de ticăloşi. Newman se uită la Tweed în timp ce-şi punea pe umăr sacul de pânză.
Voiam să te întreb un lucru. Nici lui Bill Franklin şi nici lui Keith Kent nu le-ai spus niciodată de existenţa
Nălucii.
- Probabil, mi-a scăpat...
- Oh, fii serios!
- Ei bine, am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja Năluca.

Pe peronul gării Sion, Philip privi expresul care Îl ducea pe inspectorul Leon Vincenau dispărând şi i se făcu sete. Explora gara cea singuratică şi, spre norocul lui, descoperi un restaurant. Intră şi comandă o cafea în franceză fetei plăcute de la bar.
Simţi brusc o oboseală şi o nevoie disperată să vorbească cu cineva în Valais-ul ăsta mohorât. În afară de el, locul era pustiu. Îi zâmbi chelneriţei. Ea începu imediat să vorbească:
- Sper că n-aveţi de gând să vă suiţi pe munte. Vremea se închide şi deja a avut loc o tragedie. - Ce tragedie? întrebă Philip.
- Doi englezi şi o americancă s-au dus să schieze pe o pantă. Au fost avertizaţi că e periculos. Au murit toţi întro avalanşă, ieri.
- îmi pare rău să aud aşa ceva... chiar dacă au fost avertizaţi.

- E ceva misterios la mijloc, aşa am auzit. Americanca avea un glonţ în spate. Poliţia a transportat cadavrele la Geneva.
- Un glonţ în spate? Adică a împuşcat-o cineva? Unde s-a întâmplat tragedia? - Vă aduc o hartă.
Se vedea că e fericită să vorbească cu cineva; plecă în grabă şi se întoarse cu o hartă pe care o despături şi o întinse pe masă. Puse degetul pe o zonă nordică a munţilor care se ridicau în spatele Sion-ului.
- S-a întâmplat lângă Col du Lemac, pe Kellerhorn. Acesta e numele muntelui şi înseamnă Muntele Mistreţului Sălbatic... pentru că vârful seamănă cu capul unui mistreţ sălbatic. Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi cu maşina pe drumul ăsta periculos... Arătă pe hartă un drum
care, însemnat pe hârtia aceea, nu era mai mult decât un fir îngust, galben. Aici s-a construit noua staţie meteorologică. S-a muncit la ea de ceva vreme.
- O staţie meteo? O întreprindere de stat? întrebă Philip cu indiferenţă.
- A, nu! A construit-o un bărbat foarte bogat. Îl preocupă datele meteo, vrea să facă prognoza mai precisă. A fost construită repede, înainte să înceapă să ningă. Trebuie să-l fi costat o avere. A adus muncitori din afară şi au muncit în trei schimburi, toată ziua şi toată noaptea.
- Cum puteau să muncească noaptea?
- E deştept. A ridicat lămpi uriaşe cu arc electric, aşa că oamenii puteau munci cu uşurinţă şi noaptea. Pe cei mai mulţi dintre muncitori i-a adus din Balcani. Acuma s-au întors acasă cu buzunarele pline de bani.
- Şi staţia asta meteo e aproape de Kellerhorn?
- E construită pe Kellerhorn, aproape de vârf. O apără bine de vandali. Forţele lui de securitate patrulează zona zi şi noapte.
- Locul unde s-a petrecut tragedia pe care tocmai mi-ai descris-o era aproape de staţia asta?
- Da. Am auzit că poliţia i-a făcut o vizită şefului securităţii, dar nici el, nici vreuna dintre gărzile lui nu i-au văzut pe schiori.
- Dacă eşti aşa de drăguţă, arată-mi, te rog, pe hartă unde se află această staţie meteo. Chelneriţa desenă o mică cruce sub cuvântul Kellerhorn. Se uită la Philip.
- Se pare că vă interesează. Puteţi păstra harta. Mai am una.
- Mulţumesc. Fata împături harta şi Philip o luă şi o băgă în buzunar. Bănuiesc că n-ai de unde să ştii cum Îl cheamă pe cel care a construit staţia. Probabil, e foarte cunoscut pe-aici.
- Nimeni nu ştie cum Îl cheamă. Vine cu un avion particular care aterizează pe aerodromul de la ieşirea din Sion. La avion Îl aşteaptă o maşină mare, cu geamuri fumurii, ca să nu vezi înăuntru, şi cu ea se duce sus, la vilă. - La vilă? Şi asta e în apropiere de staţia meteo?
- A, nu. E în munţi, de cealaltă parte a văii. A construit-o în timp ce lucrau la staţia meteo. Vila a fost gata prima. E foarte departe, şi are vedere spre gheţar. V-o pot arăta pe hartă.
Philip scoase din nou harta, o desfăcu şi o întinse pe masă. Degetul chelneriţei urmări un alt fir galben care reprezenta un drum cu zigzaguri dese, ca şi drumul spre staţia meteo. Fata marcă poziţia vilei şi a gheţarului de sub ea. Zona se numea Col de Roc.
- Vreţi să vedeţi vila? Va trebui să închiriaţi o maşină dotată cu lanţuri. Drumul e la fel de periculos ca şi cel spre staţie, darnu vă duceţi acum.
- De ce?
- Pentru că am auzit că acest foarte important om trebuie să sosească pe aerodrom. Mi-a spus un prieten care Îl cunoaşte pe controlor. E întotdeauna escortat de motociclişti.
- Ştii cumva de unde pot închiria o maşină cu lanţuri? întrebă Philip. Aş putea să merg să văd vila după ce pleacă
el.
- Staţi o clipă. Am un ghid al străzilor din Sion... Dispăru din nou în fugă, dornică să-i facă pe plac acestui bărbat
pe care Îl simpatizase de la început. Era atât de politicos şi Valais-ul Îl interesa atât de mult! Se întoarse cu
ghidul şi îi arătă o cruce pe care o marcase deja. Firma asta vă va închiria maşina de care aveţi nevoie. N-o să
aveţi nici o problemă. Au plecat toţi turiştii. Din cauza vremii... iar cei câţiva care se poate să fi rămas au auzit despre tragedie.

(va urma)

A ma manière

DALIDA

Interviu cu Ion Stănescu - 2008

Lavinia Betea

Partea a treia


III. Informaţii despre invadarea Cehoslovaciei

Lavinia Betea:
Să revenim la ce-a fost. Evenimentele din 1968. Cum se face că deşi avea un asemenea sistem de informaţii, Ceauşescu nu a fost informat de serviciile sale externe de ceea ce plănuise Brejnev? A fost atât de bine conspirată acţiunea lui Brejnev încât Ceauşescu a ajuns să fie trezit din somn în zorii zilei datorită telefoanelor primite de la Praga de la corespondenţii români de presă?

Ion Stănescu:
Dar nu e adevărat. Eu l-am trezit pe Ceauşescu! În primul rând că noi am avut informaţii începând din luna mai-iunie 1968. Pe mai multe surse. Că ruşii intră în Cehoslovacia, după aceea urmam noi, apoi sârbii, să ajungă până la Viena, în Austria.

Lavinia Betea:
Din arhivele sovietice nu aveţi ştiinţă să fi ieşit ceva despre invazia din Cehoslovacia?

Ion Stănescu:
Au avut interesul să le scoată? Au interesul?! Cea mai importantă informaţie ce-o primisem era de la un om ce-l aveam noi. În 1939 când nemţii au invadat Polonia, mulţi polonezi veniseră în România, în special în Moldova. Şi destinul a făcut ca unul dintre aceştia să fie prieten cu unul de-al nostru, consilier ataşat la ambasada noastră din Varşovia - copilăriseră împreună. Polonezul a spus: România pentru mine e a doua ţară, aici am copilărit, am făcut liceul...

Ofiţerul nostru lucrase înainte în centrala UTC-ului. Când a ajuns la Securitate, prin curierul diplomatic mi-a trimis o scrisoare. Că acela, prietenul din copilărie a dat de înţeles că vrea să ajute România, că ştie nişte lucruri... Am luat şi noi măsuri să nu fie o capcană şi o lună de zile cât ne-am documentat, i-am dat tot aşa, prin curierul diplomatic, instrucţiuni cum să procedeze: nu-l recrutezi ca informator, nu-l ţii în evidenţă dar discută cu el, vezi ce vrea să-ţi dea. I-a spus: am informaţii de la un prieten care lucrează ofiţer la Tratatul de la Varşovia că ruşii pregătesc invazia.

După aceea chiar acest ofiţer a fost numit la Tratatul de la Varşovia. Prima informaţie mai deosebită a fost în luna iunie.

Lavinia Betea:
O informaţie de factura aceasta, ce răsplată aducea acelui om?

Ion Stănescu:
Nu trebuia răsplătit cu nimic un om care dădea informaţii. Şi asta e o blasfemie care se spune. Nu aveam fonduri, se dădea pentru cheltuieli de deplasare dacă venea la întâlnirea respectivă. Foarte puţin - un cadou de ziua lui de naştere, dar atât. Eu nu ştiu nici acum numele acelui polonez care ne-a ajutat. Îl ştie ofiţerul nostru.

Lavinia Betea:
V-aţi dus la Ceauşescu cu acea şocantă informaţie! A crezut că partenerii din Tratat au asemenea "planuri secrete"?

Ion Stănescu:
M-am dus la Ceauşescu, nu îi venea să creadă. Zice: "Măi, dacă Brejnev face asta, înseamnă că e nebun! Adânciţi voi bine treaba să nu fie o capcană, să ne intoxice ruşii, faceţi o prelucrare a cadrelor".

Lavinia Betea:
Şi Hruşciov făcuse la fel cu instalarea rachetelor în Cuba - nu-i informase pe ceilalţi membri ai Tratatului de le Varşovia!

Ion Stănescu:
Nu ne-a anunţat. Ceauşescu s-a mirat. Pe 10 iulie a cerut polonezul în mod expres să se întâlnească cu ofiţerul nostru la Varşovia. A spus atunci mai concret: a dat schiţe, planuri, cum concentrează trupele, cum trimit sub acoperire de turişti...

Lavinia Betea:
Ca în 1989?

Ion Stănescu:
Da. Au la graniţă trupe. Urmau să ia televiziunea, poşta, parlamentul şi aşa mai departe...

Lavinia Betea:
După metoda lui Troţki când făcuseră revoluţia bolşevică...

Ion Stănescu:
Aveau trupe la graniţe. Atunci Ceauşescu a luat măsura că ne-a chemat pe mine, pe Ion Ioniţă care era ministrul Apărării Naţionale, pe generalul Ion Gheorghe care era şeful Marelui Stat Major şi pe generalul şandru V. care era vice-preşedinte la Comitetul de Stat al Planificării şi se ocupa cu rezervele se stat. Şi-atunci s-a discutat concret... Se corobora şi cu alte date, dar era clar că ruşii vor să ne atace. Am decis să înfiinţăm câteva divizii ale armatei în zona colinară, în ideea că dacă ne atacă, noi să rezistăm în munţi.

Am creat 8 batalioane de trupe de securitate în plus faţă de ce era, s-au pus bazele gărzilor patriotice. Nu le-am anunţat dar le-am pregătit - partea organizatorică.

Lavinia Betea:
Chiar credeaţi că împotriva armatei sovietice rezistaţi în munţi?

Ion Stănescu:
Vă spun imediat. Aproape o lună ne-am pregătit.

Lavinia Betea:
Acum se explică şi o parte a discursului lui Ceauşescu. Era chiar de mirare cum în decursul unor ceasuri îi trecuseră atâtea prin cap!

Ion Stănescu:
Nu...! S-a luat un complex de măsuri. Am trimis un ofiţer de la DIE să cumpere o maşină din RFG, de radio, în caz că fugim în munţi să ne adresăm populaţiei, am schimbat cifrul de stat şi alte măsuri de felul acesta.

Lavinia Betea:
Scuzaţi-mă că intervin.... dar dacă în 1968 Ceauşescu se pregătise astfel, cum se face că în 1989 nu avusese nici un fel de plan? După cum spuneţi dv. nu era un om în criză de idei...

Ion Stănescu:
Eu aşa l-am cunoscut. Nu ştiu cum a fost atunci, în 1989. Eram Ministru al Turismului.

Lavinia Betea:
Eraţi ministru al Turismului, dar puteţi să daţi un răspuns la întrebarea cum se face că un om care deţine încă formal toată puterea ajunge auto-stopist?

Ion Stănescu:
Ar trebui să-i întrebaţi pe Postelnicu, pe Vlad, pe cei care-au fost în vremea aia. Eu ce pot să spun? Când s-a-ntâmplat la Timişoara, eram ministru al Turismului. Directorul de-acolo, Grozescu îl chema, mi-a dat telefon şi mi-a spus că nişte bande au atacat shop-urile. I-am spus "stai liniştit". S-au dus Dăscălescu şi cu Bobu la Timişoara. În loc să-i spună adevărata stare de lucruri lui Ceauşescu, aceştia l-au dezinformat, nu i-au zis adevărul, mai pe româneşte. Mai mult, eu i-am spus prin legătura mea de la guvern să nu plece în Iran în condiţiile care erau atunci atât de tulburi. Cea mai mare greşeală.

Lavinia Betea:
Poţi să dai vina doar pe colaboratori, pe subalterni? Mai era el în stare de raţionamente corecte despre realitate?

Ion Stănescu:
Nu poţi... Când a plecat i-a dat mână liberă Elenei Ceauşescu şi lui Manea Mănescu. Tot ce s-a întâmplat... nici când s-a întors înapoi, nu i-au spus adevărul. Cert e că s-a procedat tot aşa - cu turişti. Au fost ruşi, maghiari, sârbi. Aveţi documente şi se ştie. Iar cu petarda? L-aţi urmărit pe Nica Leon?! A avut o emisiune la Kosmos TV, a clarificat acolo. Nu mă pot pronunţa.

Lavinia Betea:
Să revenim atunci la 68 unde eraţi în miezul acţiunii...

Ion Stănescu:
El a plecat pe 10 august în Cehoslovacia. Şi eu şi Ioniţă i-am zis: "Nu plecaţi în Cehoslovacia, vă poate prinde acolo, şi vă duc la Moscova!" Aveam date, nu ştiam exact ziua, dar ştiam că invazia era iminentă. El s-a uitat încruntat şi a zis: "Nu, mă duc!" A fost expresia lui, nu a ţinut cont de sfatul meu şi al lui Ioniţă. Iar către mine: "Să-mi faci o notă în limba rusă, să i-o dau lui Dubcek, să-l previn".

Lavinia Betea:
Voia să evite translatorul. Dubcek ştia ruseşte. Dar dv.?

Ion Stănescu:
Nu, rup ca să zic aşa, dar nu strălucit. S-a întors din Cehoslovacia, bineînţeles, nu s-a întâmplat nimic. Eu nu am fost atunci la Praga dar îl aşteptam la aeroport unde îmi spune: "Să ştii că ai avut dreptate. Ştii ce a zis Dubcek? Dacă vin tovarăşii sovietici, îi primim cu flori". Aceasta a fost expresia lui Dubcek.

Lavinia Betea:
Dubcek ştia că din CC-ul lui "un grup de tovarăşi" făcuse sesizare la Moscova cum că e comunismul în pericol şi-i roagă să intervină?

Ion Stănescu:
Nu, nu ştia. Aceia erau oamenii ruşilor. Şi Manifestul acela cu 2000 de cuvinte tot ruşii l-au făcut. Agenţii lor NKVD. Ca să aibă motiv de intervenţie. Cehii au descoperit după circa doi-trei ani, după ce îl schimbaseră pe Dubcek, venise Svoboda... Polonezul ne-a mai dat informaţii, după vizita lui Ceauşescu, că e iminentă invazia spre sfârşitul lunii august.

Lavinia Betea:
Dar Ceauşescu nu informase CPEx-ul.

Ion Stănescu:
Nu, era Prezidiul Permanent. Maurer a ştiut, să-i fie ţărâna uşoară, eu l-am informat, am avut o discuţie cu el. Eram vecini, stăteam în Aviatorilor. Să-mi fie scuzat, în ultima vreme era senil şi pe mine m-a acuzat cu accidentul lui... Nu contest ce spun Popişteanu şi Tinu şi toţi ăştia trimişi la Praga pe linia presei. Că i-au dat telefon lui Mizil şi aşa mai departe. Aşa s-a întâmplat. Dar noi ştiam dinainte. Că puţini au crezut, e altceva. Dar de la CC, pe la 00.30 mă sună ofiţerul de serviciu pe minister, colonelul Mihăilă, şeful Direcţiei contra-informaţii militare, a murit săracul.

"Tovarăşe Preşedinte, zice, a venit un lucrător al ambasadei sovietice şi a lăsat un plic deschis." Eu zic - vorbeşte cu căpitanul Marinescu să vadă despre ce e vorba. Citeşte acela şi revine cu un telefon unde zice că ruşii au intrat la Praga . Şi-atunci eu zic: ia repede maşina şi vino cu plicul la mine. Eu stăteam pe Aviatorilor, lângă Maurer, m-am dus repede la Ceauşescu. Se inauguraseră primele maşini Dacia la Piteşti, Ceauşescu venise seara de-acolo cu toată suita. Şi m-am dus cu plicul. Maiorul Pricop, unul dintre aghiotanţi - bodyguard cum se zice acum - nu a vrut să-l deranjeze: "Cum să îl scol eu pe tovarăşul Ceauşescu?"

M-am certat cu el în curte iar din cauza gălăgiei - a lătrat şi-un câine - a venit chiar Ceauşescu personal. I-am dat plicul spunându-i că se realizase ce bănuiam. Eu cu Neagoe am mobilizat CPExul. Pe la 3 a fost şedinţa. Au urmat plenara CC şi mitingul despre care se ştie. Mizil a telefonat şi el primind telefon de la Popişteanu şi Tinu. Ne pregăteam să facem paradă militară pentru ruşi ca să ştie că luptăm. Era teoria războiului întregului popor. Era doctrina noastră.

Lavinia Betea:
A fost şi a lui Hitler...

Ion Stănescu:
Eu aşa ştiu că era doctrina noastră. Era pe 22, în ajunul lui 23 august. Mă pomenesc cu un telefon de la Belgrad că ministrul federal cu care mă întâlnisem -şi pe care-l prevenisem că urmează şi la ei - îmi dă telefon că vrea să vină şi el la paradă, la demonstraţia oamenilor muncii.

Lavinia Betea:
Ca să arate că apreciază poziţia României!

Ion Stănescu:
Bine, am zis eu, aveţi răbdare să informez. Ceauşescu avea diabet, era bolnav şi dormea la prânz. Şi l-am lăsat să se odihnească. Ceauşescu zice: "De ce-ai mai venit să mă-ntrebi? Trebuia să-i spui să vină imediat!" M-a şi luat la rost. A şi venit în după-amiaza aceea. A participat la paradă. Ceauşescu a zis "Cum sunt eu foarte prins, du-te cu el la vânătoare, pe urmă vorbesc cu el".

În avion , întorcându-ne la Bucureşti - el era mai în vârstă, cam de vârsta mea acum - zice: "Tovarăşe Stănescu, aş dori părerea dv. personală, dacă ruşii vor invada România, ce veţi face dv. ca şef al instituţiei?" I-am răspuns: "Nu e numai părerea mea, e părerea partidului, a poporului, e părerea tuturor - ne vom vinde scump pielea! Vom lupta şi vom da o lecţie pentru că e inadmisibil ca în relaţiile dintre ţările socialiste să subjugi cu forţa armelor un popor!". Şi-atunci s-a ridicat şi m-a îmbrăţişat. L-a primit apoi Ceauşescu, i-a zis de măsuri şi-aşa a venit apoi întâlnirea cu Tito.

Lavinia Betea:
Când o citeşti nu-ţi vine să crezi că e vorba de fostul comandant de partizani Tito!

Ion Stănescu:
S-a dat stenograma cu Tito, în presă. Tito, dacă reţineţi, a pus condiţii. Dacă ruşii vă atacă, puteţi veni la noi dar fără arme... Aşa stau lucrurile.

Lavinia Betea:
După întâlnirea cu Tito, Ceauşescu renunţă la spiritul belicos. A revenit, a plecat într-o vizită de lucru prin ţară, i-a trimis "în teren" şi pe ceilalţi...

Ion Stănescu:
Stenograma o găsiţi în presă.

Lavinia Betea:
Cea cu Tito s-a dat abia după 1990.

Ion Stănescu:
Nu, s-a dat atunci.

Lavinia Betea:
Să nu intrăm în dispute, domnule Stănescu. Fusese o întâlnire secretă, nici nu fusese înştiinţată populaţia de deplasarea lui Ceauşescu la Vârşeţ. Dv. trăiaţi în altă realitate a informaţiilor. Până după 1990, în România s-a ştiut că singur Ceauşescu refuzase să participe la invazie, nu bănuiseră oamenii că el nici măcar nu fusese înştiinţat oficial de planul ei înainte de a se produce...
Există o versiune că atunci s-a luat şi decizia de a microfilma arhiva Securităţii deoarece sovieticii împuşcaseră şi ofiţeri de informaţii când au invadat Cehoslovacia... Care este adevărul?

Ion Stănescu:
E real că noi am microfilmat arhiva ca să nu pună ruşii mâna pe ea. Ruşii au transferat toată arhiva SSI la Moscova, au luat multe alte documente.

Lavinia Betea:
Există vreun act care atestă acest transfer?

Ion Stănescu:
Nu, eu cel puţin nu am găsit. Consilierii sovietici au luat tot ce era cu cartoteci cu tot.

Lavinia Betea:
Şi aţi microfilmat toată arhiva? Toată?

Ion Stănescu:
Tot ce prezenta interes. Nu toate astea... Pe linie de spionaj, contraspionaj - acestea erau importante şi problemele interne legate de agentura lor, a sovieticilor - mă rog, ce ştiam noi - din România.

Lavinia Betea:
Ce-aţi făcut cu această arhivă microfilmată?

Ion Stănescu:
Am dus-o în munţi, am îngropat-o frumos în munţi.

Lavinia Betea:
A rămas acolo?

Ion Stănescu:
Am dezgropat-o. A durat până în octombrie 1968.

Lavinia Betea:
Dacă aţi dezgropat-o, puteţi spune şi unde fusese îngropată.

Ion Stănescu:
Nu ştiu, o dusese generalul Stan, dar nu ştiu unde. Nici nu trebuia să ştiu. După ce ruşii s-au liniştit - ştiţi bine că a fost presiune mare, că au intervenit şi americanii, spune şi Corneliu Mănescu că se întâlnise cu Rusk, că Johnsohn avertizase să nu fie dezlegaţi câinii războiului, au intervenit şi chinezii, De Gaulle... Tinu, să-i fie ţărâna uşoară, deşi avea datoria să spună, a trântit o blasfemie cât capul lui de mare, spunând că Ceauşescu făcuse un acord cu ruşii ca să apărem în ochii Occidentului...

A scris în "Adevărul", a avut două articole. De aceea am scris cartea pentru că istoricii noştri s-au lăsat înşelaţi. Doar Florin Constantiniu a spus adevărul. Inclusiv dv. v-aţi lăsat înşelată de Bârlădeanu...

Lavinia Betea:
Eu consemnez spusele interlocutorului. Cum fac cu dv. După ce publicăm, alţii vor spune că m-am lăsat înşelată de dv...

Ion Stănescu:
Dar ştiţi că Bârlădeanu era agent NKVD?

Lavinia Betea:
Nu. Ce dovadă pot eu avea?

Ion Stănescu:
La CNSAS.

Lavinia Betea:
La CNSAS? Vă arat hârtia de la ei unde scrie negru pe alb că Bărlădeanu Alexandru e o persoană necunoscută în Arhivele CNSAS.

Ion Stănescu:
Să caute pe linie de contraspionaj, la serviciul de informaţii externe. La SIE se găsesc aceste documente, că evidenţa nu e la SRI. Aici se face confuzia. Aici sunt documentele de care vorbesc eu. Acolo se află şi tatăl lui Tismăneanu.

Lavinia Betea:
Şi ce scrie într-un asemenea document?

Ion Stănescu:
Că a fost NKVD-ist, că a fost urmărit informativ. Ce vreţi să vă spun mai mult? Eu de unde să vă dau acuma documente? Cereţi documente de la instituţiile de-acum.

Lavinia Betea:
Ceauşescu după Cehoslovacia devine un personaj extraordinar. Spuneţi că încă de-atunci era bolnav de diabet. O boală care poate avea efecte grave în planul echilibrului psihic. Probabil că era foarte bolnav în ultima perioadă, nu?

Ion Stănescu:
Da, era bolnav în ultima etapă. Era supărăcios. Vă dau un exemplu. Eram ministrul Turismului, se ţinea anual consfătuirea miniştrilor de turism şi am fost la turci, la Bursa. Am ţinut conferinţă de presă, când m-am întors, la Istanbul. Mi-au pus atunci şi întrebarea cu fuga Nadiei Comăneci şi mi-au arătat un ziar turcesc în care apărea un pom cu pere, şi fiecare pară era figura unui conducător din ţările socialiste, căzută jos. Honeker, Jivkov toţi căzuseră jos, numai el Ceauşescu, era încă în pom. Am luat câteva exemplare când am venit acasă.

Era pe 12-13 decembrie 1989. Gheorghe Oprea - prim-vice-prim-ministru - trebuie să plece şi el în delegaţie şi a zis "treci pe la mine să-mi spui ce-a fost". I-am arătat lui ziarul. "Să nu-i arăţi cumva tovarăşului!" De ce să nu-i arăt? Trebuie să ştie - am zis eu.

Lavinia Betea:
Îl tutuiaţi pe Ceauşescu?

Ion Stănescu:
Nu. I-am arătat şi vice-prim-ministrului Lina Ciobanu ziarul. Şi iarăşi "nu cumva..." M-am dus pe 14 cred, era o zi de lucru, m-a primit, l-am informat de consfătuire, i-am arătat ziarul. Am realizat că s-a supărat foc: "Ce vii cu porcăriile astea la mine?" Nu şi-a dat seama că eu cu bune intenţii mă dusesem. Era altă situaţie. Nici cu Cehoslovacia nu a vrut să creadă, a avut rezerve. După ce m-am dus cu planurile ofiţerului, de abia a realizat. Când a văzut diviziile ruseşti amplasate după Prut şi în Bulgaria...

Lavinia Betea:
Dv. v-aţi aşteptat la căderea din 89?

Ion Stănescu:
Nu! Atunci, imediat, nu.

Lavinia Betea:
Cum vedeaţi viitorul?

Ion Stănescu:
Mă aşteptam la o schimbare, CC-ul să o facă. Toată lumea discuta că îl pregătea pe Nicu Ceauşescu. Îl trimisese la Sibiu... Aşa ştiam.

Lavinia Betea:
Probabil că el plecase spre Bucureşti în 22 decembrie 1989 să ia locul în primire...

Ion Stănescu:
Probabil a venit la Bucureşti chemat. Scontam într-o schimbare...

Lavinia Betea:
Aceasta ar fi fost schimbarea. Dv., un om cu mare experienţă şi trecut în servicii speciale, vedeaţi calea aceasta...

Ion Stănescu:
Da, asta am crezut. Eram ministrul Turismului.

Lavinia Betea:
Şi de la Nicu Ceauşescu ce aşteptaţi să facă? Un fel de perestroikă, în stil sovietic?

Ion Stănescu:
Exact. În orice caz, era un altfel de om. Să vă dau un exemplu. El era prim-secretar la Sibiu, eu eram ministrul Turismului. Au venit cei de la Securitate să îmi spună că la shop-uri, la Comturist, se făcuseră nişte contracte. O firmă din Occident livra pachete cu alimente în valoare de 30-31 de dolari. A venit Filip Teodorescu de la Securitate să-mi spună că o să iasă scandal. Spun, e normal, dădeau la nemţi, la evrei, toate ţările au sistemul ăsta. Dar populaţia va comenta.

Să comenteze, asta e, informează conducerea, îi zic. M-am gândit că acesta se duce, iar eu o păţisem pentru shopurile cu vânzări pe valută, mă sancţionaseră. Fusese Ceauşescu în China şi Coreea şi l-au pus pe Dincă în şedinţă să spună că acolo erau numai produse coreene şi chinezeşti pentru turişti. S-a luat hotărârea să nu mai avem în unităţile Comturist, în shop-uri, decât produse româneşti. M-au sancţionat pe mine şi pe Alexandrina Găinuşe, vice-prim-ministru, cu vot de blam. O aberaţie. M-am dus a doua zi la Ceauşescu, am zis că vin străinii, cer să cumpere băuturile şi ţigările lor, nu avem filme de aparate foto.

A vorbit cu directorul de la combinatul chimic de la Târgu-Mureş. I-a zis acela - facem filme pentru radiografii medicale, asta făceau atunci. L-am convins, am făcut decretul de organizare - şi am spus că punem în vânzare produse străine din confiscări, din abandon vamal ş.a.m.d. - dar am luat sancţiune. M-am dus la Sibiu, unde erau mulţi nemţi, şi îi spun lui Nicu Ceauşescu: "Nicule", că aşa îi ziceam, "uite care este situaţia!". A tras o înjurătură. "În loc să se bucure că daţi mărfuri şi aduceţi valută...", a zis el.

Aduceam cam 2-3 milioane de dolari pe lună numai din pachetele astea. A pus mâna pe telefon, a vorbit cu Postelnicu. L-a făcut praf: "Voi ce faceţi acolo? Terminaţi cu prostiile astea! În loc să sprijiniţi şi să aduceţi, vreţi să închideţi? Nu v-aţi învăţat minte din ce s-a întâmplat?" Să zic aşa, avea concepţii liberale, din punctul acesta de vedere.

Lavinia Betea:
Cine-aţi crezut dv. în acel moment că sunt teroriştii?

Ion Stănescu:
În acel moment eram convins că era mâna ruşilor. În decembrie mi-a spus directorul OJT din Timişoara cine a atacat acolo: sârbii, ungurii - la Tokes s-au adunat acolo. Nu trebuia să-l scoată pe Tokes de-acolo...

Lavinia Betea:
Dacă nu era Tokes, se ivea altă picătură de revărsare a paharului...

Ion Stănescu:
Fac o paranteză... M-a sunat Postelnicu, foarte supărat, că, uite, vin turişti. Dar cum să ştiu? Că aceia veneau în tranzit. Dacă nu se înregistrau la o unitate hotelieră, nu-i aveam în evidenţă. România nu dădea viză de tranzit. Evidenţa era doar la punctele de frontieră, aparţinea Ministerului de Interne. I-am spus că e evidenţa lor..

Lavinia Betea:
Se vorbea că la Iaşi fuseseră cazaţi ruşi...

Ion Stănescu:
Cu ceva timp înainte. Cu excepţia a 28 de inşi pentru asistenţă tehnică la o fabrică constructoare de maşini de la Timişoara, veniţi de la Moscova dinainte, cazaţi la Hotel Continental, alţii nu apar în documentele noastre. I-am spus lui Postelnicu - ne-am certat la telefon -, caută la tine, la punctele de frontieră. Mi-a dat apoi iarăşi telefon: "Vezi că la ieşirea din Timişoara, spre aeroport e un motel şi staţie de benzină şi au fost vreo 30 de inşi cu maşini Lada". Dar motelul acesta nu era la Ministerului Turismului, ci al Cooperaţiei. Aşa stau lucrurile. Au fost bine răspândiţi ca să nu-i poţi centraliza atunci.

Lavinia Betea:
V-aţi speriat tare de ce va urma?

Ion Stănescu:
Nu m-am speriat. De ce să mă sperii? Am avut neplăceri. Petre Roman, ca să-şi facă hatârul, a dat dispoziţie la procuratură să fim anchetaţi toţi miniştrii.

Lavinia Betea:
Pe el nu-l ştiaţi?

Ion Stănescu:
Ei, cum să nu! Îl ştiam, dar el pe mine nu mă mai ştia. A vrut să mă oprească consilier după aceea.

Lavinia Betea:
Pe Filip Teodorescu aflat în închisoare l-a acceptat să fie al doilea om, după Măgureanu, la comanda "noului" SRI! Aceasta a fost informaţia de cea mai mare senzaţie pe care am auzit-o eu despre "revoluţia română"!

Ion Stănescu:
Nici eu n-am ştiut. Am rămas şi eu foarte mirat. L-am întrebat pe Iulian Vlad. Nici Vlad nu ştia. Bine, el era în închisoare...

Lavinia Betea:
Probabil s-au gândit să facă acelaşi lucru ca şi cu Cristescu - şi despre acela se zice că după condamnarea în "procesul Antonescu" a fost folosit din închisoare în operaţiile trecerii de la SSI la Securitatea... Nu credeţi?

Ion Stănescu:
Probabil. La treaba cu procuratura... Mă cheamă procurorul să mă anunţe că a început urmărirea penală împotriva mea pentru subminarea economiei naţionale. Am zâmbit: fii serios, domnule, ce subminare? Subminarea au început-o ăştia. Începuse inflaţia. Spuneţi concret dacă aţi început urmărirea penală! - am zis. La secţia militară nu am semnat contracte - zic. La Craiova la fel, ca prim-secretar, la sfat puteam, dar nu am fost preşedinte de sfat.

La Securitate nu aţi găsit nimic, Securitatea avea obiective economice dar eu nu aveam activitate acolo. Până la urmă găseşte la Departamentul pentru Construcţii în Străinătate - lucram obiective la cheie, mai ales în ţările arabe. Zice: "Aţi semnat un contract în care aţi spus că aduceţi valută şi aţi adus pagubă 3 milioane de dolari". Iar am zâmbit - domnule procuror, eu ştiu un lucru, că miniştrii nu semnau contracte.

Citiţi acolo, am zis eu: "Vom aduce 32-35 de milioane de dolari", n-am fost atât de capabili să luăm din Algeria unde am construit, suma maximă dar n-am adus nici o pagubă. Din contră, am dus 32.300.000 dolari. S-a dus, a revenit schimbat, m-a servit cu o cafea şi mi-a zis "Nu începem urmărire penală, a fost o greşeală a procuraturii". A zis că-mi recomandă timp de un an să nu plec din România. Iar am zâmbit: eu n-am nici un paşaport asupra mea, cum să părăsesc ţara? M-a condus pe scări unde îmi spune: "Procurorul general, domnul Robu, a primit indicaţii de la Petre Roman care era prim-ministru să anchetăm pe toţi miniştrii din guvernul Dăscălescu. Să găsim ac de cojocul lor şi să vă purtăm pe drumuri". Asta e.

Lavinia Betea:
Vă mulţumesc.


SFARSIT

Câte lacrimi port în mine

Luiza-Adriana Grama 

De-aş strânge câte lacrimi vărs în mine
M-aş face, Doamne, râu până la cer,
Dar ca să plâng, sunt nopţile puţine
Şi în continuu vămile mă cer.

Şi fiecare noapte-i câte-o vamă
Şi fiecare zi devine vers
Port primăveri în gând, şi-n suflet toamnă,
Şi, Doamne, te întreb, mai am de mers?

De-aş plânge câte lacrimi mă îneacă
Aş fi ocean la porţile cereşti,
Căci ruga mea tot către tine pleacă
Şi eşti aici...şi ce departe eşti!...

Şi valul vieţii uneori mă-nclină
Pe cer îmi stau norii cenuşii,
Nu sunt nici pură şi nu am nici vină
Şi eşti plecat, şi ai uitat să vii.

De-aş plânge câte lacrimi port în mine
M-aş face, Doamne, un potop etern
Dar ca să plâng mi-s clipele puţine
Şi ca prin sită zi de zi mă cern.

Perle (1)

Colin Falconer

Pentru Rones. Perla cautata de mine.


Nu pot sa mor daca nu mi-a venit ceasul.
Zicala obisnuita printre cautatorii de perle japonezi din Broome.


Insulele Lacepede, lânga Point Lagrange Broome,
vestul Australiei. Noiembrie 1913

Nemiscat, Tanaka atârna de ancora de salvare, iar monstruoasele brate ale costumului de scafandru îi cadeau lateral, mustind de apa. Wes, mecanicul lui, desuruba vizorul castii si clatina din cap când vazu sângele amestecat cu apa tâsnind din gura si urechile scufundatorului. Scoase casca de pe corpul costumului, iar Tanaka fu ridicat. Statea întins pe punte în costumul acela monstruos, ca un peste de alta data adus din adâncuri. Singurele lui miscari erau tresaririle neregulate, spasmodice ale degetelor.
Cam McKenzie se încrunta cu mâinile în solduri. Se uita la nostromul solid, din India de Vest, asteptând verdictul.
— Ei?
— Mort, capitane.
— Cum dracu s-a întâmplat? N-ai facut o escala, cum ti-am spus?
Wes se uita tinta la punte.
— Te pomeni ca i s-a sfârsit norocu’, capitane.
— Nu exista noroc, spuse Cam.
Era un singur lucru de facut ca sa-l salveze, iar lui îi era teama de asta. Dar nu putea sa stea deoparte si sa vada cum omul moare.
— Puneti-i casca înapoi!
— Îl trimiti ’napoi jos, capitane?
— Haide, fa-o, Wes.
Se auzi un murmur de protest din rândurile echipajului, care era format mai ales din bastinasi din Koepanger si din malaiezi.
— Da-i mort, capitane, repeta Wes.
— Înca i se misca degetele. Fa-o!
— Poate ca-i mai bine sa lasi omu’ sa moara când i-a venit ceasu’, mormai Wes.
Reprosul din ochii indianului era clar. Dar el facu semn din cap catre echipaj si, bodoganind, ei ridicara corpul lui Tanaka peste bordul lui China Cloud. Wes înalta casca si o fixa înapoi pe corpul costumului.
— Acum ajuta-ma sa îmbrac costumul de rezerva, spuse Cam.
— Mai bine ai lasa omu’ sa moara, repeta Wes, dar facu ce-i spusese capitanul si îl coborî pe Tanaka în apa.
Oamenii se întoarsera sa puna în functiune pompele de mâna în timp ce Wes coborî furtunul si ancora peste copastia de la babord.

* * *

Cam nu vazu cum apune soarele. Statea atârnând sase stânjeni sub carena lui China Cloud. Apa îsi pierduse treptat luminozitatea iar ciudata, tacuta lume a marii se închisese în jurul lui.
Frica îi coborâse în maruntaie ca o gheara de plumb. Chiar atunci când marea era limpede si verde, monstrii uriasi cu gura ca o secera apareau uneori în tacere, neanuntati, doar ca sa dispara din nou la fel de rapid în ceata lumii subacvatice. Acum în verdele oceanului, din ce în ce mai sumbru, Cam se simtea ca momeala de la capatul unei undite.
De deasupra, auzea zgomotul motorului compresorului, si adulmeca mirosul familiar al aerului din cambuza care îi cobora prin furtunul de aer. Carena plina de alge pietrificate a lui China Cloud tresarea pe suprafata argintie a marii.
Marea se întuneca, tulbure si mohorâta. Soarele asfinti. Era singur. Era singur si înspaimântat.

* * *

Dupa o ora, Tanaka îsi reveni; prin vizorul castii, Cam îi vazu ochii miscându-se, deschizându-se larg, plini de panica si confuzie.
Cam legase de mâna scufundatorului o frânghie, stiind ca reactia instinctiva a oricui va fi, atunci când îsi revine, sa închida supapa de aer si sa urce la suprafata. În loc de asta, de îndata ce Tanaka deveni constient, Cameron semnaliza catre Wes sa-i ridice la adâncimea de escala, iar în timp ce stateau acolo suspendati în apa el îi regla supapa de aer lui Tanaka.
În cele din urma, Tanaka înceta sa se mai zbata, acceptând ca este lipsit de aparare. Orice lumina disparuse acum din apa verde. Din când în când, o lumina tâsnea din întuneric, iute si înspaimântatoare. Cam lupta împotriva propriei panici, împotriva instinctului de a semnaliza ridicati-ne! Daca un om arata slabiciune, daca arata frica, e ca si mort în lume. Tatal lui îl învatase asta.
Wes avea instructiunile lui. Înca cinci ore trebuiau sa astepte neputinciosi si orbi, atârnând de capatul frânghiei.



Puntea lui China Cloud era scaldata în argint; era luna plina, aproape albastra, „luna cautatorului de perle”, cum o numeau toti, asa de stralucitoare dupa întunericul marii încât era ca si cum ai fi iesit dintr-o mina în plin soare. Cameron clipi în timp ce Wes îi desuruba vizorul.
— Totu’ bine, capitane?
— Sunt bine. Ce face domnul Tanaka?
— E viu, capitane. I-ai facut farmece voodoo?
— Nu voodoo, Wes. Doar stiinta de-a Marinei. Acum scoate-mi casca asta blestemata. Si spune-i lui Curry-Curry sa-mi pregateasca cina!
Wes îl ajuta sa dezbrace costumul de scafandru si Curry-Curry, bucatarul malaiez, îi puse în mâna o cana de cafea fierbinte. Cam se uita tinta la marea neagra, înspumata, si tremura. La urma urmei, lui Tanaka nu-i venise ceasul; se întreba daca el îsi va da seama când îi va veni si lui. Cristoase! Mâinile îi tremurau. Nu vroia sa vada nimeni asta.
Coborî în tambuchi1. Tanaka statea pe priciul lui, privind tinta în sus.
— Cum va simtiti domnule Tanaka? Va doare tare?
— Un pic. Nu mult.
— Sunteti norocos ca mai traiti!
Cam lua o sticla de gin dintr-un cufar pus în colt. Turna un pic în cafeaua din cana emailata. Îl oferi lui Tanaka. Japonezul clatina din cap, cu fata lipsita de orice expresie.
— Ai putea cel putin sa-mi multumesti.
— Nu-mi venise ceasul, sefu’.
Cam se sprijini de prici, cu fata aproape de a lui Tanaka.
— Ba îti venise ceasul, domnule Tanaka. De bine de rau eu ti-am luat destinul în mâinile mele. Dar de data asta le-ai pus la prea mare încercare rabdarea zeilor dumitale Shinto.
Tanaka îsi feri fata.
— O sa ma scufund pentru dumneata si mâine, sefu’.
— Pentru dumneata s-a sfârsit cu scufundarile, cel putin pe vasul acesta. Daca vrei sa te sinucizi, o s-o faci pe lugherul2 altcuiva.
Deodata, Cam se simti îngrozitor de obosit fiindca încordarea ultimelor ore îl secase de energie.
— Pornim spre Broome. Traiesti multumita mari-nimiei Marinei Regale si a lui Cameron McKenzie. O sa ma rog doar sa poti merge din nou.
Se urca în propriul lui prici si se întinse pe spate închizând ochii. În timp ce astepta sa adoarma îl auzi pe Tanaka soptind: Într-o zi o sa te rasplatesc, sefu’.
Cam nu raspunse. Era mort de oboseala dar de fiecare data când închidea ochii fantomele verzi ale adâncurilor apareau din întuneric si îl torturau. Îsi dispretuia propria frica, putea sa-i simta mirosul în propria sudoare, iar asta îl dezgusta. Se scufundase asa un an în timpul perioadei lui la Marina Regala, luptându-se cu aceasta lasitate din interiorul lui si nu câstigase niciodata dar nici nu pierduse. Vointa si frica lui erau egale; una nu înceta sa înainteze, cealalta nu facea niciodata un pas înapoi.
Nu va lasa niciodata pe nimeni sa afle cât îl înspaimânta duhoarea costumului ud, cum îl sufoca frica în timp ce ei îi însurubau casca la locul ei. Imaginatia lui îi prezenta în culori foarte clare posibilitatea unei morti lente si agonizante pe fundul rece al marii, singur.
„Ce dracu, scâncesti ca un tânc”, îl auzea pe tatal lui spunând demult în timp ce îsi scotea cureaua de piele si o înfasura în jurul încheieturilor. „Tu si fratii tai. Când o sa înveti sa fii barbat?”.
Cam respira agitat. Duhoarea scoicilor putrezite îi muta nasul din loc. Auzi un gândac urcând spre punte. Somnul nu vroia sa vina.

* * *

Tanaka fu scos cu targa de pe China Cloud. Un scufundator bun nu putea fi înlocuit în mijlocul sezonului. Cam trebuia sa se scufunde el însusi pâna la sfârsit.
Putini europeni se scufundau de pe propriile lor nave; japonezii erau scufundatori cu mult mai buni decât albii sau chiar decât malaiezii. Ei nu sufereau atât de mult de „presare” sau sângerari ale urechilor si puteau ramâne scufundati mai mult timp si la adâncimi mai mari fara sa faca boala scufundatorului.
Dar el nu avea de ales. Încerca sa nu se gândeasca la ce îl astepta, la zorii în care se va trezi tremurând în costumul ud si la ghetele grele ca plumbul, la lupta împotriva îngrozitoarei senzatii de sufocare de fiecare data când casca îi este pusa pe cap si vizorul este fixat la locul lui. „Poti s-o faci, Cam, ai mai facut-o”, gândi.
Petrecuse un an întreg la Marina Regala în lacurile înghetate ale Scotiei. Îsi amintea de prima data când îsi descoperise claustrofobia, de groaza coplesitoare simtita în timp ce apa neagra se ondula în jurul castii de cupru, iar întunericul ei tacut si rece îl înghitea. Învinsese spaima atunci; o va învinge si acum.
De îndata ce Tanaka fu pe drum catre spitalul japonez, Cam ordona sa se ridice toate pânzele iar China Cloud se îndrepta din nou spre mare. Perla lui, perla frumoasa, minunata, perfecta pe care o va vinde pe o dota princiara si care-i va schimba viata, perla era undeva acolo asteptându-l. O simtea în adâncul sufletului. Si avea dreptate. Ea îl astepta, tacuta, perfecta si inevitabila, ca soarta, ca destinul, frumusetea fara cusur care avea sa dea aripi sufletului sau.
Se spune ca sunt doua lucruri care pot schimba destinul unui om: unul este norocul, iar celalalt este curajul. Fara curaj, omul nu-si poate fructifica norocul. Dar fara noroc, un om ar putea fugi speriat toata viata si asta n-ar avea nici o importanta pentru averea lui. Dar în acel unic moment când îsi da seama ca i se-ntoarce norocul si simte vântul schimbarii în aer, daca are destul sânge-n vine, el îsi poate schimba viata pentru totdeauna.


Ca toate cochiliile de stridie, nici aceasta nu era usor de vazut în semi-întunericul verde de la adâncimea de 10 stânjeni. O alga roscata de feriga crescuse pe cochilie facând-o aproape imposibil de distins fata de masa de corali care o înconjura. Cam n-o vazu si ar fi trecut pe lânga ea, dar alta creatura a marii fusese mai vigilenta si o pândise cu grija exagerata.
Pestele santinela care traia în gura stridiei nu simtise înca pericolul. Caracatita era mica, cu tentaculele abia mai lungi de un picior. Ca un cameleon al marii, ea îsi schimba culoarea corpului si se strecura catre prada, devenind din galben ca nisipul, întâi verde, apoi portocalie, în timp ce înota de la nisip catre alge si spre coral. Ochii imobili erau fixati pe stridie asteptând sansa. În timp ce stridia respira, ea îsi deschise o fractiune de secunda cochilia pentru a filtra apa si a se hrani prin perdeaua carnoasa a buzelor. În momentul acela caracatita tâsni înainte, îsi arunca bratele lungi în cochilie si încerca sa-i departeze laturile. Instinctiv, stridia îsi strânse buzele, dar agresoarea era pregatita. Caracatita îsi fixa pe corali tentaculele ramase, pe când cele din gura stridiei se straduiau sa învinga forta muschilor aductori ai victimei si sa o slabeasca.
Lupta pe viata si pe moarte facu feriga de mare sa tremure si sa arunce mici particule pe nisipul recifului; asta îi atrase în cele din urma atentia lui Cam. În timp ce el înainta cu greu spre ele, caracatita reusise sa deschida cochilia si anticipa o masa suculenta pe drept câstigata.
Deodata, premiul îi fu rapit. Înfuriata, ea împrosca un nor de cerneala spre îngrozitorul monstru cu cap bombat care îi furase cina si apoi se îndeparta.
Cam puse cochilia în sacul care îi atârna la gât si merse mai departe. Era doar o cochilie ca oricare alta, o parte din munca trudnica a unei zile. Nu avu nici o premonitie. Dar de fapt nu scoica îi schimba cursul vietii. Norocul e doar ce primim; viata înseamna ceea ce facem cu el.

* * *

Era dupa-amiaza târziu, iar soarele atârna rotofei si rosiatic jos la orizont. Velatura era împodobita de crustacee atârnate la uscat ca niste rufe. Echipajul avea sa primeasca 30 de silingi odata ajuns în Singapore.
Bastinasii koepanger erau în fata, rezemati de vele, palavragind si râzând între ei. Cam muncea la prada, iar cochiliile goale cadeau pe punte cu un zgomot înfundat de îndata ce le golea. Purta doar un sarong malaiez legat în talie. Spre deosebire de majoritatea europenilor aflati în aceasta parte a lumii, pielea nu îi era palida; în ultimele luni se bronzase capatând culoarea lemnului de jarrah3 proaspat taiat. Pieptul si bratele aveau muschi fini si era înalt, aproape de un metru nouazeci. Avea parul întunecat si fin, trasaturi armonioase, desi dupa trei saptamâni pe mare ele îi erau acoperite de umbra întunecata a barbii. „Un baiat ferches”, spusese mama lui înainte ca el sa plece pe mare.
Ridica înca o stridie, despicând muschiul cu lama subtire a cutitului. Cochilia se desfacu si pipai cu degetele sub carnea gelatinoasa cautând o perla sau o „bula” pe cochilie care ar fi putut indica o „baroca”, sideful deformat care era vândut în functie de karat cumparatorilor din Broome. Muncea sustinut, mecanic; deschiderea scoicilor era o treaba monotona. Doar o scoica dintr-o mie continea o perla si putine dintre ele erau într-adevar de mare valoare. Cam privi în sus.
— Curry-Curry! Ce-avem în seara asta la cina?
Capul baiatului se ivi din cambuza, cu dintii albi, perfecti, profilându-se pe fata de culoarea nucii. Raspunse:
— Curry-curry, tuan4.
Cam rânji catre Wes. Era o gluma veche. Bucatarul lui nu-si câstigase degeaba porecla. Urmatoarea cochilie era deja deschisa, fortata de caracatita. Îsi trecu degetul prin carnea clisoasa, cautând o suprafata tare, asteptându-se sa nu gaseasca nimic. Dar de data asta simti ceva sub degete si respiratia i se opri o clipa, inima îi batu aproape dureros, ca un ciocan în coaste. Sudoarea forma perle mici pe fruntea lui. Nu putea sa creada cât era de mare. Scoase afara o perla mare, rotind-o între degetul mare si cel aratator. Murmura „Doamne-Dumnezeule”. Era imensa.
Se uita în sus. Wes se zgâia la el cu gura cascata, îsi dadu ochii peste cap si facu semnul care goneste piaza rea. Restul oamenilor din echipaj se oprisera din ce faceau si se uitau cu ochii la fel de mari, muti de uimire.
Era cel mai frumos lucru pe care-l vazuse vreodata în viata. Sclipea ca si luna. „Doamne-Dumnezeule. Primul sezon pe mare si gasise ceea ce altii cauta o viata si nu gasesc vreodata; îsi tinea visul chiar acolo în palma”.

* * *

Cam era jos în cabina lui cu Wes. Curry-Curry le adusese cina dar Cam era prea agitat ca sa manânce. Pusese perla într-o punguta mica de piele atârnata pe o curelusa în jurul gâtului sau, si din minut în minut îsi ducea mâna la gât ca s-o atinga, sa se asigure ca nu viseaza.
— Perla asta face o avere, capitane, zise Wes bagând în gura înca o lingura plina cu orez. Ce-o sa faci cu atâtia bani?
— Acesta e viitorul meu, Wes. O sa cumpar mai multe lughere, o sa-mi construiesc destinul bazându-ma pe aceste perle.
Îl batu cu mâna pe umar:
— Ramâi cu mine, Wes. N-o sa fi sarac. Nu de acum încolo.
Paddy Mick, nostromul de pe Koepang, coborî în tambuchi.
— Vine furtuna, îi zise el lui Cam. Mai bine ai veni. Cam puse deoparte farfuria si îl urma pe Paddy Mick sus pe punte. Vântul batea dinspre sud-est si începuse o ploaie marunta. Cerceta barometrul. Totdeauna arata mai putin dupa-amiaza dar pâna acum ar fi trebuit sa-si revina. Wes clatina din cap:
— În curând vine sezonul vijeliilor, capitane. O fi vremea sa tragem la mal.
— Da, asa se pare. Mai bine ne-am îndrepta spre adapost.
China Cloud porni spre tabara cautatorilor de perle din Barred Creek.


Cam statea la prova într-o camasa alba si pantaloni de doc. Deasupra lui, stelele erau ascunse de norii miscatori si desi. O briza învioratoare, sare pe piele si rasuflarea înca întretaiata. Douazeci si cinci de ani si lumea la picioarele lui. Nu mai simtise niciodata o asemenea exaltare. Nimic nu-l putea opri acum. Nu va mai fi vreodata sarac; îsi facuse în sinea lui o promisiune si o va respecta. Facuse totul doar prin forta vointei. Ar fi vrut ca tatal lui sa fie aici sa-l vada.
— Ridicati ancora!
În întuneric se distingeau luminile de pozitie ale altor patru lughere, cu alti cautatori de perle mergând spre adapost, ce încercau sa se adaposteasca din cauza vremii schimbatoare. Cam auzi sunete de chitara de pe puntea unuia dintre vase. Se întoarse catre Wes.
— Spune-i lui Curry-Curry sa pregateasca cina oamenilor. Vom arunca ancora aici în noaptea asta si vom vedea mâine dimineata cum va fi vremea.
— Da, capitane.
Cam pipai cu mâna perla de sub camasa. Era înca tentat sa alerge acasa, sa fuga din Broome cu prada lui dar sezonul putea sa mai dureze câteva saptamâni. Era timp destul sa mai gaseasca perle. Auzi clinchetul furchetilor. O baleniera aparu din întuneric în arcul de lumina facut de lampile cu kerosen de la intrarea în port.
— Salut, China Cloud!
Cam se apleca peste balustrada.
— Salut!
— Stapânu’ meu ie capitanu’ Koepang, tipa o voce într-o engleza stricata. Zice daca veniti sa înfulecati ceva.
Era un gest obisnuit de politete în breasla cautatorilor de perle sa împarti o cina saraca în cabina altui capitan alb, sa ai sansa de a vorbi cu un alt european dupa saptamâni, poate luni, petrecute doar în compania echipajului format din bastinasi. Si era, în cazul acesta, un prilej binevenit de a mânca ceva diferit, nu una din îngrozitoarele tocane gatite de Curry-Curry. Iar Cam fusese prea agitat mai devreme ca sa cineze.
— Da, raspunse Cam cu voce tare, o sa vin!

* * *

Suvitele rare de par argintiu erau pieptanate strâns lipite de capul omului, încordate ca strunele unei chitare. Barba îi era nerasa de câteva zile, iar rasuflarea îi putea a gin. Întinse brusc o mâna enorma si-l batu pe Cam pe umar cu cealalta.
— Bun venit la bordul lui Koepang! Ma cheama Patrick Flynn, sunt nascut Donegal, în Irlanda, binecuvântate sa-i fie dealurile verzi, si acum sunt din Broome, si foarte încântat sa vad un alb dupa sase saptamâni pe mare! Si cui am placerea sa ma adresez?
— Ma numesc McKenzie, domnule, Cameron McKenzie.
— Un scotian! Ei, slava Domnului pentru asta atunci, si eu care ma gândeam ca va trebui sa încerc sa fiu amabil cu alt blestemat de englez. Îmi faci impresia unui om caruia îi place sa bea. N-ai vrea un pic de gin?
Un sarlatan, se gândi Cam. Prea suspect de amabil ca sa-i fie pe plac, un pic prea fortat. Dar îi facu jocul.
— Doar daca nu e pe sponci.
Flynn îl plesni tare între omoplati.
— În nici un caz pe Koepang, sigur nu! Vino jos în cabina si-o sa-ti ungem gâtlejul!
Cabina capitanului era înghesuita si mizerabila, putea a crustacee si santina, ca si a lui Cam. Dar exista o fata de masa pe masa pregatita pentru cina si chiar un serviciu din argint. O încercare acceptabila de a fi civilizat. Mai erau doua scaune sculptate din mahon, desi Cameron mânca de obicei cocotat într-o parte pe priciul lui sau lasat pe vine pe punte, iar când Flynn batu din palme aparu un steward malaiez în pantaloni albi de doc.
Cam accepta de la el o cana de gin umpluta cu vârf. Flynn ridica paharul ca sa tina un toast:
— Pentru sanatatea si prosperitatea dumitale, zise el dând drumul ginului pe gât.
Ridica paharul ca sa-i fie umplut din nou.
Cam, care se mândrea ca poate bea pâna-i baga pe toti sub masa, facu la fel.
— De unde esti, domnule McKenzie? Sunt în Broome de aproape zece ani si nu pot sa-ti spun ca ti-am vazut vreodata fata.
— Am sosit la începutul sezonului. Am avut noroc sa gasesc un echipaj.
— Pe cine ai scufundator?
— Un japonez pe nume Tanaka.
— Tanaka? I-a trecut vremea, baiete, asculta la mine.
— Da, si e aproape schilod. S-a întors în Broome de doua saptamâni. A paralizat.
— Si-acum cine se scufunda pentru tine?
— Îl ai în fata, zise Cam încet.
— Tu? Flynn ridica o sprânceana si în ochii lui aparu respectul. Nu multi albi se scufunda de pe propriul vas.
— Albul acesta o face. Stiu câte ceva despre asta.
— Cum adica?
— Când eram în Marina Regala, Comisia de Scufundari la Mare Adâncime a Amiralitatii a avut nevoie de voluntari pentru teste. Credeau ca au gasit o metoda de a învinge boala scufundatorului.
— Japonezii îsi închipuie ca farmecele lor si niste ulei de cajeput fac treaba asta destul de bine.
— De-aia atât de multi dintre ei o sfârsesc la cimitir. Cam se apleca în fata cu coatele pe genunchi. Vezi, acolo jos în adâncuri trupul uman suporta presiunea apei de deasupra iar azotul este mai usor absorbit în sânge si se disipeaza în încheieturi si creier atunci când omul ajunge înapoi în aer. La Marina noi am învatat cum sa trecem peste asta, asteptând la o anumita adâncime sub nivelul marii, unde presiunea nu este atât de mare, pâna când tot azotul din sânge este eliminat prin respiratie.
Flynn clatina din cap.
— Au încercat toate astea acum câtiva ani. Au trimis niste scufundatori din Marina Regala aici cu ideile lor ciudate. Unul dintre ei a murit si celalalt s-a întors invalid.
— Japonezii au sabotat testele. Am auzit despre asta. Ei n-au vrut ca albii sa devina mai buni în scufundari. Vor sa detina monopolul.
— Deci asta s-a întâmplat cu omul tau, Tanaka?
— Nu stiu. Poate ca fluxul a înaintat mai repede decât crezusem. Sau poate el si-a fortat prea mult corpul. Se fac treisprezece ani de când se scufunda si majoritatea japonezilor nu rezista mai mult de cinci, chiar si cei mai buni dintre ei.
— Ei, un barbat care face el însusi scufundari sigur are pofta de mâncare. Pe Koepang avem unul din cei mai buni bucatari din partea asta a Ceylonului, baiete, chiar daca eu sunt cel care o spune.
— Si ce-o sa mâncam? întreba Cam nerabdator.
Flynn sorbi cu lacomie înca un pahar de gin si raspunse:
— Curry.

* * *

Flynn se lasa în spate pe scaun si râgâi. Pe pieptul camasii erau pete galben-maronii. Mânca cu aceeasi pofta cu care îsi bause ginul. Steward-ul malaiez încerca sa ia farfuriile de pe masa dar Flynn îl goni.
— Lasa asta, omule! Adu-mi ceva de baut!
— Buna cina, zise Cam.
Sfinte Sisoe, fusese chiar mai proasta decât una dintre scornelile lui Curry-Curry! Îsi puse în gând sa fie mai blând cu baiatul. Flynn lua din buzunar o cutie de trabucuri egiptene rulate manual si îi oferi unul lui Cam. Sufla rotocoale groase de fum catre tavan si batu nerabdator cu degetele de la mâna stânga în masa în timp ce astepta sa-i soseasca bautura. Asculta scrâsnetele parâmelor si lemnului corabiei în timp ce Koepang se lasa în voia mareei, auzea oftatul ahh-ahh! al malaiezilor în timp ce se adunau în jurul povestitorului lor.
— Ce te-a adus atâta cale pâna aici, în partea asta de lume uitata de Dumnezeu? întreba Flynn.
— Am auzit ca e locul unde un barbat curajos poate sa faca avere. Mi-au zis ca aici cu câteva sute de lire poti închiria un lugher si angaja un echipaj. Pusesem deoparte banii primiti de la marina pentru ca mi-am riscat pielea în mohorâtele lacuri scotiene. Aproape ca m-au costat viata asa ca n-aveam de gând sa ma sterg cu ei la fund.
— Bravo tie, baiete. Si a meritat?
Cam simtea greutatea perlei în punguta de la gât. Dac-ar sti el!
— Pâna acum e destul de bine.
Flynn s-a aplecat nerabdator peste masa.
— Ai gasit ceva perle?
— Unele destul de mici.
Era partial adevarat. Pâna astazi toate fusesera mici. Flynn zise:
— Stai sa-ti arat ceva.
Împinse deoparte farfuria, baga mâna în buzunar si scoase o cutie de tutun. Îndeparta capacul si împrastie continutul pe masa. Erau douasprezece perle, majoritatea mici; dar era una mult mai mare decât celelalte, perfect rotunda, cu o stralucire limpede, de un roz pal pe fondul alb al fetei de masa.
— Uita-te la asta! zise Flynn.
Cam se apleca înainte. Putea sa simta respiratia lui Flynn, un amestec gretos de gin si curry.
— Saptezeci, optzeci de drame, zise Flynn. Merita cel putin o mie de lire! O mie de lire! repeta Flynn ca pe o binecuvântare. Asta numesc eu perla!
Cam încerca sa para impresionat.
— Da, e într-adevar o frumusete.
Flynn se încrunta, sensibil la retinerea din vocea lui.
— N-o sa mai vezi una ca ea!
— Da, probabil.
— N-am nici o îndoiala! E captura sezonului!
Jignit de lipsa de entuziasm a lui Cam, Flynn puse înapoi gramajoara de perle în cutia de tutun cu un gest nervos si repeta:
— E captura sezonului!
Cam ezita dar nu se putu abtine. Trase snurul de piele deasupra capului si deschise punguta. Lasa perla sa-i cada în palma si se uita tinta la ea o clipa, minunându-se de textura ei, de greutatea ei si de nuanta rosiatica ce îi dadea o frumusete aproape nepamânteana. Cu gestul cu care un magician scoate un iepure din palarie, rânji si o lasa sa cada pe masa. Flynn ramase cu gura cascata uitându-se tinta. Când vorbi din nou vocea îi era ragusita de admiratie:
— Drace, pe Iisus Hristos si toti sfintii din cer! Unde-ai gasit asta?

* * *

Perla se odihnea din nou în punguta de piele atârnata la gâtul lui Cam, dar Flynn nu mai vorbea decât despre asta. Ginul îl facuse emotiv, iar ochii îi erau aposi.
— Navighez pe apele astea bogate în perle de aproape zece ani si n-am vazut asa ceva, murmura el. Lua cu sete înca o gura de gin. Marea face o perla ca asta o data într-o viata de om. Si tu ai gasit-o, baiete, tu ai gasit-o! Perla aia va straluci cu gratie la gâtul unei împaratese ori al unei regine într-o zi, asculta vorbele mele. Poate chiar la gâtul reginei Elisabeta.
Apoi adauga repede:
— Si sa aduca Dumnezeu grindina si pedepse asupra englezilor si imperiului lor blestemat.
— Ei, din asta se va cladi imperiul lui Cameron McKenzie, stiu asta.
— Mult noroc, baiete, zise Flynn ridicând iar paharul.
Se uita în jur dupa steward:
— Mahomet! Unde esti, negru nenorocit! Avem nevoie de niste gin!
Cam se ridica în picioare, fiind obligat sa se sprijine într-o mâna ca sa nu cada.
— Unde-i toaleta pentru domni, Flynn?
Flynn rânji:
— Fix acolo la pupa, ca si pe China Cloud. Dar daca simti ca ti se uda scula trage-te înapoi, baiete. Rechinii musca destul de tare prin partea asta a coastei.
— A trecut atâta vreme de când n-am folosit-o, încât nu cred ca mi-ar lipsi.
— Un cerb tânar si chipes asa ca tine, i-ar simti lipsa de îndata ce-ar calca pe docurile din Broome. Si ai grija cu perla aia! Sa n-o scapi peste bord!
— Nici diavolul însusi n-ar putea sa mi-o ia, zise Cam si urca pe tambuchi.
Flynn astepta pâna nu-i mai auzi pasii pe punte deasupra capului, apoi murmura:
— Nici diavolul însusi? O sa mai vedem noi. Mahomet!
Stewardul malaiez îsi baga capul în cadrul usii:
— Ticalosul asta suge ca un peste! Io-s aproape terminat si el pare proaspat ca o margareta. Ia niste opiu si amesteca-i-l în gin. Dar ai grija sa nu încurci bauturile, ca de nu, îti biciui fundul asa de tare de-o sa te usurezi prin urechi!


Cam deschise ochii. Avea gura uscata iar prin ochi îi treceau sageti de durere. Statea întins pe priciul lui, îmbracat în camasa si în pantalonii de doc. Încerca sa se ridice în capul oaselor dar camera începu sa se învârta în jurul lui asa ca se întinse din nou. Pe piele îi aparura broboane reci si soioase. Wes coborî pe scara de tambuchi:
— În sfârsit te-ai trezit, capitane.
— Iisuse Hristoase, ce s-a întâmplat?
— Te-ai îmbatat crita. Iiii-suse! A trebuit sa te duc pe sus pâna la prici. Parca erai mort.
— Flynn si ginul lui blestemat, mârâi Cam. Ajuta-ma sa ajung pe punte.
Wes îl ajuta sa iasa din cabina si sa urce tambuchiul pâna pe punte. Cam se tinu de copastie tare, pâna i se albira încheieturile, inhalând cu sete aerul sarat si limpede. Strânse din ochi, orbit de stralucirea intensa a soarelui; era ca si cum cineva i-ar fi înfipt în cornee o mie de ace încinse. Cerul era de un albastru nepatat, vremea rea se schimbase peste noapte. Deodata Cameron simti o neliniste. Koepang si celelalte nave disparusera. Se uita la soare; era aproape de amiaza.
— Am dormit toata dimineata? întreba el si apoi vazu reprosul în ochii lui Wes.
Se apleca înainte si varsa peste apa. La sfârsit închise ochii luptându-se cu un alt val de ameteala, cu pielea ca de gaina, umeda. Încerca sa-si aminteasca întâmplarile noptii si senzatia de neplacere se accentua. Ceva nu era în regula. Duse mâna sa pipaie punguta de la gât.
Disparuse. Dumnezeule mare! Încerca sa nu cada în prapastia furiei si a panicii.
— Unde-i Koepang, Wes?
— A plecat de mult, capitane, raspunse Wes. A ridicat pânzele odata cu primii zori.
— De ce nu m-ai trezit? E aproape de prânz!
Wes facu un pas înapoi.
— Când bei în halu’ asta, capitane, e mai usor sa scoli un mort.
„Perla mea! Frumoasa, blestemata de perla!” Cam ar fi vrut sa doboare catargul principal si sa-l azvârle în ocean. „Ticalosul! Nenorocitul, blestematul, irlandez ticalos si tradator!”
Curry-Curry aparu din cambuza, oferindu-i lui Cam o cana de cafea neagra si fierbinte. Cam îi dadu peste mâna trimitând cana sa se rostogoleasca departe de punte. Curry-Curry icni si se repezi înapoi în cambuza.
— Perla mea! Mi-a luat blestemata de perla!
Cam lovi cu pumnul în catargul principal asa de tare, încât îsi zdrobi doua încheieturi. Sângele începu sa-i picure de pe degete pe punte. El nu simtea nimic.
— PERLA MEA!
Nimeni nu misca, nu vorbi. Echipajul lui China Cloud îl privea pe Cam cu ochii mari, înspaimântati. Când Cam vorbi din nou vocea îi era asa de joasa si de calma încât parea un sâsâit de sarpe:
— Ridica pânzele, nostrom! Mergem dupa ei. Si când o sa-l gasesc pe nemernicul de Flynn o sa-i smulg inima cu mâinile mele!


Când China Cloud intra încet în Roebuck Bay, Koepang si restul vaselor din mica flota a lui Flynn erau deja trase pe plaja ca sa fie pregatite pentru reparatii. Drumul înapoi spre Broome durase mai mult decât sperase Cam. De patru zile tuna si fulgera, înjurând capriciile marii; la cinci ore dupa ce plecasera din Barred Creek îi lovise alta furtuna dezlantuita care le sfâsiase vela cea mare si le rupsese cârma, asa ca pierdusera orice sansa de a-l ajunge din urma pe Flynn înainte ca el sa intre în port. Se putea ca perla sa fi fost deja vânduta pe furis în vreo camera dosnica dintr-un bar.
China Cloud arunca ancora si Cam sari în barca. El si Wes vâslira spre tarm. Cam sari din barca în timp ce apa mai ajungea pâna la genunchi.
„Ticalosul!” De când plecase din Glasgow visase la perla aceea. Cam îsi croi cu greu drum de-a dreptul printre resturi ruginite de lanturi de ancorare, cioturi de lemn aduse de apa, ambalaje goale si scoici, gândindu-se la ce însemna acea unica perla pentru el; îsi învinsese groaza de adâncuri, intrase tremurând, cu mâinile reci, în blestematul ala de costum în fiecare dimineata, zacuse cuprins de insomnie si dureri în fiecare noapte întins pe priciul lui, totul ca sa gaseasca perla unica. „Esti un laudaros si un prost, Cameron McKenzie! Cum ai putut sa-ti lasi laudarosenia sa stea în calea a tot ce-ai visat vreodata? De ce i-ai aratat ticalosului de irlandez perla?”
Gasi tabara lui Flynn, un morman dezordonat de cocioabe darapanate din tabla ondulata, cu balustrade din lemn. Primul om pe care îl zari fu Mahomet, steward-ul lui Flynn, care nu mai purta uniforma alba, apretata si parea mai în largul lui cu sarongul natal.
— Unde-i Flynn? tipa Cam.
Mahomet se uita în sus speriat. De îndata ce-l zari, o rupse la fuga dar Cam îl prinse cu usurinta si-l trânti pe micutul malaiez pe nisip.
— Te-am întrebat unde-i Flynn.
— Nu stiu, sefu’!
Cam îl însfaca de beregata.
— Spune-mi sau jur pe Dumnezeu ca-ti frâng gâtu’!
Mahomet tipa si închise ochii.
— Unde-i?
Mahomet încerca sa se rasuceasca într-o parte. Cam îi puse degetele pe marul lui Adam si strânse.
— Spune-mi unde e sau ma jur pe Dumnezeu ca-ti rup gâtu’ ca la un pui de gaina!
Nu glumea. Iar Mahomet îi spuse.

* * *

Era timpul când navele trageau la mal ca sa faca provizii în Broome asa ca aproape toate lugherele si echipajele lor erau înapoi în port. Erau exact zilele de vârf: pretul scoicilor era ridicat, forta de munca era ieftina, iar bordelurile, casele de joc si restaurantele erau pline ochi. Japonezi, chinezi, javanezi, malaiezi si oameni din Manila cu buzunarele doldora de profiturile sezonului curgeau ca un suvoi spre strazile aglomerate, cu mirosuri asiatice specifice din Chinatown.
Cam gasi sala de biliard de pe John Chi Lane, o cocioaba cu pereti din tabla ondulata cu doua mese si un bar grosolan de culoarea lemnului. Înauntru era îngrozitor de cald, aerul era îngrosat de fum de tutun, miros de gin si transpiratie. Cam intra cu pasi mari în timp ce Wes alerga sa-l prinda din urma.
Flynn era aplecat peste una din mese si încerca sa loveasca o bila.
— Flynn!
Bila lui Flynn trepida pe abaua mesei si cazu în buzunarul din celalalt colt. Mormai:
— Iisuse, Marie si Iosife!
Îl privi încruntat pe noul venit. Apoi fata i se însenina si întinse mâna:
— Cameron, baiete! Esti deja înapoi în port?
Cam ignora mâna întinsa catre el.
— Unde-i perla mea, Flynn?
— Perla, baiatule? Despre ce vorbesti?
— Ti-ai pus servitorul sasiu sa ma drogheze! Ce mi-ai pus în bautura, opiu, nu-i asa?!
Flynn se holba la Cam cu gura deschisa. Apoi începu sa râda:
— Ce tot vorbesti? Eu te-am drogat? Pai, de ce-as fi facut una ca asta?
— Pentru perla!
— Perla ta? se îngrozi Flynn. Ai pierdut perla aia frumoasa?
— N-am pierdut-o. Mi-ai furat-o tu!
Liniste. Cam era constient de fetele ostile din jurul lor. Nici un prieten pentru el. Era orasul lui Flynn. Cel putin Wes cel solid era în spatele lui ca sa-l protejeze. Cam n-avea de gând sa plece fara perla.
Un om de statura unui urs, îmbracat într-o camasa patata de bere îsi croi drum prin multime:
— Domnul Flynn e un client respectat în acest local, zise el de parca ar fi fost director la Ritz. Te sfatuiesc s-o stergi d-aici.
— Iar eu te sfatuiesc sa nu-ti bagi nasul în treburile altora, i-o întoarse Cam.
Flynn chicoti din nou:
— E-n regula, Joe. E doar o mica neîntelegere. O putem rezolva ca niste gentlemani.
Se întoarse catre Cam:
— Asculta, baiete, îmi pare rau de perla ta. Zau ca-mi pare. Era o piatra minunata. Dar eu sunt un om cinstit si prietenii mei toti pot depune marturie. Jur pe mormântul mamei mele, Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul sfânt în pace, ca nu m-am atins de perla ta. Si acum, ce-ar fi sa-ti fac cinste cu ceva de baut si sa vorbim despre asta?
Întinse o mâna încercând sa atinga umarul lui Cameron, dar el i-o împinse deoparte.
— Vreau sa-mi dai perla sau, asa sa ma ajute Dumnezeu, te fac bucati cu mâinile goale, aici si acum.
Flynn ridica din umeri si facu o miscare de parca ar fi vrut sa-i întoarca spatele dar în loc de asta se rasuci pe piciorul drept si îl lovi cu toata puterea cu tacul de biliard pe Cam în abdomen. În timp ce Cam se îndoia de durere, Flynn îl pocni cu tacul în cap.
Cam se clatina dar ramase în picioare. Se dezechilibra lateral spre gloata care îl împinse rânjind înapoi catre Flynn, sperând ca irlandezul sa îi vina de hac. Dar Cam folosi impulsul ca sa-si propteasca umarul în corpul lui Flynn. Se agata cu mâinile de talia irlandezului si-l împinse înapoi. Se prabusira peste masa de biliard si apoi se rostogolira pe jos, înclestati unul de altul.
Flynn întinse mâinile spre fata lui Cam, încercând sa-i bage pumnii în ochi. Cam îsi feri capul si-l lovi pe Flynn cu genunchiul în vintre. Flynn tipa de durere si se ghemui într-o parte. Cam se ridica în picioare si se apleca peste el cu pumnii strânsi:
— Ridica-te, hot nemernic!
Flynn se lupta sa se ridice în genunchi aparându-si barbatia cu o mâna.
— Nu-i nevoie de jigniri, baiete. Hai sa ne luptam cinstit.
Se tinu cu mâna de muchia mesei de biliard si se ridica în picioare, cu spatele spre Cam. Ascunse în pumn o bila, se întoarse si o arunca spre capul lui Cam. Acesta se feri si auzi tipatul de durere când bila îl lovi pe omul care statea exact în spatele lui. Flynn luase alta bila si se pregatea s-o lanseze dar Cam se arunca spre el. Pumnul lui îl lovi în barbie si irlandezul cazu înapoi lovind cu capul piciorul greu, din lemn sculptat, al mesei de biliard. Cam se apleca, îl apuca pe Flynn de par si îl trase în sus. Pumnul lui veni de undeva de lânga genunchiul lui drept si-l lovi pe Flynn în stomac.
Flynn se sufoca si s-ar fi prabusit în fata dar Cam îl tinea de suvitele de par carunt ca si cum Flynn ar fi fost o jalnica marioneta cu sforile rupte.
— Unde-i perla mea? îi suiera Cameron la ureche.
Bratele lui Flynn tresarira în încercarea de a-l împinge pe Cameron deoparte. Avea sânge în par, iar gura i se deschisese ca cea a unui peste care, abandonat pe plaja, încearca sa respire. Cam îi pipai hainele:
— Unde e, Flynn? Spune-mi sau, pe toti sfintii, te bat pâna mi-o dai!
Omul cel solid caruia Flynn îi spusese Joe facu un pas înainte.
— Mai bine lasa-l în pace acum, camarade.
Tinea în mâna dreapta tacul de biliard rupt si batea cu el în palma mâinii stângi. Mai multi malaiezi si manilezi erau însirati în spatele lui, fara îndoiala oameni din echipajul lui Flynn, iar Cameron vazu lama unui cutit stralucind. Câteva clipe, singurele zgomote fura cele facute de Flynn, care fornaia pe nas si scuipa sânge.
Cam aprecie din ochi situatia. Chiar avându-l alaturi pe Wes n-avea nici o sansa împotriva multimii, iar malaiezii erau renumiti pentru priceperea cu care mânuiau cutitele curbate numite kris. Cam îi dadu drumul lui Flynn. Irlandezul cazu în nas.
— Perla-i a mea, zise Cam, si îti jur c-o s-o iau înapoi sau ca mi-o vei plati, domnu’ Flynn! O sa regreti ziua când te-ai pus cu Cameron McKenzie!
Oamenii îi facura loc sa treaca iar el iesi în lumina orbitoare a soarelui.


Cam statea în cabina lui de pe China Cloud cu o sticla de gin olandez în mâna. Îsi scoase tabachera si aprinse o tigara.
Se uita mohorât la scrumiera asezata pe masa din fata lui. De fapt, scrumiera era o scoica perlifera, iar pe ea era o „bula” perlata. Bula fusese cândva creata de un parazit care patrunsese în scoica; ca sa se apere, stridia îsi acoperise rana cu sidef. Din cauza presiunii apei se formase o proeminenta care fusese apoi umpluta cu namol. Aceste asa-numite „perle-bula” se vindeau ieftin în Broome si erau folosite ca sa se confectioneze ace de palarie. Aceasta fusese prima perla gasita de Cam asa ca o pastrase ca amintire.
Se uita la imitatia de perla si se gândea la cea adevarata pe care Flynn i-o furase la Barred Creek. Wes îl privi trist:
— Poate-a spus adevaru’. Poate capitanu’ pierdut perla. Erai mort de beat.
— Nu eram beat, spuse Cam încet. N-am fost asa de beat vreodata în viata si nici n-o sa fiu. Am fost drogat, stiu asta!
Wes stia ca nu e bine sa protesteze dar nu parea convins.
— Poate.
— Trebuie s-o iau înapoi.
— Daca el furat perla, zise Wes accentuând cuvântul „daca”, daca el furat-o, poate si vândut asta perla deja. Nimenea nu tine mult lucru de furat.
— Poate.
Fata lui Curry-Curry aparu din tambuchi.
— A venit cineva, tuan.
Cam auzi zgomot de pasi deasupra, pe punte.
— Vezi ce e, Wes.
— Da, capitane.
Câteva minute mai târziu o pereche de pantofi de pânza de un alb imaculat au fost urmati de un costum alb impecabil calcat, ale carui mansete erau totusi deja impregnate de praful rosu-caramiziu caracteristic nord-vestului. Aceasta aparitie de o eleganta demna de vitrina unui croitor era încununata de o splendida casca coloniala alba. Cam facu ochii mari. George Niland.
— Ce mai faci, Cam?
Si-a scos casca si a întins mâna spre Cam. George Niland avea o fata sanatoasa, de baietandru si par blond lins si îngrijit pieptanat. Zâmbea mult, fapt pentru care Cam nu avusese vreodata deplina încredere în el, si avea un aer blând. Era un om solid, însa mai degraba carnos decât musculos. Ca aluatul, se gândi Cameron.
Prima slujba obtinuta de Cam când plecase din Anglia fusese în echipajul unuia din vasele de pescuit ale lui Niland, lânga Fremantle. Tatal lui Niland era proprietarul celei mai mari flote de pescuit din vestul Australiei si George administra afacerea dintr-un birou aflat pe Cantonment Street. George îl ajutase pe Cam sa obtina brevetul de capitan.
— Ce faci aici, la asemenea distanta? întreba Cam.
— Tata si-a cumparat o flota de cautatoare de perle. Sunt multi bani în afacerea asta.
— Eu înca nu i-am vazut, George.
— Poate ca petreci prea mult din sezon prin porturi, batându-te cu capitanii.
Deci de-aia venise. Nu era o vizita de curtoazie.
— Ai auzit cum m-a jefuit nemernicul acela de irlandez?
— Domnul Flynn este considerat ca un membru de vaza al acestei comunitati.
Îsi facu vânt cu cascheta:
— Va trebui sa fii cu bagare de seama în cazul lui, baiete.
„Baiete!” Ceva din tonul lui îl înfuria pe Cam.
„Crede ca mi-e înca sef.”
— Are ceva care-mi apartine si intentionez sa recuperez obiectul. Totusi, asta-i problema mea, nu a ta.
George scoase o batista si îsi tampona fruntea.
— Esti în port abia de cinci minute si ti-ai si zdrelit pumnii. Nu te-ai schimbat prea tare, nu-i asa, Cam?
Deodata, Cameron deveni constient de cabina lui înghesuita si de priciul spartan din colt. Zise:
— Bei ceva?
— E prea devreme pentru mine, raspunse George. Privi în jur strâmbând din nas. Cum ai gasit drumul spre tara asta uitata de Dumnezeu?
— Probabil la fel ca tine. Am bagat toata agoniseala în China Cloud.
— Ai cumparat-o?
— Doar am închiriat-o pentru un sezon. O sa câstig destul din scoici ca sa-mi încerc norocul si la anul. As avea vasul acesta si câteva pe deasupra acum daca n-ar fi fost Flynn. Esti sigur ca nu vrei sa bei ceva cu mine?
George scoase din buzunaras un ceas de aur.
— Am o întâlnire cu bancherii mei. Aminteste-ti ce ti-am spus despre Flynn.
Ezita în dreptul tambuchiului.
— Ai auzit de petrecerea de întoarcere pe care o da Capitanul Gregory mâine dupa-amiaza?
— Da. Mi se spune ca vor fi acolo toti cei implicati în afacerile cu perle.
— Sper ca n-o sa faci o scena.
Cam îsi dadu seama ca omul era obisnuit ca majoritatea oamenilor sa-i faca pe plac. Dar nu si el.
George îsi puse înapoi cascheta cu o miscare eleganta si se întoarse, gata de plecare. Apoi, ca si când ideea abia îi venise, adauga:
— Patrick Flynn are în Broome o multime de prieteni influenti.
— Te numeri printre ei?
George zâmbi si disparu sus pe tambuchi.


Locuintele din Broome erau îngramadite pe cele doua parti ale promontoriului cunoscut ca Buccaneer Roc, adica Stânca Piratului. Pe o parte a orasului erau cocioabele de tabla din Chinatown, asezate de-a valma între debarcaderul lung de-o mila si câmpuri de mangrove. De cealalta parte bungalourile umbrite de palmieri ale oamenilor care faceau afaceri cu perle, rasfirate în gradini înmiresmate de-a lungul strazilor pavate cu pietris.
Bungaloul familiei Gregory era înconjurat de verande îmbracate în luxurianta bougainvillea rosie. În timp ce Cam strabatea poteca, îl înconjura mirosul îmbatator asemanator cu al florilor de portocal. Pe verande fusesera asezate mese de lemn, iar sampania frapata si vinul de Bordeaux era servit de stewarzi malaiezi cu jachete albe. Dinspre terenurile de tenis si de crichet se auzeau râsete zgomotoase.
George se apropie de Cam cu mâna întinsa. Purta o jacheta si pantaloni din matase indiana, si o camasa alba fina cu guler moale.
— Cam! Îmi pare bine sa te revad.
— Arati foarte elegant, George.
— Si tu arati ca un „stapân” alb sadea. S-au schimbat lucrurile de când ai intrat prima data în biroul meu din Cantonment Street.
— E vorba doar de-un costum nou si-un barbierit bun. Era cât pe-aici sa-mi pun vechea uniforma de marina dar cu ea ma cam confunda oamenii cu un amiral.
Nasul lui George se încreti într-unul din zâmbetele lui lingusitoare.
— Scuza-ma un moment. Trebuie sa merg sa salut familia Graveney. El e bancherul nostru. Ma cheama datoria.
Cam îl privi plecând, cuprins de o senzatie de tristete si regretând ca venise. Ca un cersetor la ospat, cum spunea proverbul. Oh, Doamne, era ca si cum un pic din Anglia fusese transplantat printre palmieri si pamântul rosu. Îl lasa pe un servitor malaiez sa-i toarne sampanie.
— Nu e si opiu în ea, nu-i asa?!
— Domnule?! facu omul.
— Nu conteaza.
Cam privi în jur. Oaspetii de la petrecere erau toti europeni albi. Desi era dupa-amiaza târziu, în aer erau aproape patruzeci de grade; barbatii transpirau în costumele albe coloniale, femeile în rochiile lungi, cu umbrelute care sa le apere de soare. Englezii nu uita niciodata cu adevarat de Anglia.
Si apoi o vazu.
Exista oameni care va vor spune ca nu exista dragoste la prima vedere, ca dragostea e un compromis la care ajungi de-a lungul anilor, nu o experienta în care cunosti si doresti pe cineva în câteva secunde în care ti se taie rasuflarea. Poate ca ei n-au simtit-o niciodata sau, daca au simtit-o, se tem de ea si de ceea ce ar putea însemna pentru inimile mai slabe. Cam nu mai simtise vreodata ceva asemanator; vederea ei îi taie pur si simplu respiratia. De ce se întâmplase asa? Mai târziu el nu putu niciodata sa îsi explice siesi sau altora. Dar de fapt dragostea la prima vedere n-are nici o legatura cu lucrurile normale. E un capriciu al sortii, ca salvarea unei vieti sau gasirea unei perle.
Ea statea singura la capatul îndepartat al verandei, privind meciul de crichet. Era dureros de frumoasa, cu ochii verzi, buclele de culoarea capsunilor si silueta mladioasa ca o salcie, totusi nu avea o frumusete clasica. Altceva îl captiva, ceva ce nu a putut sa explice nici pâna-n ceasul mortii.
Doua femei râdeau zgomotos în timp ce strabateau peluza cu ciocanele lor de lemn. Ea arata extrem de plictisita. În timp ce se apropia, el îsi simtea inima zvâcnind în colivia coastelor. Nu mai fusese nelinistit în prezenta femeilor înainte si nu stia de ce se simtea asa de data asta.
— Se spune ca francezii i-au învatat jocul acesta pe englezi, zise Cam, ca razbunare pentru batalia de la Waterloo.
Kate Flynn întoarse capul privindu-l cu ochii mari:
— Poftim?!
— Crichet. Nu ti se pare un joc captivant, unul care îti dezvolta inteligenta?
— E sahul prostilor. Va cunosc?
El întinse mâna:
— Ma numesc Cameron.
— Nu cred ca ne-am mai întâlnit.
— Nu. N-am putut astepta sa fim prezentati unul altuia oficial.
— Ceea ce ar fi facut un adevarat gentleman.
— Gentlemenii din orasul acesta îsi petrec timpul jucând în loc sa tina companie doamnelor care sunt de aceea obligate sa stea pe verande nedistrate si fara bautura în pahare.
Kate strânse buzele încercând sa-si retina un zâmbet. Era fermecata de îndrazneala barbatului. Îl studie încercând sa ghiceasca. Era tulburator de frumos. Parea periculos.
— Nu cred ca v-am mai vazut. Chiar ati fost invitat la petrecerea asta?
— E adevarat ca nu sunt de mult timp în Broome. Vasul meu este China Cloud.
— Deci sunteti interesat de perle.
— Sunt, desi pâna acum n-am rezultate în favoarea ideii.
Kate dadu deoparte o bucla de pe obraz cu un deget lung, iar Cam simti cum tresare sub privirea ei lunga si cercetatoare.
— Parca aveti un accent special.
— Sunt scotian si o spun cu mândrie. A fost unul dintre darurile bunului Dumnezeu ca m-am nascut de partea civilizata a frontierei. Si tu, dupa ritmul cuvintelor.
— M-am nascut aici dar familia mea e din County Cork.
El facu o plecaciune:
— Cameron McKenzie. Prietenii îmi spun Cam. Probabil sunt putin îndraznet ca ma prezint singur. O multime de femei pretind ca nu apreciaza asta dar mie mi se pare ca nu le displace exact cât sustin. Ce crezi?
— Mie mi se pare vulgar, replica ea.
— Ai putea cel putin sa-mi spui cum te cheama?
— Numai dupa o prezentare oficiala.
— Arati ca o Beatrice.
Ah, ce sageti de foc în ochii ei!
— Nu arat ca o Beatrice.
— Atunci te-as numi Prudence. Sugereaza o educatie buna si o persoana conservatoare.
— Daca as avea ceva în pahar, ti-as turna continutul în cap.
— Atunci ti l-as umple din nou. Ce-as putea sa-ti aduc?
— Benzina si un chibrit!
El râse:
— Ar trebui sa ma simt jignit dar stiu ca n-ai avut intentia, Prudence. Sau sa-ti spun simplu, Pru?
Desi ar fi vrut, ea nu-si putu retine zâmbetul. Întinse paharul:
— Aici am punci de fructe. Tata mi l-a pus în mâna. As prefera sampanie. Crezi c-ai putea sa-mi gasesti un pahar?
— Desigur. Noi, ceilalti, trebuie sa ne ajutam între noi.
Ea era gata sa-i dea paharul când se opri auzind pe cineva strigându-i numele. Scândurile trosnira când Patrick Flynn urca greoi treptele verandei. Arata înfloritor în costumul alb colonial dar ochii cu cercuri negre si bandajul de pe nas faceau nota discordanta cu ceea ce altfel ar fi fost o înfatisare plina de demnitate
— Kathleen, pleaca de lânga nemernicul acela!
Se întoarse catre Cam:
— Ce dracu faci aici?
— Flynn! Vad ca ai nasul mai scurt si mai lat decât înainte.
— Pleaca de lânga fata mea!
Cam se holba la el, apoi la Kate, cu gura cascata de uimire:
— Fiica ta?!
— Pleci sau pun sa fii aruncat afara?
— N-am stiut ca e fiica ta, Flynn. Cu siguranta nu arata ca fata unui hot si a unui mincinos.
Flynn se înrosi pâna la gulerul camasii. Oamenii din jur se uitau fix. Kate spuse:
— Îmi spune si mie cineva ce se întâmpla?
— Nu te baga în asta! se rasti Flynn.
— Nu-mi vorbi pe tonul acesta, îi suiera Kate. Oi fi eu fiica ta, Patrick Flynn, si sa ma ocroteasca Dumnezeu pentru asta, dar n-o sa-mi vorbesti ca unei servitoare!
Deodata aparu George Niland cu acelasi zâmbet prefacut, împaciuitor:
— Ah, Patrick, l-ai cunoscut pe vechiul meu prieten Cam. A fost capitanul unui vas de pescuit de-al meu în Fremantle acum câtiva ani. Minunat om. Si el cauta perle, sa stii.
Puse o mâna pe umarul lui Flynn si sopti:
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu tipati. Tata se uita încoace. Aici nu suntem la hotel.
Flynn nu spuse nimic dar pumnii i se înclestau si desclestau de furie neputincioasa. Cam o privi pe Kate dar nu putu sa descifreze expresia de pe fata ei.
— E-n regula, George. Nu vreau sa stric petrecerea. Oricum nu stiu sa joc crichet.
Facu o mica plecaciune catre Kate:
— Domnisoara Flynn. A fost într-adevar o placere. Sper ca nu v-am stricat dupa-amiaza. La revedere, George.
Se întoarse spre Flynn:
— Ne mai întâlnim noi.
În timp ce se îndeparta pe poteca pietruita ea îi striga de sus, de pe veranda:
— Ma cheama Kate.

* * *

Kate statea lânga Flynn, în sareta, facându-si usor vânt cu o batista parfumata. Trecura pe lânga debarcaderul cel lung. O nava de pasageri, Koolinda, era andocata acolo într-o mare de lumini sclipitoare. Flynn era posomorât. De-abia daca îi spusese doua cuvinte de când plecasera de la petrecere. Kate îl întreba:
— Ce te framânta?
— Nu vreau sa mai vorbesti vreodata cu omul acela. Ma auzi, fato?
Ea nu suporta sa i se spuna ce trebuie si nu trebuie sa faca, mai ales de catre tatal ei. Încerca sa vorbeasca pe un ton calm.
— De ce te-ai certat cu domnul McKenzie?
— Sunt treburi de-ale barbatilor, replica Flynn.
Kate strânse mânioasa din buze. Treburi de-ale barbatilor! O trata ca pe un copil. Era o aroganta nemaipomenita având în vedere ca ea îi facuse de mâncare si îi spalase rufele de când se stia.
— Ti-a spus ca esti un hot de perle. De ce?
— Ti-as fi recunoscator daca nu m-ai interoga asa, fato. Nu esti prea mare sa nu te pun pe genunchi si sa-ti dau o bataita, ai grija!
— As vrea sa vad ca încerci asa ceva, Patrick Flynn. Poate daca vrei sa te trezesti iar cu nasul spart.
— Ajunge, fato! Nu-ti permit sa-i vorbesti asa tatalui tau!
Avea ceva strident în voce. Calul ciuli urechile si salta capul clatinând sareta. Kate întoarse capul strângând buzele mânioasa.
Când ajunsera la bungalou, Flynn sari si îsi ajuta fiica sa coboare. Apoi urca la loc si apuca frâiele.
— Si acum unde pleci? îl întreba ea.
— La hotel. Vreau sa beau ceva.
Se uita în jos la ea si se încrunta:
— Si nu te mai uita asa la mine! O sa fac exact cum o sa am chef!
Trase frâiele, iar sareta porni mai departe pe drum. Cu un amestec de tristete si frustrare Kate îl privi plecând. Avea sa se sinucida cu atâta bautura. La cincizeci de ani arata ca un barbat de saptezeci. Doamne Dumnezeule! Barbatii…
Intra în casa, îsi scoase boneta si pantofii. Toata casa era ca un cuptor. Iesi afara pe veranda tragând în piept mireasma de oleandru si caprifoi japonez care plutea în aerul fierbinte si umed. Se tolani într-un fotoliu de rachita trecându-si degetele prin par, simtind broboanele de pe frunte si umezeala bluzei. Valurile urcau si coborau pe Cable Beach, la cinci mile departare, iar fosnetul lor se împletea cu zgomotul îndepartat, stins, al melodiilor straine emise de un post de radio din Singapore si erau captate de un radio din vecini. Vazu o umbra miscându-se de-a lungul tufisurilor din gradina si se înfiora de teama:
— Cine-i acolo?
O tigara licari în întuneric. Se auzi o voce:
— Îmi pare rau, n-am vrut sa te sperii.
Kate recunoscu imediat accentul. Zâmbi în sinea ei. Era el!
— Vai, domnule McKenzie, se alinta ea ca o pisica punând picior peste picior. Ce m-ai speriat!

* * *

Flynn sari de pe capra saretei, priponi calul si intra pe usa deasupra careia scria: „Niland si Asociatii”. Înauntru ardea o lumina. George Niland statea cu picioarele cocotate pe birou, cu un trabuc între dinti. Se uita în sus catre Flynn si spuse:
— Ziceai ca e ceva important.
Flynn închise usa dupa el.
— Suntem singuri, baiete?
— E duminica, Patrick, sigur ca suntem. Pentru numele lui Dumnezeu, stai jos! Îmi dai fiori.
Dar Flynn nu se aseza. În loc de asta baga mâna în buzunar si scoase vechea cutie de tutun. Îndeparta capacul si scoase un pachet învelit în foita de matase.
— M-am gândit ca ti-ar placea sa vezi asta, zise el.
Dadu deoparte foita.
— Ei, baiete, spune-mi dac-ai mai vazut asa ceva!
George sari drept în picioare. În camera întunecata perla parea sa fie luminata cumva dinauntru. George respira greu:
— Dumnezeule, de unde-o ai?
— Nu conteaza de unde vine, baiete. Problema e, cât valoreaza?


Blestemul vietii unui cautator de perle erau gândacii. Ei prosperau în zgârciurile împutite ale scoicilor pastrate în calele lugherelor; noaptea ieseau în siruri din ascunzatorile lor ca sa se înfrupte din degetele picioarelor marinarilor si din bataturile lor în timp ce ei dormeau. Era imposibil sa-i tii departe de nave; tot ce puteau sa faca marinarii era sa scufunde navele în golfurile mici în timpul fluxului când erau în extrasezon si sa înece aceasta infectie.
Data urmatoare când Cam îl vazu pe George Niland, Cam statea pe tarm uitându-se cum marea venea sa spele puntea lui China Cloud. George trecu în sareta pe drum spre birourile companiei „Niland si Asociatii” dar când îl zari trase de frâu ca sa-si struneasca armasarul.
— McKenzie, dragul meu!
Cam se întoarse. Bonomia lui George, plina de îngâmfare îl deranja. „Tot ma mai crede un om din echipajul lui” gândi Cam.
— Salut, George. Ai plecat sa-ti numeri banii?
George ignora zeflemeaua cu un zâmbet.
— Deci te-ai hotarât sa ramâi în Broome.
— Cel putin pentru o vreme.
— Ti-ai luat permis de acostare?
— Nu intentionez sa-mi fac deocamdata o tabara. O sa dorm pe China Cloud de îndata ce oaspetii mei nepoftiti sunt luati de reflux.
George facu o strâmbatura dezgustat.
— E o viata grea, Cam.
Zâmbi iar, încretindu-si nasul:
— Speram sa te vad de dimineata. Am o propunere pentru tine.
— Ce fel de propunere, George?
— Ai vazut vasul Elizabeth?
Cam se uita spre Roebuck Bay, unde brigantina companiei Niland statea ancorata pe apa albastra si sclipitoare.
— E un vas minunat.
— Si avem nevoie de un conducator. I-am sugerat tatei ca tu esti omul ideal. Se plateste bine si compania are totdeauna grija de oamenii ei. Ce zici?
Cameron clatina din cap.
— Multumesc pentru oferta, George, dar vreau sa fiu propriul meu stapân.
— Stii, Cam, toti vin aici crezând ca o sa faca avere.
Clatina din cap în directia terenurilor perlifere de dincolo de Gantheaume Point.
— Dar sunt mai multe sanse sa piarda totul. Trebuie sa fii un bun om de afaceri ca sa supravietuiesti aici, nu un aventurier.
— Chiar daca pierd totul, tot n-o sa-mi fie mult mai rau decât pâna acum.
Cam i-a îndemnat calul plesnindu-l pe crupa:
— Totusi îti multumesc din nou.
— Daca te razgândesti…
— Nu ma razgândesc niciodata.
George ridica din umeri.
— Ei, ai grija, Cam. E o afacere dificila. Scutura haturile, iar sareta o porni zdruncinându-se pe drumul rosu prafuit spre debarcaderul Streeter.

* * *

George nu se duse direct la birourile companiei „Niland si Asociatii”. Mai întâi se opri la birourile lui TJ Ellies. Toate perlele aveau pete si striatii minuscule care le micsorau valoarea; Tom Ellies era un sinhalez cu un talent special pentru lustruitul unei perle pâna la valoarea cea mai mare. Munca asta înseamna sa curete straturile exterioare ale perlei, ca si cum ar fi curatat foile unei cepe, pâna devenea neteda si perfecta. Era nevoie de un talent exceptional, aproape de ghicitor, fiindca o greseala îi micsora valoarea cu sute, poate mii de lire. Flynn îl astepta deja acolo.
— Ai întârziat!
— Scuze, zise Niland senin.
Baga mâna în buzunarul vestei si scoase o cutiuta de catifea. I-o dadu lui Ellies care o deschise si scoase perla cu veneratia cu care un pelerin s-ar fi apropiat de niste relicve de sfinti. Îsi puse un cozoroc verde ca sa-l protejeze de lumina, capatând astfel înfatisarea unui crupier dintr-un cazinou darapanat, si puse perla în lumina unei lampi de birou. Înghiti în sec:
— O piatra minunata. Într-adevar o piatra minunata.
— Am botezat-o Regina Nordului, zise George.
Se apleca spre Ellies:
— Am prefera sa pastram între noi vestea gasirii ei. O sa-ti dam ceva în plus. Întelegi?
Ellies a oftat. Întelegea. Întelegea perfect.


Crucea Sudului se miscase pe cer asa ca ajunsese aproape exact deasupra acoperisului de tabla dar aerul ramânea la fel de înabusitor. Chiar si noaptea ramurile bogate de poincianas ramâneau aplecate, molesite. Peste tot în jur se auzeau tunete înfundate, iar fulgerele despicau cerul departe de buza oceanului. Sezonul Ploilor era aproape.
Cam statea lânga ea pe veranda; rula cu gesturi firesti o tigara si o aprinse. Stateau afara de ore întregi care li se pareau totusi doar câteva minute. Vorbisera despre copilarie, despre familiile lor, despre lucrurile pe care visau sa le realizeze în viata dupa ce vor pleca din Broome, dupa ce se va termina cu cautarea perlelor. El îi povestise cum crescuse în Glasgow într-o casa închiriata de lânga santierul naval, ca al doilea nascut dintr-un sir de opt frati si surori:
— Îmi amintesc cum vinerea seara aveam „ospatul”. Mama îi cumpara tatei o bucata de egrefin si ne dadea la fiecare o cana din apa în care-o fiersese si o bucata de pâine s-o înmuiem. N-am avut o pereche de pantofi înainte de doisprezece ani. Vara, iarna, nu conta.
Totusi, vorbea despre astea ca si cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. În vocea lui era aproape un fel de nostalgie.
— Unde sunt ei acum?
— Familia mea? E înca în Glasgow. Fratii mei lucreaza la santier, ca tata. De fapt cum facea el înainte sa-l doboare bautura.
— Dar tu n-ai vrut munca asta.
— Eu nu. Am fost totdeauna bun la cifre, la socoteli si treburi din astea, iar mama spera sa-mi gasesc o slujba la birou la santier. Asta era ambitia ei maxima pentru mine. Si apoi, într-o seara, când aveam doisprezece ani, m-a trimis la cârciuma sa-l aduc pe tata acasa la cina. Si în vinerea aia m-am dus acolo si era un marinar, nu din echipajul vreunui remorcher, ci un capitan adevarat, cu pielea ca mahonul, si statea rezemat de bar, si toata lumea îl asculta. Vorbea despre plaje cu nisip alb, despre femei cu pielea neagra si despre perle mari cât dopurile sticlelor. Am stat acolo si l-am ascultat si m-am gândit: asta o sa fac. O sa scap din orasul acesta îngrozitor, dintre betivi si din case cu chirie, o sa traiesc în soare si o sa-mi gasesc norocul. Asa ca tata si cu mine am întârziat amândoi la cina în seara aia.
Îsi dadu seama ca ea îl priveste fix si se opri sa traga din tigara, deodata intimidat de cât vorbise.
— Ce te-a adus aici?
— Drumul a avut câteva ocolisuri. M-am înrolat în Marina ca matrod, apoi am auzit despre testele alea pe care le faceau în Scotia, ca trimiteau oamenii sa se scufunde în costume de scafandru, si m-am oferit voluntar.
— Ai curaj, Cameron McKenzie.
El râse degajat:
— Un barbat nu înseamna nimic fara el.
„Are ceva aparte”, gândi ea. Nu se mai simtise niciodata în siguranta lânga un barbat înainte, erau fie tirani fie niste prosti laudarosi ca George Niland, iar ea n-avea rabdare cu nici una din aceste categorii. Dar nu si barbatul acesta. Se simtea bine în pielea lui chiar daca n-avea multi bani în banca si stia sa se poarte cu o femeie. Îi placea cum o priveste.
Ea încerca sa urmareasca cu degetul linia unei cicatrice de pe bratul lui drept, prin parul întunecat. Îi placea sa-l atinga, Dumnezeu s-o ierte.
— De unde ai asta?
— O bataie cu cutitele în Manila, raspunse el si râse, vazând expresia de pe fata ei.
— Ce-i asa amuzant?
— Fata ta. Doar te necajeam. N-a fost nici o bataie. Doar o gheara de pisica, pe vas.
Ea îl lovi în gluma peste brat. El zâmbi. Deodata ea simti cum ceva i se topeste pe dinauntru. Era efectul ochilor albastri, adânci, si a zâmbetului orbitor. O rascoleau.
— Mai ai vesti de la familie? întreba ea, privind într-o parte ca sa-si ascunda stânjeneala brusca.
— Mama îmi scrie în fiecare luna. Îmi spune totul.
— Ti-e dor de ei? întreba Kate.
Ea nu mai avea decât tata. Se întreba cum ar fi viata fara el, indiferent cât de mult îl ura uneori.
— Mi-e dor de ei. Dar nu ma pot întoarce. M-am hotarât sa fiu un om bogat într-o zi. Si voi fi. O sa-mi gasesc perla, o sa am costume frumoase si o casa ca asta, poate si o masina. Nici un barbat n-o sa ma mai dispretuiasca vreodata.
— S-a întâmplat asta?
— Când ai fost odata sarac, draga Kate, nu uiti niciodata. Îti asterne rugina pe suflet.
Felul în care o spusese o sperie. Nu stia de ce.
— Dar tu? Ai frati sau surori?
— Am avut doi frati. Amândoi erau mai mari ca mine.
— Ce s-a întâmplat?
„Spune-i doar faptele”, se gândi ea. „Asa cum faci cu oricine te întreaba. Nu-i lasa sa vada cât te doare.”
— Jack era cel mai mare. S-a înecat când eu aveam doisprezece ani, lânga Cable Beach. Apoi, acum câtiva ani, Will a murit de-o boala de sânge.
El îi atinse mâna usor:
— Îmi pare rau.
— Viata merge înainte, zise ea exact pe tonul folosit de tatal ei când întindea mâna dupa sticla de gin.
Kate îsi retrase mâna.
— Dar mama ta?
— A murit când eram foarte mica. N-am cunoscut-o.
El îi sustinu privirea. Ea s-ar fi putut pierde în ochii aceia. Era ca si cum vedeau prin ea. Simti înauntru o zbatere, ca un roi de fluturi în stomac. Ce vroia sa faca din ea? Chiar daca nu avea decât douazeci de ani se credea întarita împotriva barbatilor. Din copilarie, ea fusese cea care trebuia sa aiba grija de frati si sa administreze gospodaria. Apoi, dupa moartea lor, a facut acelasi lucru pentru tatal ei. Nu credea ca-i sta în fire sa simta pentru un barbat altceva decât îngrijorare si resentimente.
— Ai avut o viata grea, Kate.
Ei, n-avea nevoie de mila lui asa ca îsi zavorî din nou sentimentele în suflet ca într-o cutie si le ascunse iar. Hotarî ca e vremea sa vorbeasca despre altceva. Îl întreba:
— Tot mai crezi ca tata ti-a furat perla?
El nu-i raspunse imediat. Tacerea persista, iar ea crezu ca nici n-o auzise. Dar, într-un târziu, îi raspunse:
— E tatal tau, Kate, asa ca nu cred ca vrei sa auzi cum îl vorbeste cineva de rau. Dar da, mi-a furat perla. E absolut sigur.
— Si ai de gând sa-ti iei revansa? Fiindca daca e asa, mai bine-ai pleca de pe veranda asta chiar acum.
— Esti o fata apriga, Kate.
— Oi fi eu o lady, dar stiu sa ma bat la fel ca un baietoi.
— Te-ai evapora în briza marii!
— Sunt totusi fiica tatalui meu.
Simti cum mâna lui o atinge pe-a ei. Degetele lui se plimbara peste încheietura si în sus spre cot. O strabatu un fior. El se apleca în fata si ea îsi dadu seama înspaimântata ca barbatul vroia s-o sarute. Întoarse capul.
— Îmi pare rau, zise el.
De ce facuse asta? Vroia sa fie sarutata.
— Deci asta e, zise el în fine ca sa umple tacerea dureroasa.
Ea se simti jenata de reactia pe care-o avusese la tentativa lui de sarut. Nu mai sarutase vreodata un barbat, nu asa cum trebuie. George nu conta.
— De ce esti aici, domnule McKenzie?
— Ti-am spus deja, Kate Flynn. Esti cea mai frumoasa femeie pe care-am vazut-o în viata mea si când te-am zarit prima data inima mea a luat-o razna.
Nu crezuse ca un barbat i-ar putea vorbi asa vreodata. Barbatii si femeile chiar îsi vorbeau asa?
— Mai devreme vroiai sa ma saruti?
— Da.
Îsi ridica fata spre el.
— Te superi daca încerci din nou? Poate ai mai mult noroc.
El se apleca înainte. Buzele li se atinsera în clipa în care se auzi o înjuratura venind din strada si scrâsnetul de ghete pe cararea pietruita. Flynn venea acasa.
Ea sari în picioare, netezindu-si fusta.
— Fugi! îi spuse în soapta.
Cam se pierdu în semiîntunericul gradinii. Ea îsi duse degetele la buze. Of, Doamne! Ce moment nepotrivit îsi gasise Flynn!

* * *

Cina fusese ceva formal. Fata de masa si servetele erau din batist irlandez, servetelele erau puse în inele din fildes sculptat, vesela era marca Wedgewood, tacâmurile din argint masiv. Fusesera serviti cu supa de broasca testoasa, barramundi cu orez si sofran, iar la desert cu mango proaspat. La fiecare fel se servise sampanie în pahare înalte de cristal si pe urma cafea si crema de menta. Kate putu sa vada ca tatal ei era impresionat chiar daca pe locul lui îsi marcase teritoriul cu pete de supa si de sofran.
Membrii familiei Niland ignorasera comportarea putin excentrica a lui Flynn, ca de exemplu sunetele cu care fusese însotita îngurgitarea supei, dar ea stia din schimbul de priviri dintre Henry Niland si sotia lui, Elizabeth, ca toata masa fusese pentru ei o tortura.
Flynn râgâi zgomotos dar cel putin avu bunacuviinta, observa Kate, de a-si tine în dreptul gurii servetul patat. Kate simti cum se înfioara de rusine. În asemenea momente ar fi vrut sa se despice pamântul si s-o înghita.
— A fost al dracului de bine, zise Flynn dupa care îsi înclina capul catre Elizabeth Niland adaugând — îmi cer scuze, doamna.
George tusi ca sa-si ascunda stânjeneala si apoi se întoarse catre Kate:
— Cred c-o sa ies pe veranda la o tigara. Vrei sa ma însotesti, draga mea?
Kate ura sa i se spuna „draga mea” dar zâmbi si zise exact ce se cuvenea:
— Ar fi o placere.
Apoi îl urma pe George afara. Îi vazu pe Henry si Elizabeth uitându-se cu înteles unul la celalalt îngroziti ca au ramas doar cu Flynn, care deja se lansase într-o lunga si complicata poveste despre zilele din tineretea lui pe un transatlantic, istorie cu un final despre care Kate stia ca nu poate fi repetat în prezenta unor femei binecrescute.
George o conduse pe veranda luminata de lampi cu gaz. Cararea din parul lui era impecabila, un rubin mic sclipea în acul de cravata. Purta un costum Savile Row la doua rânduri, de un negru ca taciunele, foarte contrastant cu hainele purtate de aproape toti ceilalti barbati si facute în Hong Kong. Parea nelinistit. Ea observa ca degetele îi tremurau când îsi aprinse tigara.
— Ti-a placut cina, draga mea?
— Nu-mi mai spune „draga mea”, replica ea. Nu pot sa sufar asta.
El rosi stânjenit.
— Îmi pare rau. E doar pentru ca… ei bine… te îndragesc foarte mult.
— Atunci as vrea sa gasesti alt mod de a-ti manifesta afectiunea.
Regreta imediat cuvintele ce îi iesisera din gura.
— Chiar crezi asta?
Ea trase aer în piept:
— Uite ce e, George…
— Nu, te rog, lasa-ma sa termin. Ne cunoastem de multa vreme si… sigur stii ce simt.
Kate se asteptase la asta dar nu se asteptase ca el sa arate asa de neajutorat, de pierdut când îi face propunerea. Aproape îi paru rau pentru el.
— Îmi ceri sa ma casatoresc cu tine, George?
George o privi cu un amestec de usurare si surpriza.
— Pai… da. Tatal meu iese în curând din afaceri si eu voi controla…
— Nu.
— …firma „Niland si Asociatii” aici în Broome si…
Se uita tinta la ea:
— Ce?!
— Multumesc, George. Îmi faci o mare onoare cu aceasta propunere. Dar trebuie sa te refuz.
— Nu?
— Nu te iubesc, George.
El îsi puse mâinile în solduri. Multa vreme fâsâitul lampilor de gaz fu singurul sunet care se auzi. În cele din urma, el rupse tacerea:
— Cum îndraznesti?!
— George!
— Sunt cel mai vânat burlac din Broome. Cum îndraznesti sa ma refuzi?
Kate se uita la el cu ochii mari, uimita. Cum îndraznea? Nu asta o întrebasera toata viata barbatii? Se asteptau ca ea sa fie recunoscatoare dar nici unul dintre ei n-o întreba ce doreste cu adevarat.
— Când tata se va retrage voi fi cel mai important barbat din Broome. Pot sa-ti dau tot ce-ti doresti.
— În afara de dragoste.
— Dar eu te iubesc!
— Iar eu nu te iubesc pe tine.
Arunca tigara în gradina într-o izbucnire de iritare care nu-i statea în fire.
— Ce nerecunoscatoare…
Se întoarse într-o parte vârându-si pumnii adânc în buzunarele pantalonilor.
— Ai putea sa traiesti o suta de ani fara sa ajungi sa stii nimic despre mine. Noapte buna, George.
Kate se întoarse în sufragerie unde Flynn îi regala pe Henry si Elizabeth cu o poveste despre cum mâncase el odata un gândac viu fiindca facuse un pariu. Stia ca cei doi Niland vor fi usurati ca nu vor mai trebui vreodata sa ia cina cu tatal ei. Inima îi clocotea dar pe fata nu i se vedea nimic, comportarea îi era aceeasi. Avusese o viata întreaga în care învatase sa-si ascunda adevaratele sentimente, durerea agonizanta la moartea fratilor ei, jena extrema provocata de fanfaronada aroganta si betia nesfârsita a tatalui, senzatia de singuratate fiindca nu-si cunoscuse mama care ar fi putut sa o ajute sa se descurce în lumea barbatilor, brutala si greu de suportat.

* * *

— Si… si… si l-ai refuzat?
Flynn aproape nu putea sa vorbeasca de furie. Podelele lustruite din jarrah tremurara sub pasii lui apasati în timp ce strabatea încoace si-ncolo bungaloul.
— Dar e cel mai râvnit burlac din Broome!
— Asta a spus si el.
— Atunci de ce l-ai refuzat, pentru numele lui Dumnezeu? A trebuit sa-l suport ore întregi pe Henry Niland turuind despre plicticoasele metode de contabilitate si totul a fost degeaba! De ce dracu’ i-ai spus nu?
— Pentru ca nu-l iubesc.
O vena de pe tâmpla lui Flynn se umfla într-un nod amenintator.
— Ce legatura are asta? O alianta cu familia Niland ne-ar fi asigurat viitorul! As fi devenit partener la una dintre cele mai mari companii perlifere din Australia si tu ai fi fost nevasta proprietarului!
— În viata sunt lucruri mai importante decât banii si aparentele, spuse Kate.
Îi întoarse spatele si intra în dormitor trântind usa. Flynn tipa dupa ea:
— Nu, nu sunt!
Apoi îsi scoase pantoful si-l azvârli:
— Nu sunt, fir-ar al dracu’!

(va urma)