În vara lui 1956, la București soseau fotoreporteri ai presei din Germania Democrată (RDG), stat socialist bun prieten cu – pe atunci – tânăra Republică Populară Romînă (RPR). Nu trecuseră încă 9 ani de când Regele abdicase, iar Patria socialistă era condusă spre noi culmi de civilizație și progres de Partidul Muncitoresc Romîn (PMR), în frunte cu prim-secretarul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai erau 2 ani până când trupele sovietice urmau să plece din RPR, așa că prietenia româno-sovietică nu mai era atât de cușer.
În vara lui ’56 la București era cald. Foarte cald. Oamenii își stingeau setea la țâșnitoarele care le ieșeau în cale pe bulevarde. Deși era cel mai negru deceniu al secolului 20 în România, fotografiile germanilor arată o Capitală surprinzător de liniștită, parcă toropită sub caniculă. Liniștea de la București era compensată de reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă, pe aceeași vreme toridă. Inamicii regimului comunist mai beneficiau și de excursii la muncă pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui. Cel puțin așa zicea propaganda regimului.
Bucureștii lui 1956 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vedem cum arăta orașul după război. Fuseseră două mari evenimente care-l decimaseră: cutremurul din noiembrie 1940 și bombardamentele din al Doilea Război Mondial (aliate, din aprilie 1944 și germane, din august, același an). După, doar se curățase molozul de pe parcelele bombardate și fuseseră demolate clădirile mult prea avariate. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu est-germanii să vedem pe unde s-au oprit
PIAȚA NICOLAE BĂLCESCU
Spațiul în care azi se protestează masiv, această intersecție aglomerată și esențială a orașului, era percepută cu totul diferit în 1956, când trafic auto nu era. Piața Nicolae Bălcescu, azi Piața Universității, era pur și simplu un spațiu imens. Nu exista Teatrul Național, nu exista Hotelul Intercontinental, nu exista pasajul pietonal. Existau doar Circul de Stat și câteva cârciumi, pe actualul loc al Teatrului Național.
Pe colțul Bălcescu-Republicii, același model de țâșnitoare răcorea oamenii – o femeie își ajută copilul să bea apă. Interesantă este însă zona din fundal – fosta Piață a Academiei, care păstra sistematizarea interbelică – scuaruri cu verdeață în jurul statuilor și un hemicilcu (semicerc) pe lângă Palatul Creditului Industrial (actual sediu PSD sector 5) și Palatul Generala (actual sediu BCR). Amenajarea veche a fost distrusă după 2010 de administrația Oprescu. După finalizarea parcării subterane de sub statui, Primăria a refuzat să reamenajeze spațiul, de această dată pietonal, în forma inițială și a ignorat orice nevoie de spațiu verde. Zona este acum un pustiu anost, betonat.
Vedere spre ceea ce azi este rondul de la Universitate. A existat și înainte de comuniști, dar a fost desființat după demolarea statuii lui I. C. Brătianu, care din 1903 până în 1947 ornase intersecția. Pentru a șterge amintirea celui mai bun prim-ministru al României (responsabil pentru aducerea pe Tron a primului Rege, Carol I), comuniștii au ras și rondul. Bătrânul din prim-plan se ferește așa cum poate de soarele arzător. În stânga se vede Consiliul Superior al Agriculturii (actual Minister al Agriculturii), iar în dreapta – Spitalul Colțea.
Florăreasă la Universitate. Segmentul b-dului Bălcescu dintre bd. Republicii (azi Carol I) și str. Batiștei avea scuar verde pe mijloc. Neexistând încă Intercontinentalul, dominanta de înălțime era blocul de pe care recent fusese însepărtată denumirea “SovRomPetrol”. SovRomurile erau societăți cu capital mixt româno-sovietic înființate după război, prin care s-au drenat masiv bani spre URSS. În 1956, erau deja în desființare. SovRomPetrol preluase de la Creditul Minier activele (societatea care ridicase blocul în anii ’30 și care administra sondele de pe Valea Prahovei, de exemplu. Creditul Minier a alimentat Wehrmacht-ul în perioada alianței României cu puterile Axei în majoritatea războiului, 1941-1944). La parterul clădirii era un magazin proaspăt deschis, Delicatese – Carne. Aici fusese reprezentanța TARS (Transporturi Aeriene Româno-Sovietice), companie aeriană cu administrație duală româno-sovietică, pe sistem SovRom. În 1954, România a preluat toată administrația companiei și aceasta a devenit TAROM.
Spre str. Academiei se vindeau ochelari de soare și fel de fel de alte articole. Ochelarii de soare erau și atunci un accesoriu foarte la modă. Pe fundal, casa Oppler, care aparținuse celebrului berar Carol Oppler. El a avut o fabrică de bere pe locul actualului Hotel Marriott, demolată în anii ’80 de Ceaușescu. Cam în perioada acestei poze, casa Oppler trecea prin transformări – parterul ei dinspre str. Academiei era retras și se crea un portic (arcade cu coloane) care să o lege de o plombă construită atunci în continuarea ei – blocul cu Anticariatul Unu la parter).
STADIONUL 23 AUGUST
Mândria regimului Dej nu putea lipsi din fotoreportajul est-german. Inaugurat în 1953, stadionul 23 August (numit după ziua națională din perioada comunistă) era localizat la periferia orașului, dincolo de Bariera Vergului (Piața Muncii azi). Redenumit Stadionul Național “Lia Manoliu” după 1989, a fost demolat în 2007. Pe locul său a apărut Arena Națională, un stadion la standarde actuale.
Germanii au surprins tineri la antrenamente. Capacitatea stadionului era de 60.120 de locuri. A găzduit meciuri de fotbal sau rugby, concursuri de atletism sau concerte de muzică (după 1989). Este celebru pentru defilările masive de 23 August, în vremea regimului Nicolae Ceaușescu (1965-1989).
Vedere din gradene. Este incredibil cum arăta stadionul în vârstă de doar 3 ani, atunci. Pe fundal, un pic din împrejurimi – zonă cvasi-rurală care urma să se dezvolte în deceniul următor.
Edit: cel din poza de mai sus este de fapt stadionul Farul, din Constanța. A fost inaugurat în 1957, așadar fotografia este făcută când la stadion se mai făceau amenajări exterioare.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu