marți, 31 martie 2015

ARISTOCRATA


Mihail Zoscenko




Grigori Ivanovici răsuflă o dată adînc şi în­cepu:
— Mie, măi fraţilor, nu-mi plac femeile care poartă pălărie. Cînd femeia umblă cu pălărie şi cu ciorapi de fildecos, ori ţine în braţe un căţe­luş, ori are un dinte de aur, pentru mine o aris­tocrată din astea nici nu mai e femeie, nu face două parale.
Cu toate astea, într-o vreme mi s-au aprins căl-cîiele după o aristocrată. Mă plimbam cu ea, am dus-o şi la teatru. La teatru am şi dat de bucluc. Acolo, la teatru, şi-a dat ea ideologia pe faţă.
Am cunoscut-o în curte. La o şedinţă. Mă uit şi văd o fîţă. Cu ciorapi în picioare, cu un dinte de aur în gură.
— Unde stai, cetăţeană? zic. La ce număr?
— La şapte, zice.
— Să fii sănătoasă, zic eu.
Şi nu ştiu cum, mi-a şi căzut cu tronc la inimă. Am îndesat-o cu vizitele. La apartamentul şapte. Mă duceam ca persoană oficială, chipurile ca s-o întreb: cum stai, cetăţeană — aveţi ceva defec­ţiuni la robinet, la toaletă? Funcţionează?
— Da, zice, funcţionează.
Şi îşi trage peste umeri şalul de molton, şi nu mai scoate o vorbă. Numai ochii îi sticlesc. Şi dintele din gură străluceşte.
Am tot dat pe la ea vreo lună de zile, pînă s-a obişnuit cu mine. A început să-mi răspundă mai în amănunt: robinetul funcţionează, mulţumesc, Grigori Ivanovici.
Pe urmă am mers şi mai departe — am început să ieşim împreună la plimbare pe străzi. Cum ieşim în stradă, îmi cere s-o iau la braţ. O iau eu la braţ şi mă las tîrît de ea. Ce să-i spun nu ştiu, şi mi-e şi ruşine de oameni.
Odată îmi zice:
— Ce mă tot duci aşa pe străzi? Am ameţit. Cum eşti cavaler şi la putere, zice, ai putea să mă duci, parexamplu, la teatru.
— Se poate, zic.
Taman bine a doua zi s-au primit de la celulă nişte bilete pentru operă. Am căpătat şi eu unul. Altul mi l-a cedat Vasea lăcătuşul.
Nu m-am uitat la bilete, dar vezi că nu erau la fel. Al meu era la parter, al lui Vasea la galerie.
Ne-am dus la teatru. Ne-am aşezat pe locurile noastre. Ea pe biletul meu, eu pe-al lui Vasea. Stau la cucurigu şi nu văd nici pe dracu. Dacă mă aplec peste balustradă, o văd pe ea. Dar nu prea bine. Am căscat eu ce-am căscat, pe urmă am coborît. Cînd mă uit, eram taman în antract. Dînsa ieşise şi ea în antract.
— Bună seara, zic.
— Bună seara.
— Oare, zic, aici funcţionează robinetul?
— Nu ştiu, zice.
Şi o ia spre bufet. Eu — după ea. Se învîrte prin bufet şi se uită la tejghea. Pe tejghea — o tavă, şi pe tavă — nişte prăjituri.
Eu mă foiesc ţanţoş pe lîngă dînsa, uite-aşa ca un burjui, şi o invit:
— Dacă, zic, ai poftă să mănînci o prăjitură, nu te jena. Plătesc eu.
— Mersi, zice.
Şi se apropie de tavă, cu un mers destrăbălat, şi haţ una cu cremă. Şi dă-i, înfulec-o!
Banii mei — număraţi. Cel mult pentru trei prăjituri. Ea mănîncă, eu mă scotocesc prin bu­zunare, mă uit pe furiş cîte parale am. Parale — mai nimica.
După ce a mîncat-o pe aia cu cremă, haţ alta. Am icnit, dar am tăcut. M-a luat aşa, ca o ruşine burgheză. Halal cavaler fără bani!
Mă învîrt în jurul ei ca un cocoş. Ea rîde şi aşteaptă să-i fac complimente.
— N-ar fi timpul să intrăm? zic eu. Poate a sunat.
— Nu — zice ea.
Şi mai ia o prăjitură.
— Nu-i cam mult pe stomacul gol? zic eu.
— Nu, zice, sîntem obişnuiţi.
Şi o ia şi pe-a patra.
Atunci mi s-a suit sîngele la cap.
— Pune-o la loc! zic.
S-a speriat. A rămas cu gura căscată. Eu — parcă m-a muşcat strechea. Acuma tot s-a zis cu plimbările noastre!
— Pune-o dracului la loc! zic.
A pus-o la loc. Eu îl întreb pe bufetier:
— Cît am de plată pentru trei prăjituri?
Bufetierul face pe nisnaiul.
— Aveţi de plătit patru bucăţi, zice. Atîta şi atîta.
— Care patru?! zic eu. Cînd a patra e pe tavă?
— Nix, zice el. Măcar că e pe tavă, dar a fost muşcată şi turtită cu degetul.
— Da' de unde! zic. De unde-ai mai scos-o şi pe asta?
Bufetierul face pe nisnaiul, dă din mîini.
S-a strîns lumea, vezi bine. Experţi.
Unii zic că a fost muşcată, alţii zic că nu.
Eu mi-am întors buzunarele pe dos: ce de-a nimicuri au mai căzut din ele! Lumea rîde. Mie nu-mi arde de rîs. Eu număr banii. I-am numă­rat: taman bine mi-ajung pentru patru bucăţi. Degeaba am mai făcut tărăboi, pe cinstea mea! Am plătit. După aia îi zic doamnei:
— Mănînc-o, cetăţeană. S-a plătit.
Doamna nu se clinteşte. Se jenează să mănînce prăjitura.
— Dă c-o mănînc eu — se bagă unul.
Şi a mîncat-o. Pe banii mei.
Am intrat în sală. Am văzut opera pînă la sfîrşit. După aia, ne-am întors acasă.
În faţa casei, ea îmi zice cu tonul ei burghez:
— Destul de urît din partea dumitale. Ăi care  n-au bani nu se plimbă cu doamnele.
Eu îi zic:
— Nu banii, cetăţeană, fac fericirea omului. Iartă-mă că-ţi dau poveţe.
Şi uite-aşa ne-am despărţit.
Nu-mi plac aristocratele.



va urma






















Omul frumos


Andrei Muresanu







Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!



Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.



Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!



Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;



Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!



De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!




















Schimbând gândirea, îti schimbi viata (7)


Brian Tracy




Alege-ti modelele cu grija


Nu este rau sa fii atent si preocupat de sentimentele si
reactiile celorlalti în raport cu tine si cu alegerile tale.
Când te orientezi catre oameni admirabili pe care îi privesti
cu respect, dezvolti un ghid intern care te determina
sa te comporti într-un mod deosebit.

Totusi, este copilaresc si auto-limitativ sa-ti permiti sa
fii influentat excesiv de parerile vremelnice ale persoanelor
ale caror opinii si respect nu sunt importante pentru
tine. Daca ai fost crescut prin criticism distructiv, poti sa
cazi usor în capcana de a-ti organiza viata prin încercari
de a obtine acordul sau de a scapa de dezaprobarea unor
persoane pe care nu le cunosti si de care nu îti pasa.

Iata o modalitate de a scapa de aceasta forma de
emotie negativa: Hotaraste care sunt barbatii si femeile pe
care îi admiri cel mai mult si acele calitati pe care le au si
ai vrea sa ti le însusesti. De acum înainte, când trebuie sa
iei o decizie, gândeste-te la o persoana pe care o admiri si
întreaba-te: "Ce ar face el! ea în aceasta situatie?"

Când îti pui aceasta întrebare, te conectezit de fapt, la
nivel inconstient cu o putere mai mare care te va ghida
corespunzator. Vei sti exact ce sa spui sau sa faci. Vei lua
hotarârea corecta si vei avea rezultatul dorit. Aceasta este
o tehnica folosita de multi barbati si femei de succes.
Încearca si vei vedea ce se întâmpla.


Influenta negativa cea mai daunatoare


Potrivit lui Ouspensky, cea de-a patra cauza majora de
emotii negative si cea care conduce la mânie, resentimente,
invidie, gelozie si frustrari de orice fel este blamarea.
Aceasta genereaza furie, cea mai daunatoare dintre toate
emotiile negative. Mânia este mai distructiva decât orice
forta de pe pamânt. Furia necontrolata distruge sanatate,
relatii, familii, afaceri, societati si reprezinta principala
cauza a razboaielor, a revolutiilor si a conflictului social.

Originea mâniei poate fi gasita în criticismul distructiv
din copilaria timpurie. De fiecare data când o persoana
este criticata, ea reactioneaza de parca ar fi atacata, adopta
o pozitie defensiva si are resentimente. Întrucât orice
comportament pe care îl repeti la nesfârsit devine un obicei,
multi oameni dezvolta deprinderea de a raspunde cu
mânie la orice problema, dezamagire sau frustrare pe care
le experimenteaza. Într-un final, ajung sa fie furiosi tot
timpul în legatura cu ceva.

Pentru a se mânia, o persoana trebuie sa poata învinovati
pe cineva pentru ceva ce s-a întâmplat sau nu si care
nu i-a placut. Multi oameni sunt atât de preocupati sa-i
învinovateasca pe ceilalti pentru dificultatile lorl încât
pierd contactul cu realitatea. Ei vad întreaga lume prin
lentila blamarii si a vinei, emotia sora.

De fiecare data când exista o problema, personala sau
publica, persoana vinovata ajunge automat la concluzia
ca cineva trebuie sa fie tras la raspundere. Apoi, ea îsi
consuma timpul si emotiile prin împartirea blamarii între
diverse persoane. Aceasta obsesie a blamarii si a furiei
conduce la resentimente si invidie si poate adesea sa o
epuizeze pe persoana care experimenteaza asa ceva.


Nimeni nu este vinovat


Iata un exemplu obisnuit. Doi oameni care se iubesc se
casatoresc. Amândoi au cele mai bune intentii si cele mai
mari asteptari pentru viitor, altfel nu si-ar mai uni vietile
de la bun început. Din nefericire, oamenii si situatiile se
schimba în timp. Cei doi îsi dau seama ca nu mai sunt fericiti
împreuna si se hotarasc sa divorteze. Dar problemele
abia aici încep.

În loc sa fie de acord, precum adultii, ca au ajuns într-un
punct în care sunt incompatibili si nu mai vor sa traiasca
împreuna, blamarea trebuie împartita. Cineva trebuie sa fie
în culpa. Vinovatul trebuie pedepsit. Prin urmare, trebuie
sa fie implicati avocati si judecatori. Sunt angajati detectivi
si contabili pentru a scoate la iveala lucruri murdare în
legatura cu fiecare dintre cei doi. Situatia se înrautateste
continuu si, în final, se termina cu furie, amaraciune, acuzari
si chiar ura.

Atunci când o casatorie sau o relatie nu functioneaza,
cea mai buna solutie este acceptarea acestui fapt ca fiind o
realitate nefericita si stabilirea unor conditii rezonabile
pentru fiecare parte, astfel încât cei doi sa-si poata con-,
tinua viata. Multe cupluri recurg în zilele noastre la
mediere si nu mai trec prin amaraciunea unui divort traditional.
Rezultatele sunt mai bune pentru toate persoanele
implica te.

Este un fapt psihologic acela ca cei mai multi oameni
simt ca au dreptate în tot ceea ce fac. Dar imediat ce o
persoana începe sa o învinovateasca pe cealalta si, chiar
mai rau, pretinde ca aceasta din urma sa admita ca este
vinovata, încep luptele emotionale si legale. Cea mai trista
parte a acestor batalii este ca, de obicei, se termina acolo
unde au început si nimeni nu câstiga nimic.


Accepta responsabilitatea


Cea mai buna modalitate de a elimina mânia de orice
fel este sa-ti asumi responsabilitatea. O asemenea actiune îti
scurt-circuiteaza imediat sentimentul de furie. Toata energia
de care are nevoie mânia pentru a exista dispare. Imediat
ce spui: "Sunt raspunzator!", mânia ta înceteaza. Datorita
Legii Substitutiei si faptului ca mintea ta poate procesa
un singur gând la un anumit moment, nu poti sa-ti
asumi responsabilitatea pentru situatia respectiva si sa fii
furios în acelasi timp. Ideea blamarii, pe care se bazeaza
mânia, este anulata de hotarâre a de a-ti asuma raspunderea.


Viziuni pozitive asupra vietii 
versus viziuni negative asupra vietii

Exista doua modalitati de baza de a privi lumea. Poti
sa ai o viziune pozitiva si plina de bunavointa sau o perspectiva
negativa si dusmanoasa. Prin asumarea responsabilitatii
pentru tine si ceea ce ti se întâmpla, devii pozitiv.
Vezi lumea într-o lumina binevoitoare. Devii mai optimist
în legatura cu tine si cu posibilitatile tale, o persoana mai
fericita si mai eficienta.

Prin contrast, atunci când ai o viziune negativa sau
dusmanoasa asupra vietii, vezi peste tot probleme si
nedreptati. Observi opresiune si rau. Remarci oameni
vinovati peste tot în jurul tau. Vezi limitari si nedreptati în
loc sa discerni oportunitati si speranta. Cel mai rau lucru
este ca îti petreci timpul împartind vina între institutii si
oameni diferiti pentru toate problemele pe care le
constati.


Diferentele în rezultate


De exemplu, în SUA, unor oameni le merge mai bine
decât altora. Acest fapt a fost valabil pentru toate societatile
de-a lungul istoriei omenirii. Motivele sunt variate.
Poate fi rezultatul existentei lLllor oameni diferiti, cu
talente, ambitii si dorinte distincte. Ori al faptului ca unii
oameni au muncit mai mult, altii au avut un început mai
bun în viata, altii s-au nascut cu o inteligenta mai ridicata
sau altii au fost, pur si simplu, la locul potrivit si la
momentul oportun pentru a prinde o tendinta favorabila
în economie.

În orice caz, oamenii care sunt mai înstariti nu trebuie
învinovati ti pentru faptul ca altii nu au ajuns la acelasi
nivel. Oamenii sanatosi nu trebuie blamati din cauza ca
altii sunt bolnavi. Oamenii care sunt fericiti si au succes
nu trebuie culpabilizati pentru cei nefericiti si lipsiti de
succes. Oamenii care îsi cladesc o viata buna pentru ei
însisi si pentru familiile lor nu sunt vinovati pentru ca altii
nu fac la fel.

Succesul nu cauzeaza esecuri. Corelarea nu este o cauzalitate.
Doar pentru ca ambele situatii au avut loc simultan,
nu înseamna ca una dintre împrejurari a cauzat-o pe cealalta.
O acceptare onesta a acestui fapt simplu ar rezolva
multe dispute si dezacorduri la nivel filosofic si politic.


Puterea iertarii


Cauza de baza a emotiilor negative, factorul principal
care predispune o persoana la blamare, la mânie si la
resentimente, frica si îndoiala, invidie si gelozie, este
inabilitatea de a ierta pe cineva în legatura cu care simtim ca
ne-a ranit în vreun fel.

Pe masura ce ne dezvoltam în copilarie, ajungem la o
etapa în care "justitia" este foarte importanta pentru noi.
Ne fixam asupra conceptului de "echitate". Suntem
suparati pe orice situatie din viata noastra care nu pare a
fi dreapta si echitabila pentru toata lumea, în special daca
ne priveste pe noi însine. De fiecare data când simtim ca
noi sau altcineva am fost tratati nedrept, indiferent de
motiv, consideram ca este un atac la propria persoana.
Respectul nostru personal fragil este amenintat. Reactionam
cu mânie si resentimente. Aceasta este o etapa
normala de evolutie prin care trecem pe drumul catre
maturitate.

Totusi, unii oameni ramân fixati la aceasta etapa si nu
o depasesc niciodata. Daca nu suntem învatati cât este de
important sa renuntam la frustrarile din copilarie, vom
ajunge la maturitate cu o cantitate uriasa de experiente
neiertate. În cazul în care nu suntem atenti, ne vom
construi apoi viata pe baza mâniei directionate catre
oamenii fata de care simtim ca sunt vinovati pentru ceva
ce au facut sau ceva ce noi dezaprobam. Multi psihoterapeuti
si psihiatri îsi petrec întreaga viata ajutându-i pe
oameni sa se confrunte cu acest trecut nefericit si sa
rezolve experientele anterioare si actuale.

Cea mai puternica si eliberatoare hotarâre pe care o
poti lua este aceea de a ierta pe toata lumea care te-a ranit
în vreun fel. Doar prin eliberarea, în mintea ta, a celeilalte
persoane si prin iertarea ei te vei putea elibera pe tine
însuti. De aceea, cele mai multe religii accentueaza importanta
clementei ca prim pas spre pacea mintii si beatitudine
telurica.

Imagineaza-ti cum te-ai simti daca nu ai fi mânios pe
nimeni. Ca esti o persoana complet pozitiva, optimista,
joviala, cu un nivel înalt de respect personal, entuziasm si
încredere în tine nelimitata. Închipuie-ti ca esti o persoana
calda, prietenoasa, iubitoare, plina de calm si pace interioara.
Toate acestea sunt posibile pentru tine daca practici
clementa.

Prin contrast, refuzul sau esecul de a ierta reprezinta
baza negativitatii, a mâniei, stresului, anxietatii, a bolilor
fizice si mentale si a celor mai multe nefericiri. Refuzul de
a ierta te tine în capcana. Îngaduinta te elibereaza. Întotdeauna
este alegerea ta. Nu are nicio legatura cu o alta
persoana sau situatie.



va urma



















luni, 30 martie 2015

Darling Lilly (7)



Michael Connelly





Era ceva în neregulă cu adresa, ceva nu se potrivea, dar Pierce nu îşi dădea seama ce anume. Se tot gândi la asta în timp ce conducea spre Venice, dar nu reuşi să se lămurească.
Adresa pe care Lilly Quinlan o dăduse la All American Mail corespundea unui bungalou pe Altair Place, o zonă adiacentă anticariatelor şi restaurantelor elegante de pe bulevardul Abbot Kinney. Era o casă mică şi albă, cu decoraţiuni gri care-l făcu pe Pierce să se gândească la un pescăruş. Terenul din faţa casei era dominat de un palmier bătrân.
Pierce parcă pe cealaltă parte a străzii şi timp de câteva minute privi cu atenţie casa pentru a-şi da seama dacă este locuită.
Curtea şi clădirea erau îngrijite, dar dacă era o casă de închiriat, asta s-ar fi putut datora proprietarului. Nu era nicio maşină pe alee sau în garajul deschis din spate şi niciun teanc de ziare în faţa casei. Nu văzu nimic ciudat, astfel că se hotărî să încerce o abordare directă. Coborî din BMW, traversă strada şi o luă pe aleea către uşa din faţă. Exista un buton de sonerie. Îl apăsă şi auzi un sunet de clopoţel de undeva dinăuntru. Aşteptă.
Nimic.
Sună din nou, şi apoi bătu la uşă.
Aşteptă.
Tot nimic.
Aruncă o privire în jur. Jaluzelele veneţiene ale ferestrelor din faţă erau trase. Apăsă pe clanţă. Uşa era încuiată.
Decis să nu-şi piardă timpul fără să obţină o informaţie, o porni pe aleea pentru maşini care ocolea partea stângă a casei către un garaj izolat aflat în spate. Un imens pin de Monterey care se ridica deasupra casei ondula şi crăpa aleea cu rădăcinile care se îndreptau către casă. Pierce îşi zise că în următorii cinci ani acestea aveau să producă pagube structurii şi se va pune problema păstrării copacului sau a casei.
Uşa din lemn a garajului, deteriorată de timp şi de propria sa greutate era deschisă. În garaj se afla doar un set de cutii de vopsea aliniate lângă zidul din spate. În dreapta garajului era o curte minusculă care oferea intimitate datorită gardului înalt care o împrejmuia. Pe mica pajişte se aflau şezlonguri şi o băiţă pentru păsări în care nu era apă. Pierce îşi aminti de trupul bronzat al lui Lilly din fotografia de pe pagina de Internet.
După ce ezită câteva secunde, Pierce se duse şi bătu la uşa din spate prevăzută cu geam în jumătatea superioară şi privi înăuntru. Uşa dădea într-o bucătărie, ordonată şi curată. Masa mică de lângă peretele din stânga era goală, iar pe unul din cele două scaune zăcea un ziar împăturit cu grijă. Pe blatul de lucru de lângă prăjitorul de pâine văzu un vas mare plin cu fructe care intraseră în putrefacţie.
Îşi zise din nou că ceva nu era în regulă. Bătu insistent în geamul uşii, deşi era convins că nu avea cine să-i răspundă. Se întoarse şi căută prin curte un obiect cu care să spargă fereastra. Apoi apăsă într-o doară pe clanţă şi constată că uşa era descuiată.
O împinse şi uşa se deschise cincisprezece centimetri. Aşteptă să audă sunetul unei alarme, dar nimic nu tulbură tăcerea. Aproape instantaneu, simţi mirosul greţos al fructelor putrezite. Sau poate că mirosul provenea de la altceva. Deschise uşa mai larg, se aplecă înainte şi strigă:
— Lilly? Lilly, sunt eu, Henry.
Nu ştia dacă o făcea de ochii vecinilor sau ca să se mintă pe el însuşi, dar o mai strigă de două ori şi aşteptă întrebându-se dacă să intre sau nu. Îi veniră în minte cuvintele Monicăi: sună la poliţie. Asta ar trebui să facă. Era ceva în neregulă aici. Totuşi nu era pregătit să renunţe la căutarea lui. Nu încă. Se angajase în acea investigaţie şi voia s-o continue. Motivaţia lui, ştia asta, nu era doar soarta lui Lilly Quinlan. Bătea mai departe şi era stins legată de trecut. Încerca să schimbe trecutul, să facă acum ceea ce nu putuse face atunci.
Deschise larg uşa şi intră în bucătărie.
De undeva din casă se auzea slab o melodie. Pierce rămase nemişcat şi privi în jur cu atenţie, dar nu sesiză nimic neobişnuit cu excepţia fructelor din bol. Deschise frigiderul, în care erau o cutie de suc de portocale şi o sticlă de plastic cu lapte degresat. Data de expirare a laptelui era 18 august, iar cea a sucului era 16 august. Ambele expiraseră de mai bine de o lună.
Pierce se duse la masă, trase scaunul şi luă ziarul. Era un exemplar din Los Angeles Times şi purta data de 1 august. Din bucătărie, un culoar ducea spre partea din faţă a casei. Înaintând  de-a lungul lui, Pierce văzu teancul de corespondenţă strâns sub fanta uşii din faţă. Înainte de a ajunge la uşă, cercetă cele trei uşi de pe hol. Una dintre ele dădea într-o baie, ticsită cu parfumuri şi cosmetice, toate acoperite de un strat gros de praf. Alese o sticluţă verde şi o deschise. Era parfum de liliac, acelaşi parfum pe care îl folosea şi Nicole. Închise sticla, o puse la loc şi se întoarse pe culoar.
Celelalte două uşi dădeau în dormitoare. Unul dintre ele părea a fi dormitorul principal. Ambele dulapuri din încăpere erau deschise şi ticsite cu haine aşezate pe umeraşe. Muzica venea de la un aparat de radio aşezat pe noptiera din dreapta. Verifică ambele noptiere, în căutarea unui aparat telefonic, însă nu exista aşa ceva.
Celălalt dormitor fusese folosit pentru exerciţii. Nu exista niciun pat. Pe o mochetă verde se aflau un aparat de urcat trepte şi unul de vâslit. Pierce deschise singurul dulap din încăpere şi descoperi alte haine. Era pe cale să îl închidă, când îşi dădu seama că hainele difereau de cele din dormitor. Aproape cincizeci de centimetri din spaţiul ocupat de umeraşe fuseseră alocaţi lucrurilor mărunte – neglijeuri şi body-uri. Ceva îi atrase atenţia – neglijeul negru din plasă în care pozase pentru fotografia de pe Internet. Se întoarse în celălalt dormitor ca să vadă patul. Nu era cel din fotografie cu barele din alamă. În clipa următoare, îşi dădu seama ce era în neregulă, ce îl deranjase în legătură cu adresa din Venice. În anunţul ei publicitar, Lilly spusese că îşi primea oaspeţii într-o casă curată şi sigură din Westside. Asta însemna că mai era o adresă care avea legătură cu Lilly Quinlan, pe care el trebuia să o găsească.
Pierce tresări auzind un zgomot ce venea din faţa casei. Îşi dădu seama că, în calitatea lui de spărgător amator, făcuse o greşeală. Ar fi trebuit să verifice rapid toată casa pentru a se asigura că nu era nimeni, în loc să înceapă din spate şi să avanseze încet către partea din faţă.
Aşteptă, dar nu se mai auzi niciun sunet. Fusese o singură bufnitură, urmată de ceea ce păruse a fi un obiect ce se rostogolea pe podeaua de lemn. Se apropie încet de uşa dormitorului şi aruncă o privire pe culoar. Nu văzu decât vraful de corespondenţă de la uşa din faţă.
Mergând cu grijă pe lângă peretele coridorului, unde spera că pardoseala nu va scârţâi, se apropie de partea din faţă a casei. Holul se deschidea într-o cameră de zi pe stânga şi o sufragerie pe dreapta, ambele pustii. Nu văzu nimic care să fi explicat sunetul pe care îl auzise.
Camera de zi, ordonată, era plină de mobilă făcută la comandă pentru a se potrivi cu restul mobilierului casei. Ceea ce nu se potrivea erau cele două rânduri de aparate electronice de ultimă oră de sub televizorul cu plasmă care atârna pe perete. Aparatele pe care Lilly Quinlan le avea în casă o costaseră probabil în jurul sumei de douăzeci şi cinci de mii de dolari – visul oricărui obsedat de electronice.
Pierce se duse la uşă, îngenunche lângă teancul de corespondenţă şi începu să caute. Cele mai multe scrisori erau genul de corespondenţă obişnuită şi nefolositoare, adresate „rezidentului curent”. Găsi două plicuri de la All American Mail – avertismentele, facturi pentru cartea de credit şi extrase bancare, un plic mare de la Universitatea din California de Sud. Căută facturi de la societatea de telefonie, dar nu găsi niciuna. I se păru ciudat, dar îşi zise că era posibil ca facturile să-i fi fost trimise în cutia poştală de la All American Mail. Puse unul dintre extrasele bancare şi o factură Visa în unul din buzunarele de la spate ale blugilor, zicându-şi că săvârşea delictul de pătrundere prin efracţie şi furt de corespondenţă.
În sufragerie găsi un birou cu capac rulant. Trase un scaun lângă birou, deschise capacul şi se aşeză. Trecu repede în revistă sertarele şi îşi dădu seama că acela era locul în care Lilly îşi verifica facturile. În sertarul din mijloc erau carnete de cecuri, timbre şi pixuri. Sertarele de pe ambele părţi ale biroului erau pline cu plicuri de la companii de cărţi de credit şi facturi de întreţinere. Găsi un teanc de plicuri de la Entrepreneurial Concepte Unlimited, care îi fuseseră adresate la cutia poştală. Pe fiecare plic, Lilly scrisese data la care fusese plătită factura. Remarcă faptul că lipsea un teanc de facturi telefonice vechi. Chiar dacă nu primea facturile la această adresă, se părea că le plătea din acel birou, deşi nu erau chitanţe, şi nici plicuri cu data plăţii scrisă pe ele.
Pierce nu avea timp să parcurgă toate facturile. De altfel, nu era sigur că ceea ce ar fi putut găsi în ele l-ar fi ajutat să afle ce i se întâmplase lui Lilly Quinlan. Reveni la sertarul din mijloc şi verifică repede înregistrările carnetelor de cecuri. Nu existase nicio operaţiune în niciunul dintre conturi începând cu sfârşitul lunii iulie. În unul dintre carnete găsi o înregistrare de plată din iunie. Aşadar, plătea factura telefonică din contul pe care îl verifica el şi foarte probabil de la biroul unde era aşezat. Din păcate nu mai găsi nicio altă factură în sertare şi nici nu văzu în încăpere vreun telefon.
Presat de situaţia în care se găsea, lăsă această contradicţie să plutească în aer şi închise sertarul. Întinsese mâna pentru a închide biroul, când văzu un mic carneţel băgat adânc în unul dintre spaţiile de depozitare de deasupra biroului. Îl luă şi descoperi că era o mică agendă de telefon. O răsfoi şi constată că era plină cu numere de telefon scrise de mână. Îndesă carneţelul în buzunarul de la spate, alături de corespondenţa pe care se hotărâse să o ia, rulă capacul, se ridică şi mai verifică o dată cele două încăperi căutând un telefon. Apoi văzu o umbră mişcându-se după jaluzelele camerei de zi. Cineva se îndrepta către uşa din faţă.
Pierce îşi pierdu o clipă cumpătul. Nu ştia dacă să se ascundă sau să fugă pe coridor şi să părăsească locuinţa, pe uşa din spate, în loc să acţioneze rămase locului, incapabil să-şi mişte picioarele, ascultând paşii ce se apropiau de uşa principală.
Un clinchet metalic îl făcu să tresară. Prin fanta din uşă fu împins un mic teanc de corespondenţă care căzu pe podea, lângă celelalte plicuri. Pierce închise ochii.
— Iisuse! şopti el, în timp ce expiră profund încercând să se relaxeze.
Pierce se apropie şi se uită la corespondenţă. Câteva facturi în plus, şi în cea mai mare parte corespondenţă inutilă. Răsfiră plicurile cu piciorul şi văzu unul mic cu adresa scrisă de mână. Se aplecă şi îl ridică. În colţul din stânga sus scria V. Quinlan, dar nu exista nicio adresă de retur. Timbrul poştal era parţial şters astfel că desluşi doar silabele Pa şi Fla. Întoarse plicul şi verifică sigiliul. Trebuia să-l rupă pentru a-l deschide. Violarea acelui plic i se păru mai grav decât tot ce făcuse până atunci. Cu toate acestea nu ezită prea mult şi deschise plicul cu unghia. Apoi scoase o bucată mică de hârtie împăturită. Era o scrisoare datată cu patru zile înainte.

Lilly,
Sunt foarte îngrijorată din cauza ta. Dacă primeşti asta, te rog sună-mă să-mi spui că eşti bine. Te rog, iubito! De când ai încetat să mă suni nu mai pot gândi cum trebuie. Sunt foarte îngrijorată în legătură cu tine şi cu slujba aia a ta. Pe aici lucrurile nu au mers întotdeauna bine, şi ştiu că am făcut greşeli. Totuşi cred că ar trebui măcar să-mi spui dacă eşti bine. Te rog, sună-mă când şi dacă primeşti această scrisoare.
Cu dragoste,
                                                                        Mami

Citi scrisoarea de două ori înainte de-a o pune înapoi în plic. Mai mult decât orice altceva, scrisoarea îl făcu pe Pierce să aibă sentimentul unei nenorociri. Nu credea că scrisorii aceleia i se va răspunde vreodată.
Închise plicul cât de bine putu şi îl puse în grămada de corespondenţă de pe podea. Sosirea poştaşului îl făcuse să realizeze riscul pe care şi-l asumase pătrunzând în casă. Era cazul să plece. Se întoarse repede şi se îndreptă spre bucătărie. Apoi ieşi pe uşa din spate, dar o lăsă descuiată. Străduindu-se să se calmeze, ocoli colţul casei şi intră pe aleea ce ducea la stradă.
La jumătatea drumului auzi o plesnitură puternică sus, pe acoperiş, şi un con mare se rostogoli de pe cornişă şi căzu în faţa lui. Trecând peste el, îşi dădu seama ce provocase zgomotul care îl înspăimântase când se afla în casă. Dădu din cap şi îşi zise că cel puţin rezolvase unul dintre mistere.






Darling Lilly (8)
Michael Connelly


— Luminile, comandă Pierce. Ocoli biroul, se aşeză şi scoase din buzunarul de la spate lucrurile pe care le luase din casa lui Lilly Quinlan. Avea o factură Visa, un extras bancar şi carneţelul de telefoane. Începu să-l răsfoiască şi îi atraseră atenţia câteva prenume de bărbaţi, unele urmate şi de o iniţială. Numerele acopereau o gamă variată de prefixe locale. Multe erau din Los Angeles, dar şi mai multe din alte zone. Mai existau câteva numere de la restaurante şi hoteluri, cel al unui dealer Lexus din Hollywood, un număr al lui Robin şi altul de la ECU, iniţialele lui Entrepreneurial Concepts Unlimited.
Sub titlul „Dallas” erau câteva numere de la hoteluri, restaurante şi prenume ale unor bărbaţi. La fel şi sub titlul „Las Vegas”.
Găsi numele Vivian Quinlan, un număr de telefon cu prefixul 813 şi o adresă în Tampa, Florida. Asta rezolva misterul timbrului poştal şters de pe scrisoare. Aproape de sfârşitul carneţelului găsi notat numele Wainwright, un număr de telefon şi o adresă din Venice despre care Pierce ştia că nu se afla departe de casa din Altair.
Dădu înapoi la litera Q şi formă numărul lui Vivian Quinlan de la telefonul de pe biroul său. După două apeluri, răspunse o femeie.
— Alo?
— Doamna Quinlan?
— Da?
— Ăă, bună ziua, sun din Los Angeles. Mă cheamă Henry Pierce şi…
— E vorba de Lilly?
În vocea ei se putea desluşi disperarea.
— Da. Încerc să dau de ea şi mă întrebam dacă nu cumva mă puteţi ajuta.
— O, slavă Domnului! Sunteţi de la poliţie?
— Hm, nu, doamnă, nu sunt.
— N-are importanţă. În sfârşit îi pasă cuiva.
— Ei bine, încerc să o găsesc, doamnă Quinlan. V-a sunat în ultima vreme?
— Nu m-a sunat de mai bine de şapte săptămâni şi nu e genul ei. Suna întotdeauna să vadă ce mai fac. Sunt foarte îngrijorată.
— Aţi luat legătura cu poliţia?
— Da, am sunat şi am vorbit cu cei de la Persoane dispărute. Nu i-a interesat, din pricină că e adultă şi are meseria pe care o are.
— Care e meseria ei, doamnă Quinlan?
Urmă o ezitare.
— Mi s-a părut că aţi spus că o cunoaşteţi.
— Sunt doar o cunoştinţă oarecare.
— Lucrează ca damă de companie pentru domni.
— Înţeleg.
— Fără sex sau ceva în genul ăsta. Mi-a spus că ia cina cu bărbaţi, cei mai mulţi dintre ei în smochinguri.
Pierce trecu peste asta, considerând că era o negare maternă a evidenţei, ceva ce văzuse în propria lui familie.
— Ce v-a spus poliţia despre ea?
— Că probabil e plecată cu unul dintre tipii ăştia şi că e posibil să mă sune în curând.
— Când a fost asta?
— Acum o lună. Ştiţi, Lilly mă suna în fiecare sâmbătă după-amiaza. După ce au trecut două săptămâni fără să mă caute am telefonat la poliţie. Nu m-au sunat. Am telefonat din nou şi am vorbit cu cei de la Persoane dispărute. Nici măcar n-au înregistrat reclamaţia, mi-au spus doar să aştept. Nu le pasă.
Brusc, îi veni în minte ceva ce se petrecuse demult. În noaptea în care se întorsese acasă de la Stanford, mama lui îl aşteptase în bucătărie, cu luminile stinse, ca să-i dea vestea despre Isabelle, sora lui.
Mama lui Lilly Quinlan îi amintea de propria mamă.
— Am contactat un detectiv particular, dar nu m-a ajutat cu nimic. N-a reuşit s-o găsească.
Cuvintele femeii îl smulseră din reverie.
— Doamnă Quinlan, tatăl lui Lilly e acolo? Pot vorbi cu el?
— Nu, aplecat de mult. Lilly nu-l cunoaşte. Nu a mai trecut pe aici de doisprezece ani, de când l-am prins cu ea.
— E la închisoare?
— Nu.
— Când a venit Lilly în Los Angeles?
— Cam acum trei ani. Mai întâi a fost la o şcoală de supraveghetori de zbor în Dallas, dar nu a practicat niciodată meseria. Apoi s-a mutat la Los Angeles. Aş fi vrut să fie supraveghetoare de zbor. I-am spus că în chestia asta cu dame de companie, chiar dacă nu faci sex cu bărbaţii, lumea te condamnă.
Pierce încuviinţă. Era părerea unei mame cu bun-simţ. Îşi imagină o femeie trupeşă, cu părul vâlvoi şi o ţigară în colţul gurii. Prinsă între acea imagine şi tatăl ei, nu era de mirare că Lilly hotărâse să plece cât mai depărteze Tampa. Se mira că plecase doar de trei ani.
— Unde aţi angajat un detectiv particular, în Tampa sau aici, în Los Angeles?
— În Tampa. Nu ar fi fost de mare ajutor să angajez unul aici.
— Cum aţi angajat apoi unul de aici?
— Poliţistul de la Persoane dispărute mi-a trimis o listă şi am ales un nume.
— Doamnă Quinlan, aţi venit încoace ca să o căutaţi?
— Nu stau bine cu sănătatea. Am emfizem şi sunt legată de tubul de oxigen. Nu aş fi putut face mare lucru dacă veneam acolo.
Pierce reconsideră portretul pe care i-l făcuse. Ţigara dispăru şi fu înlocuită de tubul de oxigen. Părul vâlvoi rămase. Se gândi ce altceva ar mai fi putut să întrebe şi ce informaţii ar mai fi putut obţine de la acea femeie.
— Lilly mi-a spus că vă trimitea bani.
Era o presupunere care părea să se potrivească cu relaţia dintre ele.
— Da, şi dacă o găsiţi spuneţi-i că nu mai am bani. A trebuit să-l plătesc pe domnul Glass.
— Cine e domnul Glass?
— Detectivul particular pe care l-am angajat. Acum că nu mai pot să-l plătesc nu mă mai sună.
— Puteţi să-mi daţi numele lui întreg şi un număr la care să-l pot găsi?
Femeia puse telefonul deoparte şi după două minute se întoarse şi îi spuse numărul de telefon şi adresa detectivului particular. Se numea Philip Glass şi avea biroul în Culver City.
— Doamnă Quinlan, mai există vreo modalitate de a lua legătura cu Lilly aici, în Los Angeles? Vreun prieten sau ceva de genul ăsta?
— Nu, nu mi-a dat niciodată niciun număr şi nu mi-a vorbit despre niciun prieten. O singură dată a amintit-o pe fata asta, Robin, cu care lucra uneori împreună. Robin e din New Orleans şi se înţelegeau bine.
— A spus ea asta?
— Presupun că amândouă au avut acelaşi gen de necazuri cu bărbaţi din familia lor când erau mici. Cred că asta a vrut să spună.
— Înţeleg.
Pierce încercă să gândească asemeni unui detectiv. Vivian părea o piesă importantă în puzzle, dar nu ştia ce întrebări să-i mai pună. Se afla la trei mii de mile depărtare şi era ţinută la distanţă şi la propriu şi la figurat de lumea în care trăia fiica ei. Se uită la carneţelul aflat în faţa lui pe birou şi în cele din urmă găsi o întrebare.
— Vă spune ceva numele Wainwright, doamnă Quinlan? Lilly sau domnul Glass au amintit vreodată numele ăsta?
— Mm, nu. Domnul Glass nu a menţionat niciun nume. Cine e?
— Nu ştiu. Probabil o cunoştinţă.
Asta era tot. Nu mai avea nimic de întrebat.
— Bine, doamnă Quinlan. Voi continua să o caut şi o să-i spun să vă sune dacă reuşesc s-o găsesc.
— V-aş fi recunoscătoare şi, vă rog, spuneţi-i despre bani. Nu mai am deloc.
— Da. Aşa o să fac.
Închise şi trecu în revistă informaţiile pe care le avea. Mult prea puţine. Se simţi dezorientat şi trist. Spera ca într-adevăr unul dintre clienţii ei s-o fi luat cu el, promiţându-i o viaţă luxoasă. Poate că era undeva în Hawaii sau în apartamentul unui bogătaş din Paris, dar se îndoia.
— Bărbaţi în smochinguri, spuse el cu glas tare.
— Ce?
Ridică privirea. În prag se afla Charlie Condon. Pierce nu încuiase uşa.
— O, nimic. Vorbeam singur ce cauţi aici?
Corespondenţa şi carneţelul cu telefoanele lui Lilly Quinlan se aflau pe birou în faţa lui. Ridică agenda pe care o ţinea pe birou, se uită în ea de parcă ar mai fi verificat o dată şi apoi o puse peste plicurile cu numele lui Lilly pe ele.
— Am sunat la noul tău număr şi mi-a răspuns Monica. Mi-a spus că trebuie să fii aici. Aştepta să ţi se livreze mobila nouă. Am sunat, dar nu a răspuns nimeni nici la laborator, nici în biroul tău, aşa că am venit până aici.
Charlie se rezemă de tocul uşii. Era un bărbat chipeş. Lucrase ca model în New York, înainte de a se plictisi şi a se apuca de un masterat în finanţe. Le făcuse cunoştinţă un bancher care ştia că Condon lua firme subfinanţate din industriile în curs de dezvoltare şi le găsea investitori. Pierce se asociase cu el pentru că îi promisese să procedeze la fel şi cu Amedeo Technologies fără ca el să piardă controlul în favoarea investitorilor. În schimb, Charlie primea zece la sută din companie, un procent care ar fi putut valora sute de milioane în cazul în care câştigau cursa şi lansau o ofertă de acţiuni pe piaţă.
— Nu ţi-am putut recepţiona apelurile, spuse Pierce. De fapt, tocmai am ajuns aici. M-am oprit să mănânc ceva.
Charlie încuviinţă.
— Credeam că eşti în laborator.
Asta însemna de fapt: „De ce nu eşti în laborator? Trebuie să munceşti. Suntem într-o cursă. Trebuie să facem o prezentare pentru o «balenă». Nu se vânează moneda de zece cenţi din birou.”
— Mda, nu-ţi face griji. O să ajung şi acolo, doar am nişte corespondenţă de verificat. Ai venit până aici ca să mă controlezi?
— Nu chiar. Dar avem timp doar până marţi să punem lucrurile cap la cap pentru Maurice. Voiam să mă asigur că totul e în regulă.
Pierce ştia că îi dădeau prea mare importanţă lui Maurice Goddard. Până şi faptul că Charlie se referise la el ca la Dumnezeu în e-mail-ul lui spunea asta. Era adevărat că circul de joi avea să fie cel mai mare din toate timpurile, dar Pierce avea îndoieli din ce în ce mai mari în legătură cu siguranţa acelei afaceri. Căutau un investitor dispus să investească şase milioane de dolari pe an pe o perioadă de minimum trei ani. Goddard, mulţumită cercetărilor lui Nicole James şi Cody Zeller, valora două sute cincizeci de milioane, asta datorită intrării lui timpurii în câteva afaceri ca Microsoft. Era clar că Goddard avea banii, însă dacă nu propunea un plan semnificativ de investiţii după prezentarea de marţi, atunci trebuia găsit un alt investitor şi asta era treaba lui Condon.
— Nu te teme, spuse Pierce. Vine şi Jakob la prezentare?
— Va fi aici.
Jakob Kaz era avocatul de patente al companiei. Aveau deja cincizeci şi opt de patente pentru care obţinuseră brevet sau depuseseră cerere şi Kaz trebuia să mai depună nouă în lunea de după prezentarea făcută pentru Goddard. Patentele erau elementul-cheie el cursei. Controlează patentele, şi eşti în joc, iar în final vei controla piaţa. Ultimele nouă cereri de patent erau primele din proiectul Proteus. Aveau să declanşeze o undă de şoc în lumea nanotehnologiei. Pierce aproape zâmbi gândindu-se la asta. Condon păru să-i citească gândurile.
— Te-ai uitat deja pe patente? întrebă el.
Pierce băgă mâna sub birou şi bătu cu pumnul în seiful de oţel prins în şuruburi de podea. Schiţele patentelor erau acolo. Trebuia să le semneze înainte de a fi înregistrate, dar era o lectură foarte plicticoasă şi el fusese prins cu alte lucruri chiar şi înainte de a apărea Lilly Quinlan.
— Sunt aici. Intenţionez să le văd astăzi sau cel târziu mâine.
Ar fi fost împotriva politicii companiei ca Pierce să ia patentele şi să se uite peste ele acasă.
Condon încuviinţă.
— Grozav. În rest, toate bune? Îţi merge bine?
— Te referi la treaba cu Nicki?
Charlie dădu afirmativ din cap.
— Mda, merge. Încerc să mă gândesc la alte lucruri.
— Cum ar fi laboratorul, sper.
Pierce se lăsă pe spătarul scaunului, întinse mâinile în lături şi zâmbi. Se întreba cât de multe îi spusese Monica atunci când îl sunase Charlie acasă.
— Sunt aici.
— Asta e bine.
— Apropo, Nicole a lăsat un clip nou în dosarul Bronson cu afacerea Tagawa. Chestia a ajuns în presă.
— Altceva?
— Nimic nou. Elliot a spus ceva despre domeniul biologic. Foarte vag, dar nu se ştie niciodată. Poate că a auzit vreun zvon despre Proteus.
În timp ce spunea asta, Condon privi peste Pierce la posterul înrămat de pe peretele biroului. Era posterul filmului „Călătorie fantastică” din 1966. Submarinul alb Proteus cobora printr-o mare multicoloră de fluide corporale. Îi aprecia originalitatea. Îl primise de la Cody Zeller, care la rândul lui îl obţinuse la o licitaţie pe Internet cu amintiri de la Hollywood.
— Lui Elliot îi place să vorbească, spuse Condon. Nu ştiu cum ar fi putut afla ceva despre Proteus. Oricum, după ce ni se acordă patentul va afla şi va crăpa de ciudă. Cei de la Tagawa îşi vor da seama că au pariat greşit.
— Mda, sper să fie aşa.
În anul acela flirtaseră cu Tagawa, dar japonezii ceruseră o bucată prea mare din companie pentru banii pe care-i dădeau, şi negocierile eşuaseră rapid. Deşi Proteus fusese amintit încă la şedinţele preliminare, cei de la Tagawa nu primiseră niciodată informaţii complete şi nu avuseseră acces în laborator. Acum Pierce se întreba cât de mult se vorbise despre proiect, deoarece era logic ca informaţiile să treacă la noul partener Tagawa, Elliot Bronson.
— Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva şi se rezolvă, spuse Condon.
— Mersi, Charlie. Ce faci, te întorci acasă?
— Probabil. Iau cina la Jar cu Melissa. Vrei să vii? Aş putea să sun şi să fac o rezervare pentru trei persoane.
— Nu, n-are rost. Oricum, mulţumesc. Azi îmi vine mobila şi probabil că o să muncesc să-mi pun casa la punct.
Charlie încuviinţă şi apoi ezită câteva secunde înainte de a pune următoarea întrebare.
— Îţi schimbi numărul de telefon?
— Da, cred că sunt nevoit. Luni, la prima oră. Ţi-a zis Monica, nu?
— Câte ceva. A zis că ai fostul număr al unei prostituate şi te sună tot timpul diverşi tipi.
— E damă de companie, nu prostituată.
— O, ştiam că nu e cine ştie ce diferenţă.
Lui Pierce nu-i venea să creadă că sărise în apărarea unei femei pe care nu o cunoştea. Simţi că roşeşte.
— Poate că nu e. Oricum, luni, când ne vedem, o să-ţi dau noul număr, bine? Vreau să termin aici ca să mă pot duce în laborator să lucrez ceva.
— Bine, amice, ne vedem luni.
Condon plecă. După ce se asigură că ajunsese suficient de departe, Pierce se ridică şi încuie uşa. Se întrebă ce altceva îi mai spusese, Monica, dacă nu cumva bătea toba în legătură cu preocupările lui. Se gândi s-o sune, dar se hotărî să discute direct cu ea, nu la telefon. Reveni la carneţelul cu numere de telefon al lui Lilly, şi începu să-l răsfoiască. Aproape la sfârşit dădu peste o înregistrare care-i scăpase atunci. Scria doar UCS şi un număr de telefon. Pierce se gândi la plicul pe care n văzuse în casă. Puse mâna pe telefon şi apelă numărul. Îi răspunse o înregistrare. Era secretariatul Universităţii din California de Sud.
Pierce se întrebă dacă nu cumva Lilly se pregătea să se înscrie la UCS când dispăruse. Poate că încercase să iasă din afacerea cu dame de companie. Poate că acesta era motivul dispariţiei ei.
Puse deoparte carneţelul cu telefoane şi verifică bilanţul Visa. Nu se cumpărase nimic cu cardul în luna august; se mai înregistra o depăşire de trei sute cincizeci de dolari. Termenul de scadenţă expirase la 10 august. Urmă la rând bilanţul bancar de la Washington Savings & Loan, un bilanţ combinat, în care erau menţionate balanţele cecurilor şi ale conturilor de economii. Lilly Quinlan nu depusese niciun ban în luna august, dar nu era în criză de fonduri. Avea nouă mii trei sute de dolari în cecuri şi cincizeci şi patru de mii de dolari în contul de economii. Nu ajungeau pentru a plăti integral anii de studiu la UCS, dar reprezentau un început în caz că Lilly ar fi decis să schimbe macazul.
Pierce se uită pe balanţă şi pe setul de cecuri trimise prin poştă pe care banca i le returnase. Observă unul de două mii de dolari pentru Vivian Quinlan, şi presupuse că era alocaţia lunară pentru întreţinerea acesteia. Un alt cec, de astă dată de patru mii de dolari, fusese eliberat pe numele lui James Wainwright; pe rândul pentru comentarii Lilly scrisese „Chirie”. Pierce căzu pe gânduri – era o sumă prea mare pentru bungaloul de pe Altair. Se întrebă dacă nu cumva plătise pentru mai multe luni.
Puse cecul înapoi în teanc şi studie declaraţiile bancare. Nimic nu-i mai atrase atenţia astfel că puse cecurile şi bilanţul înapoi în plicul lor.
Camera de copiere de la etajul trei se afla în apropierea biroului lui Pierce. Pe lângă un copiator şi un fax, în cameră mai era şi un aparat de tocat hârtie. Pierce intră în cameră, deschise rucsacul şi băgă corespondenţa lui Lilly Quinlan în aparatul de tocat hârtie. Zgomotul făcut de acesta era suficient de puternic pentru a le atrage atenţia celor de la pază, dar nu apăru nimeni. Nu ştia nimic despre legile federale cu privire la furtul de poştă, dar era sigur că tocmai comisese delictul.
Când termină scoase capul pe uşă şi aruncă o privire pe hol, pentru a se asigura că e singur pe etaj. Apoi se întoarse şi deschise unul dintre dulapurile de depozitare în care erau păstrate teancurile de pachete cu hârtie pentru copiator. Scoase carneţelul lui Lilly din rucsac şi îl băgă în dulap, lăsându-l să cadă în spatele unuia dintre teancurile de hârtie. Considera că putea să stea acolo o lună, fără să fie descoperit. O dată terminată distrugerea şi ascunderea dovezilor delictului pe care îl săvârşise, Pierce luă liftul care ducea la laborator şi intră în complex prin compartimentul etanş. Verifică registrul de intrări şi ieşiri şi văzu că în acea dimineaţă fuseseră acolo Grooms, Larraby şi încă câţiva şoareci de laborator mai puţin importanţi. Luă pixul cu intenţia să semneze de intrare, dar se răzgândi. Se apropie de consola computerului, introduse cele trei parole în ordinea corectă a unei zile de sâmbătă şi intră pe partiţia lui. Apoi deschise protocoalele de testare pentru proiectul Proteus şi începu să citească sumarul celei mai recente testări a ratelor de conversie ale energiei celulare, efectuate de Larraby în acea dimineaţă. După o vreme renunţă. Nu putea să se concentreze asupra muncii. Era frământat de alte gânduri. Ştia din experienţă – proiectul Proteus de exemplu – că trebuia să lucreze zi şi noapte la ceea ce îl preocupa dacă voia să se întoarcă vreodată la muncă.
Închise computerul şi părăsi laboratorul. Sus, în biroul său, scoase carneţelul din rucsac şi îl sună pe detectivul particular, Philip Glass. Aşa cum se aştepta, dat fiind că era sâmbătă după-amiază, îi răspunse un robot. Pierce lăsă un mesaj: „Domnule Glass, mă numesc Henry Pierce. Aş dori să vorbesc cu dumneavoastră cât mai curând cu putinţă despre Lilly Quinlan. Am numele şi numărul dumneavoastră de telefon de la mama ei. Sper să vorbim curând. Sunaţi-mă la orice oră.”
Lăsă atât numărul lui direct, cât şi pe cel de acasă şi închise, îşi dădu seama că era posibil ca Glass să recunoască numărul de acasă, de vreme ce fusese al lui Lilly Quinlan. Pierce începu să bată darabana cu degetele pe marginea biroului, încercând să identifice următoarea mişcare. În cele din urmă se decise să-i facă o vizită lui Cody Zeller. Înainte de asta sună la numărul lui de acasă unde îi răspunse Monica.
— Ce vrei?
— Sunt eu, Henry. A sosit mobila?
— Tocmai au ajuns. În sfârşit. Aduc mai întâi patul. Şi, să nu dai vina pe mine dacă n-o să-ţi placă aranjamentul.
— Spune-mi, te rog, le-ai cerut să pună patul în dormitor?
— Desigur.
— Atunci sunt sigur că o să-mi placă. De ce eşti aşa de întoarsă?
— Nenorocitul de telefon. La fiecare cinşpe minute o sună câte-un ciudat pe Lilly. Să-ţi spun ceva: trebuie să fie bogată.
Pierce îşi zise că, oriunde s-ar fi aflat, banii nu mai aveau nicio importanţă pentru ea.
— Continuă să sune? Mi-au spus că îi scot numărul de pe site până la ora trei.
— Am primit un telefon acum cinci minute. Înainte să spun că nu sunt Lilly tipul m-a întrebat dacă aş fi dispusă să-i fac un masaj de prostată. I-am închis. E absolut dezgustător.
Pierce zâmbi. Nici el nu ştia ce e masajul de prostată.
— Îmi pare rău. Presupun că nu va dura prea mult să urce toată mobila; poţi pleca imediat ce termină.
— Slavă Domnului.
— Trebuie să mă duc în Malibu, altfel m-aş întoarce acum.
— Malibu? Ce faci în Malibu?
— Linişteşte-te, nu are nicio legătură cu Lilly Quinlan, minţi el. Vreau să discut ceva cu Cody Zeller.
Terminară convorbirea şi Pierce puse carneţelul în rucsac.
— Luminile, spuse el înainte de a părăsi încăperea.



va urma


















Ochi de ciocolată



Alexandru Andrieş





Are ochi de ciocolată
Şi priveşte uite-aşa:
Când iese ea pe stradă,
Toţi se uită după ea.


Are păr lung şi moale,
Roşcat-auriu
Şi poartă la gât
Un fular vişiniu.


Dac-o vezi, dă-mi de ştire
Şi-alerg cât de iute pot:
A plecat ieri de la mine
Cu inima mea cu tot!


















Epurarea (7)


Victor Suvorov






CUM I-A DISTRUS NARKOM DÎBENKO PE NEMŢI LA NARVA


Gloata beată răcnea.
Semeafa mustaţă-i răsucită a fudulie.
Cu patul puştii goneşti cărunţii amirali cu capul plecat de pe pod la Helsingfors.
V. Maiakovski, Odă revoluţiei

La 23 februarie 1938, întregul popor sovietic şi întreaga omenire progresită au aniversat sărbătoreşte 20 de ani de la înfiinţarea Armatei Roşii a Muncitorilor şi Ţăranilor.

Cu 20 de ani înainte, pe 23 februarie 1918, detaşamentele Gărzii roşii au obţinut primele victorii la Pskov şi Narva asupra trupelor regulate ale Germaniei imperiale. Aceste prime victorii au constituit ziua de naştere a Armatei Roşii. La nenumărate mitinguri şi adunări festive desfăşurate în întreaga ţară în 1938, s-au spus multe cuvinte calde la adresa armatei. Numai că nimeni nu a rostit numele celui care a condus primele detaşamente roşii spre aceste victorii măreţe...

Cu o lună înainte de jubileu, pe 24 ianuarie 1938, a fost instituită prima medalie sovietică „20 de ani ai RKKA", cu care au fost decoraţi cei care s-au distins în mod deosebit în lupte, au plătit primele victorii cu propriul lor sînge, purtînd Armata Roşie din biruinţă în biruinţă. Au fost decoraţi mulţi, însă Pavel Efimovici Dîbenko, locţiitor al comisarului popo­rului pentru industria forestieră, komandarm de rangul 2, nu a primit medalia jubiliară, deşi chiar el a condus detaşamen­tele roşii în luptă la Narva pe data de 23 februarie 1918... Curînd, legendarul komandarm a fost arestat. A fost învinuit de spionaj în favoarea Statelor Unite. Şedinţa de judecată a durat în cazul său 17 minute. Sentinţa standard. Execuţie neîntîrziată.

Ironia soartei constă în faptul că locţiitorul narkom-ului pentru industria forestieră, komandarm de rangul 2 Dîbenko, a rămas pînă la arestare în cadrul Armatei Roşii, ultima sa funcţie fiind aceea de comandant al trupelor Regiunii militare Leningrad, în calea inamicului care vine asupra Piterului18 se află lacul Ciudsk. Imensul lac se poate ocoli pe la nord, prin Narva, sau pe la sud, prin Pskov. Dacă Dîbenko n-ar fi avansat la Narkomat-ul pentru industria forestieră şi apoi n-ar fi „coborît" în subsolurile închisorii Lefortovo, dacă ar fi rămas pe postul de comandant al trupelor Regiunii militare Leningrad, atunci în 1941 i-ar fi rămas şi i-ar fi zdrobit pe nemţi pe Pskov şi pe Narva, la fel cum i-a zdrobit în 1918.

Aici să ne oprim o clipă. Să ne adunăm gîndurile. Ce înseamnă Narkomat-ul industriei forestiere ? Este Narkomat-ul tăierilor de păduri. Rusia e ţara cea mai mare din lume, cu cele mai multe păduri din lume. Pădurile se întind pe mii de kilometri pătraţi, iar milioane de metri cubi sînt trimise la export. Numai că e greu de înţeles de ce munca trudnică a sute de mii de muncitori forestieri trebuie condusă de un om în uniformă militară avînd gradul de komandarm de rangul 2? Înainte de Pavel Efimovici Dîbenko, postul de locţiitor al narkom-ului tăierilor de păduri l-a ocupat comisarul GB de rangul 2 Lazar losifovici Kogan, primul şef al GULAG-ului. După Dîbenko a ajuns în post comisarul GB de rangul 3 Solomon Rafailovici Milştein de la GUGB a NKVD.

Iată unde a ajuns gloriosul comandant de armată. De ce oare ? Dar tovarăşul Stalin are o logică în toate. Dacă tăieto­rii de păduri sînt comandaţi nu de nişte amărîţi de birocraţi, ci de luptători plini de responsabilitate de pe frontul secret, de neînfricaţii viteji ai KGB, cei mai buni administratori ai GULAG-ului şi comandanţi legendari ai războiului civil, atunci trebuie să existe un rost în toate acestea.
Ce-i drept, vitejii n-au stat prea mult în aceste posturi. Au fost luaţi de mînuţă la un moment dat şi trimişi acolo unde le era locul.

L-au luat şi pe tovarăşul Dîbenko. Şi legendarul erou al războiului civil, locţiitorul narkom-ului tăierilor de păduri, comandantul de armată de rangul 2, tovarăşul Dîbenko stă în puşcărie. Stă şi scrie. Scrie o scrisoare tovarăşului Stalin. Iar în scrisoare demonstrează logic şi simplu că învinuirile ce i se aduc sînt absurde, că el nu este spion american. Demonstrează acest lucru printr-o formulă simplă şi clară, printr-o propoziţie: „Doar eu nu cunosc limba ameri­cană..." (Volkogonov D.A., Triumf i traghediia [Triumf şi tragedie], voi. 2, p. 269).

Poftim ! Strateg şi nu cunoaşte americana! Bine! Să iertăm strategului necunoaşterea limbii ame­ricane, dar să luăm argumentul lui în arsenalul propriu. Sînt învinuit că sînt agent al tuturor serviciilor de spionaj din lume. Acum pot riposta cu mîndrie că nu sînt spion argen­tinian, căci nu prea stăpînesc limba argentiniană. Nu sînt nici spion brazilian, căci nu cunosc limba braziliană. Puteţi verifica. Nu sînt nici spion bolivian, peruan, paraguayan, columbian, ecuadorian... N-am învăţat nici limba algeriană. O singură frază a marelui geniu al strategiei, tovarăşul Dîbenko, ne dezvăluie foarte multe. La un moment dat a comandant Flota baltică, iar în subordinea lui s-a aflat serviciul de informaţii al Flotei baltice. Apoi a fost narkom de marină militară şi sub comanda lui s-a aflat întregul serviciu de informaţii al marinei militare. Mai tîrziu a comandat o serie de regiuni militare şi de fiecare dată a avut în subordine un puternic aparat de informaţii, cu reţele de agenţi proprii peste hotare, pe care tovarăşul Dîbenko trebuia să-l conducă.

Vom vedea imediat cum a comandat tovarăşul Dîbenko regimente şi divizii, escadre şi flote - dar deocamdată să remarcăm că avea o imagine tulbure asupra acţiunilor de spionaj. Cred că orice iubitor de romane cu detectivi ştie: ca să transmiţi secrete spionajului japonez, nu e deloc obli­gatoriu să ştii limba japoneză. Iar ca să transmiţi secrete spionajului american, nu este obligatoriu să stăpîneşti limba americană. Dacă EI sînt interesaţi de primirea de informaţii, atunci spionii LOR să înveţe limba NOASTRĂ. Iar spionii noştri trebuie să înveţe limbile lor. Şi se prea putea ca un spion american să ştie limba rusă şi să reuşească să se înţeleagă cu tovarăşul Dîbenko fără să se apeleze la limba „americană". Oare asemenea lucruri să nu fi fost cunoscute de tovarăşul Dîbenko ? Oare n-ar fi timpul să-l examinăm cu atenţie pe acest erou ?

Pavel Dîbenko a fost marinar în Flota baltică. Şi-a început serviciul pe nava de pedeapsă „Dvina" (Kmsnaia zvezda, 26 februarie 1989). Revista respectivă nu ne informează de ce anume s-a făcut vinovat marinarul Dîbenko. Însă e clar că nu de activitatea revoluţionară. Atunci ne-ar fi spus.

în toiul primului război mondial, matrozul Dîbenko este unul dintre instigatorii manifestării împotriva războiului de pe cuirasatul „împăratul Pavel I". Această interesantă carac­teristică va apărea apoi de nenumărate ori: genialii noştri comandanţi de oşti proveneau în majoritatea cazurilor din rîndul pacifiştilor, al celor care nu voiau să lupte. Flota baltică tăia frunză la cîini, navele se aflau la baze, mateloţii se înghesuiau prin cabinele încălzite, tînjeau din lipsă de ocupaţie, se revoltau de plictiseală, în toate timpurile şi în toate flotele lumii, răsculaţii de pe nave erau spînzuraţi de catarg. Cu atît mai mult în timp de război. Dar Imperiul Rus era prea liberal. De aceea s-a şi prăbuşit. Instigatorul şi răsculatul Pavel Dîbenko n-a fost împuşcat, n-a fost spînzurat, ci a fost făcut soldat şi trimis pe front. 

Enciclopedia militară sovietică (vol. 3, p. 277) ne informează că tovarăşul Dîbenko nu a contenit în acţiunile sale, continuând să se ocupe cu acelaşi lucru: agitaţie împotriva războiului. A fost din nou arestat. Un asemenea element ar fi trebuit spînzurat. Nu l-au spînzurat. Se mai întîmplă şi căderea monarhiei. Şi deodată Dîbenko ajunge un fel de căpetenie a Flotei baltice. Marinărimea beată se sălbătici. Sub conducerea lui Dîbenko şi Raskolnikov (despre acesta vom vorbi mai încolo) s-au comis violenţe monstruoase asupra ofiţerilor Flotei şi fami­liilor acestora. După ofiţeri, au devenit victime ale măcelului toţi cei care puteau fi numiţi „contra". Şi oricine putea fi numit aşa. Scenele bestiale ale dezmăţului marinăresc au fost descrise de nenumărate ori. Una dintre mărturii: cartea lui A. Olîşanski, Zapiski aghenta Razvedupra (însemnările agentului Direcţiei de informaţii), Paris, 1927. Tot ceea ce decenii la rînd a fost socotit drept defăimare este recunoscut acum de Krasnaia zvezda (4 octombrie 1997), cînd poves­teşte despre cuirasatul „împăratul Pavel I" : „Locotenentul Savinski a fost ucis cu o lovitură de baros în ceafă de către fochistul Rudenok, care i se pitise în spate. Cu acelaşi baros, fochistul Rudenok l-a ucis şi pe micimanul Şumanski. Tot el l-a ucis şi pe micimanul Bulici. Ofiţerul, care încerca să calmeze echipajul pe puntea superioară, a fost prins, izbit cu ce s-a nimerit, apoi tras pînă la marginea bordului şi aruncat pe gheaţă".

Ofiţerii erau ucişi pentru simplul fapt că erau ofiţeri. Şi aruncaţi în copci, însă pe unii nu i-au înecat în copci, îndrăciţi de băutură, Dîbenko şi Raskolnikov călcau în picioarele cailor cadavrele ofiţerilor pînă le băgau în zăpadă şi în bălegar.

Aceste lucruri au fost scoase din memoria noastră, însă flota era bazată acolo unde astăzi este Finlanda, în al doilea război mondial, state mari şi puternice au cedat în faţa presiunii totalitare fără o rezistenţă prea îndelungată - dar mica Finlanda a dovedit brusc o rezistenţă care l-a tulburat chiar şi pe Stalin. Cauza ? Cadavrele ofiţerilor ruşi strivite de săniile revoluţionarului beat. Finlanda i-a ţinut minte pe acei ofiţeri. Poporul Finlandei ştia că dacă Armata Roşie îi subjugă ţara, eliberatorii îi vor jupui pe oameni de vii, le vor bate cuie în cap, vor tăia nasuri, limbi, urechi, le vor scoate ochii copiilor, vor face tot ce a făcut beţivul Dîbenko. De aceea Finlanda nu a cedat, indiferent de pierderi şi jertfe. Finlanda îşi aminteşte şi acum de tovarăşul Dîbenko. Am fost şi am verificat acest lucru la faţa locului.
Dîbenko, care se trăsese puţin cu sania, conducea Ţentrobalt-ul19, organizaţie pusă în fruntea Flotei. Aici des­tinul i-a scos în cale pe înflăcărată revoluţionară şi fiică de general Aleksandra Kollontai, una dintre cele mai frumoase femei din Europa. Domnişoara revoluţionară era atrasă irezistibil de flotă, de cabinele ofiţereşti acum pustii şi de cele ale matrozilor. Saşa Kollontai chema la revoluţia mon­dială şi la amorul liber. Chemarea ei pasională nu a rămas fără răspuns - marinarii aşteptau întotdeauna cu nerăbdare apariţiile ei pe nave, apariţii care pentru aceştia erau întot­deauna o sărbătoare.
În zilele lui octombrie 1917, Pavel Dîbenko a jucat un rol decisiv. Ca să nu spunem mai mult. Crucişătorul „Aurora" şi alte zece nave au intrat pe Neva din ordinul lui Dîbenko. Zece mii de marinari înarmaţi - iată forţa care a pornit revoluţia.

Noaptea aceea a fost clipa astrală a lui Dîbenko. El intră în componenţa primului guvern sovietic. Aici se află şi prietena sa Aleksandra Kollontai. Şi ea este membră a guvernului sovietic, comisar al poporului pentru asistenţa socială de stat. Exact ca într-un basm feeric. El şi ea. Ambii în guvern. Prin înregistrarea căsătoriei lui Pavel Dîbenko cu Aleksandra Kollontai a început prima carte a actelor de stare civilă din patria proletariatului mondial. Prima căsătorie. Ambii parteneri apreciau însă din plin desfătările amorului liber. Prin căsătoria lor au început toate căsătoriile sovietice. Prin divorţul lor - toate divorţurile.

Nu e timpul căsătoriilor. Este revoluţie!

Primul şi principalul adversar al comuniştilor victorioşi a fost poporul rus. Iată în ce constă problema. După căderea monarhiei, s-a format guvernul provizoriu. Anume provi­zoriu. Acesta nu avea nevoie să fie răsturnat, deoarece nu intenţiona să conducă multă vreme Rusia. Destinul ţării trebuia să fie hotărît de o Adunare Constituantă aleasă de întregul popor, care să instituie o formă de conducere, un regim politic, economic şi social acceptat de majoritatea populaţiei. Popoarele Rusiei şi-au ales deputaţii şi i-au trimis în capitală să înfăptuiască ceea ce doreşte majoritatea. Dar iată că Lenin şi Troţki nu au putut admite acest lucru. Bolşevicii au răsturnat guvernul provizoriu. Acum sarcina era de a nu permite ca poporul să-şi exprime voinţa. Lenin şi Troţki au luat o decizie simplă: să dizolve Adunarea Constituantă, să tragă în muncitorii care demonstrează.

Renumitul istoric rus I.G. Felştinski scrie: „În acest timp, bolşevicii încercau să găsească o soluţie mai puţin riscantă decît dizolvarea. Pe 20 noiembrie, la şedinţa SNK, Stalin a făcut o propunere de amînare parţială a convocării". Propunerea lui Stalin: să nu se dizolve Adunarea Con­stituantă, ci să se prelungească deschiderea ei. Dar cine să asculte la noi glasul raţiunii? Pe atunci, în partidul bolşevicilor dominau în mod absolut extremiştii politici. Felştinski continuă: „S-a luat hotărîrea să se facă pregătirile de dizolvare. SNK l-a însărcinat pe comisarul cu problemele flotei P.E. Dîbenko să concentreze pe 27 noiembrie, la Petrograd, pînă la 10-12.000 de marinari" (Kruşenie mirovoi revoliuţii [Năruirea revoluţiei mondiale], p. 192).

Dîbenko şi Raskolnikov au executat totul aşa cum li s-a ordonat: demonstraţiile muncitoreşti au fost înăbuşite, iar Adunarea Constituantă - dizolvată.

Şi acum este momentul să ne punem întrebarea de prin­cipiu : pentru ce a venit marinarul Dîbenko în revoluţie ?

La această întrebare am reuşit să găsesc doar două răs­punsuri posibile:
Primul: ca să-i ofere poporului libertate şi fericire.
Al doilea: ca să se caţere el însuşi la putere şi să se înfrupteze din aceasta.

Prima variantă nu merge. Dîbenko nu numai că nu vrea să îndeplinească voinţa poporului, dar nici nu vrea s-o asculte. El se grăbeşte să-i gonească pe aleşii poporului înainte ca aceştia să înceapă a-şi spune păsul. A închis gura poporului cu foc de mitralieră.

Aşadar, primul răspuns cade.

Dar ce rămîne ?

N-ar fi rău de pus aceeaşi întrebare tovarăşilor Lenin, Troţki, Zinoviev, Kamenev, Rîkov şi tuturor celorlalţi care au luat puterea în octombrie 1917: de ce aţi luat puterea? Ca să faceţi poporul fericit? Nimeni nu v-a ales pentru acest rol, nimeni nu v-a împuternicit. Poporul a ales Adunarea Constituantă. Pe ea o ascultă...

Apoi şi lumea de pe străzi. La Piter, demonstraţii paşnice susţin Adunarea Constituantă aleasă de popor. Iar comuniştii fac ceva pe această Adunare, întîmpină lumea de pe străzi cu mitralierele. N-au făcut revoluţia pentru nobili, nici pentru moşieri, nici pentru negustorime, nici pentru industriaşi, nici pentru ţărănime, nici pentru preoţi, nici pentru marii proprietari, nici pentru cei mici. Atunci pentru cine ? Pentru proletariat! Şi prima treabă pe care o fac marinarii lui Dîbenko este să tragă cu mitralierele în proletariat. Deci revoluţia nu este pentru proletariat.

Iertaţi-mă, dar pentru cine ?

Şi ni se povesteşte despre idealistul Buharin... El, cică, a crezut în idealuri. El a vrut ca poporului să-i fie mai bine. Cînd se trage în popor cu mitraliera, înseamnă că îi este mai bine? Care era opinia idealistului Buharin în această pri­vinţă ? La ce se gîndea idealistul cînd contempla de la balcon salvele trase împotriva muncitorilor?

în acel moment, cînd primele picături de sînge muncito­resc au căzut pe caldarîmul de pe Liteinaia, sistemul, pe care îl cunoaştem deja de 80 de ani, a luat o întorsătură totală şi definitivă. Situaţia era următoarea: pentru dizolvarea Adunării Constituante, pentru împuşcarea muncitorilor demonstranţi, orice nouă putere i-ar fi condamnat pe Lenin, Troţki, Dîbenko, Raskolnikov şi pe toţi ceilalţi „eroi ai lui Octombrie". De aceea, din acel moment, Lenin şi Troţki pur şi simplu nu au mai putut da nimănui puterea. De aceea, din acel moment, nu mai trebuiau admise nici un fel de alegeri, în afară de cele la care erau garantate 99,99% din sufragii. De aceea, nu mai trebuia îngăduită existenţa presei libere. De aceea urmau să fie strivite toate partidele, inclusiv partidul lor. De aceea urmau să fie înăbuşite sindicatele. De aceea urma în continuare să se tragă în muncitorii demonstranţi sau, şi mai bine, să nu fie permise demon­straţiile, demascîndu-i pe complotişti şi eliminîndu-i. Totul e simplu: nimeni nu a ales partidul lui Lenin şi Troţki, prin urmare, puterea acestui partid era ilegală. Iar putere ilegală poate fi menţinută numai prin forţă. Numai prin teroare, în general, se poate spune că nu Stalin a început teroarea în 1937, ci marinarul Dîbenko, în 1917. Mai precis: Lenin, Troţki şi compania.

Dizolvarea Adunării Constituante şi împuşcarea muncitorilor pe străzile Piterului au atras consecinţe. Rusia este tot în primul război mondial, dar nimeni nu vrea să apere noua putere care trage în popor. Nemţii avansează asupra Petrogradului. În calea lor se află lacul Ciudsk. După cum ştim, acesta poate fi ocolit prin două părţi: Pskov şi Narva.

Iar Rusia nu are armate. Comuniştii au destrămat armata. Tocmai pe acest teren s-a distins şi a fost glorificat Dîbenko. La începutul lui 1918, doar marinarii de pe Baltica mai puteau salva situaţia. Ce-i de făcut, tovarăşe Dîbenko, comi­sar al poporului pe problemele flotei ? la-ţi marinarii, du-i la Pskov şi Narva, salvează revoluţia! Opreşte-i pe nemţi!

Şi Dîbenko i-a condus pe marinari. Luptele sale din 23 februarie 1918 au devenit sărbătoarea „Întregului popor" : Ziua Armatei Roşii.

Pe 23 februarie 1968, am primit prima mea medalie: „50 de ani ai Forţelor Armate ale Uniunii Sovietice", într-o atmosferă sărbătorească, întregul nostru popor şi toată ome­nirea progresistă au marcat gloriosul jubileu al acelor prime victorii, care au devenit şi ziua de naştere a invincibilei şi legendarei Armate Sovietice. Eu sînt un amator pasionat de ordine şi medalii. La prima medalie am visat în timpul serviciului de pază şi la corvoade, am scris în secret versuri despre ea. În acel an împlinisem zece ani de cînd purtam epoleţi: şapte ani roşu deschis, al treilea - roşu carmin. Şi iată prima medalie. Era minunată: mare, strălucitoare, cu email roşu pe steluţă, panglică albastră de atlas cu dunguliţe albe şi roşii pe mijloc. Nu o purtam la piept. Nu. O ţineam în continuare în pumn, fără să cred într-o atît de mare fericire, în acea zi am hotărît să învăţ şi mai bine... Şi am hotărît să încep imediat. Zilele de sărbătoare trec, dar imediat după ele este un seminar despre studiul lui Lenin „O lecţie grea, dar necesară". Sudiasem această lucrare de nenumărate ori. Tovarăşul Lenin ne învăţa că trebuie să lupţi cu inamicul. Cu el trebuie să ştii să lupţi! Profesorii pronun­ţau de obicei aceste cuvinte cu accentul pe „să ştii". Puteam să nu mă pregătesc pentru seminar - cunoşteam lucrarea aproape pe de rost. Dar eram hotărît: de ce „aproape" ? O s-o învăţ pe de rost. Deschid volumul leninist, mă aşez şi încep să învăţ: „In această săptămînă a ieşit la iveală pentru partid şi întregul popor sovietic o lecţie grea, amară şi întristătoare, dar necesară, folositoare şi binefăcătoare", învăţ nu numai articolul leninist, ci şi observaţiile pe mar­ginea acestuia. Articolul a fost publicat pentru prima dată la 25 februarie 1918, în ediţia de seară a gazetei Pravda. Acest lucru trebuie reţinut în mod special. Am remarcat: asemenea mici detalii sînt apreciate de orice comisie exa­minatoare. Dacă, printre altele, arunci ca din întîmplare „...la 25 februarie 1918, în ediţia de seară...", orice mînă examinatoare va nota lîngă „cinci" un semn plus.

Şi  o  mică  descoperire  mi-a  încălzit  sufletul:   iată, seminarul va avea loc, dar nimeni nu a acordat atenţie faptului că noi studiem lucrarea leninistă exact la 50 de ani după prima ei publicare.

M-am înfiorat ca de o arsură. Am înghiţit în sec. De la început am înţeles ceva, dar încă nu am cumpănit ce anume, n-am izbutit încă să-mi reprezint mai clar în cuvinte şi imagini. Cu suflarea tăiată am început să chibzuiesc : cu 50 de ani în urmă, pe 23 februarie 1918, la Pskov şi Narva, Armata Roşie a obţinut primele sale victorii strălucitoare, pe care noi le sărbătorim după 50 de ani, pentru care noi, urmaşii, nu am luptat niciodată şi primim medalii. Aproape simultan cu acest eveniment istoric, tot cu 50 de ani în urmă, pe 25 februarie 1918, în ediţia de seară a gazetei Pravda... În ediţia de seară... Adică a fost o ediţie de zi, dar articolul lui Lenin nu a apărut în aceasta, în timpul zilei articolul leninist a fost doar cules... Prin urmare, Lenin l-a scris pe 24 sau în noaptea de 25 februarie 1918. Pe 23 februarie au loc măreţele victorii, iar pe 24, aflînd despre ele, tovarăşul Lenin, înfiorat şi rozîndu-şi unghiile, scrie urgent că toată săptămîna trecută a fost „o lecţie grea, amară şi întristătoare" pentru întregul popor sovietic. Tovarăşul Lenin ne dă inestimabilele-i sfaturi: trebuie luptat cu ina­micul ! Cu inamicul trebuie să ştii să te lupţi! Cu accent pe „să ştii". Cît de adînc este leninismul! De n-ar fi tomurile leniniste, nici măcar n-am şti că trebuie luptat cu inamicul... Şi nu numai că trebuie luptat, dar trebuie să ştii cum. Fără să-i spună pe nume, tovarăşul Lenin dă în vileag pe cineva care nu ştie să se lupte : „...chinuitor de ruşinoasele comu­nicate despre refuzul regimentelor de a păstra poziţiile, despre refuzul de a apăra pînă şi linia de pe Narva, despre neexecutarea ordinului de a distruge totul în timpul retra­gerii ; fără să mai vorbim de fugă, haos, miopie politică, neputinţă, trîndăvie".

Întotdeauna m-am bănuit de nebunie: vreme de 50 de ani, în armata noastră şi-au făcut serviciul zeci de milioane de oameni. „O lecţie grea, dar necesară" se află între primele zece studii leniniste obligatorii, pe care orice militar se cuvenea să le înveţe, dacă nu pe de rost, măcar cît mai aproape de text. Oare nimeni nu a acordat atenţie acestei apropieri de date ? Nu e nimic de dezvăluit aici - însă de ce eu văd această apropiere, şi nimeni altcineva nu o vede ? Iar Lenin nu vorbeşte de nu ştiu ce zonă secretă de apărare, ci numeşte Pskovul şi Narva cu numele lor. Să nu-ţi iei cîmpii ?
E de neînţeles: oare comandanţii care ne recomandă insistent aceste studii nu au observat că prin simpla supra­punere a datelor, articolul leninist, chiar prin titlul său, neagă orice poveşti despre măreţele victorii, care, zice-se, au fost obţinute pe 23 februarie 1918?

Şi ce înseamnă lecţie ? Fiecare dintre noi a fost în situaţia de a face o poznă şi de a nu găsi justificări. Atunci, neavînd ceva mai bun, facem apel la adunarea generală a colecti­vului : este o lecţie pentru mine...

Tovarăşul Lenin a dezorganizat armata şi flota cu agitaţia sa antirăzboinică, germanii presau, frontul s-a rupt, iar Lenin trebuia să răspundă în faţa întregii Rusii. Şi el bîiguie : asta e o lecţie. Şi dă sfaturi: trebuie luptat cu inamicul etc. Genialitatea lui Lenin constă în faptul că îndrugă nişte banalităţi împotriva cărora nu poţi riposta. Cine poate să nu fie de acord cu aceste afirmaţii? Cine poate demonstra că nu trebuie luptat cu duşmanul, că nu trebuie să ştii să lupţi ?

Ce vreau să spun? Că, dacă pe 23 februarie 1918 Pavel Dîbenko a obţinut marile victorii de la Pskov şi Narva, atunci tovarăşul Lenin, aflînd despre acestea pe 24 februarie, în timpul zilei şi nopţii ar fi scris un articol cu totul altfel, iar în ediţia de seară a gazetei Pravda din 25 februarie 1918 ar fi apărut ceva avînd cu totul alt conţinut. Dar a ieşit o lecţie întristătoare şi amară. Şi, se înţelege, absolut necesară. Cît timp nu a tunat şi fulgerat, tovarăşul Lenin, ca şi pădu­chele de tifos, „a mîncat" armata cu Pravda tranşeelor şi alte mîrşăvii, publicate pe bani nemţeşti, însă nemţii i-au dat o lecţie tovarăşului Lenin şi acesta a început să se îngrijească de apărarea ţării.

Din acea zi, măreţele victorii de la Pskov şi Narva au devenit pentru mine obiectul unui interes special şi puţin nesănătos. La fel şi numele marelui conducător de oşti Dîbenko. 

Bibliotecile sînt burduşite de cărţi despre război. Iată Razmîşlenia o minuvşem (Cugetări despre trecui) a gene-ralului-locotenent S.A. Kalinin. În 1918, întorcîndu-se de pe front, soldatul Kalinin face revoluţia la Samara. Foamete. Ruină. Situaţia comuniştilor era schimbătoare. Nu ajungeau oamenii. „Nu îmi amintesc acum exact, la sfirşitul lui martie sau la începutul lui aprilie, la Samara s-a petrecut un eveniment care a tulburat toată organizaţia de partid. Pe neaşteptate, fără nici un avertisment, în oraş a venit o garnitură de tren cu marinari din Baltica în frunte cu RE. Dîbenko. La început ne-am bucurat de împrospătarea forţelor. Dar în aceeaşi zi, la comitetul gubernial a venit o telegramă purtînd semnătura lui M.D. Bonci-Bruevici. În telegramă se ordona ca Dîbenko să fie reţinut imediat şi trimis la Moscova pentru părăsirea samavolnică a poziţiei de luptă la Narva" (p. 71).

Nouă ni s-a spus că la Narva au fost obţinute mari victorii, însă biruitorul a fugit nu se ştie din ce pricină şi este urmărit în întreaga ţară. Iată cum au decis bolşevicii din Samara să se descurce cu marinarii. Va merge ca delegat numai Kalinin: fără pază şi fără armă. „Imediat ce am apărut pe peronul gării, marinarii m-au luat sub escortă şi m-au dus ca pe un «contra» în vagonul lui Dîbenko. La masă stătea un marinar cu înfăţişare de viteaz din vechime..." Kalinin l-a făcut de ruşine pe revoluţionarul Dîbenko, acesta s-a căit şi a decis să se întoarcă la Moscova. Am aflat sfir­şitul istoriei peste 21 de ani. La 26 februarie 1989, Krasnaia zvezda a inserat un articol consistent despre marele coman­dant de oşti Dîbenko, în care se spune: „Pentru retragerea de la Narva şi plecarea cu de la sine putere de pe front, Dîbenko a fost exclus din partid (a fost reprimit abia în 1922). A compărut în faţa Tribunalului revoluţionar... SNK a luat hotărîrea să-l îndepărteze pe Dîbenko din postul pe care-1 avusese. Pavel Efimovici era deja pregătit pentru acest lucru : «Fireşte, sînt vinovat că marinarii au fugit pînă la Gatcina...»".

Iată ce s-a întîmplat. Tovarăşului Dîbenko, membru al primului guvern sovietic, şi vitejilor săi marinari li s-a ordonat să oprească trupele germane la Pskov şi Narva. Nici la Pskov, nici la Narva, înflăcăraţii revoluţionari n-au obţinut nici o victorie, n-au oprit pe nimeni, n-au acoperit de glorie nepieritoare drapelul de luptă. Dimpotrivă, la primele cioc­niri cu inamicul, marinarii noştri moleşiţi, care au stat tot războiul în porturi, au început să tremure şi au luat-o la fugă. Eroul nostru - fuga şi el după ei. Sau poate că în frunte. Apărătorii revoluţiei au ţinut-o tot într-o fugă pînă la Gatcina. E momentul să deschidem harta, ca să apreciem traseul lor eroic - apărătorii patriei socialiste au fugit 120 km. Trei maratoane prin zăpada adîncă de februarie. La Gatcina, au pus mîna pe o garnitură de tren şi au luat-o prin ţară ca să-şi salveze pielea revoluţionară, în urma fugarilor, şeful sovietului militar superior Bonci-Bruevici trimite tele­grame pe tot cuprinsul ţării: eroii să fie prinşi şi trimişi sub escortă la Moscova. Eroii trebuiseră să-l oprească pe inamic, dar ei înşişi vor trebui opriţi. Dacă vor fi găsiţi...

Eroii au fost descoperiţi la Samara. Dincolo de Volga. Acum să luăm harta globului pămîntesc şi să apreciem această retragere eroică. Eroii de pe Baltica au apărut la Samara Ia sfirşitul lui martie sau începutul lunii aprilie. Şi cine ştie pe unde au umblat o lună întreagă după măreţele biruinţe. Poate au ajuns în fugă pînă la Baikal, s-au convins că nimeni nu-i goneşte şi se întorc? Aici, în adîncimea spatelui frontului, ei apără revoluţia: prind pe oricine le pică în mînă şi îl pun la cazne. N-o fi „contra" ? Aici au destulă bravură. Pe mine mă interesează o singură problemă: ce a dat de mîncare revoluţionarul Dîbenko revoluţionarilor săi în tot acest timp după fuga de la Narva ? Căci sînt destul de mîncăcioşi.

Încă o întrebare: de cine fugeau revoluţionarii ? Fugeau de armata germană, însă noţiunea de armată germană e suficient de elastică. Pe atunci, din lipsă de ocupaţie, mari­narii germani se revoltau şi ei în porturile lor. Pe atunci, în Germania era deja foamete. Pe atunci, armata germană era istovită cu totul din cauza războiului. Monarhia germană a căzut în noiembrie 1918. S-a menţinut pînă în noiembrie numai pentru că tovarăşul Lenin, în martie 1918, a semnat cu kaizerul Pacea de la Brest şi i-a dat acestuia Ucraina pînă la Kursk şi Rostov cu tot cu minereu, cărbune şi industria producătoare de oţel, cu tot cu pîine şi carne. Lenin i-a datkaizerului Polonia şi Pribaltica, a plătit reparaţii uriaşe în aur şi grîne. Iată de ce armata kaizerului a ajuns pînă în toamnă, însă în februarie 1918, kaizerul nu avea încă acest ajutor leninist. De aceea Germania se afla pe marginea prăpastie!. Iuri Felştinski notează:   „Cel mai uimitor era faptul că nemţii au atacat fără armată. Ei acţionau cu mici detaşamente răzleţe de 100-200 de oameni formate nu din unităţi regulate, ci din voluntari adunaţi de ici-colo. Din cauza panicii care domnea la bolşevici şi a zvonurilor privind apropierea miticelor trupe germane, oraşele şi staţiile de cale ferată erau părăsite fără luptă încă înainte de venirea inamicului. De exemplu, Dvinskul a fost cucerit de un detaşament german de 60-100 de oameni. Pskovul a fost ocupat de un mic detaşament german venit pe motociclete. La Rejiţa, detaşamentul german era atît de mic din punct de vedere numeric, încît nu a putut ocupa telegraful, care a mai funcţionat încă  zile  întregi  (Kruşenie mirovoi  revoltaţii [Năruirea revoluţiei mondiale], pp. 259-260).

Din cauza acestei armate a fugit comandantul Dîbenko, membru al guvernului sovietic, comisar al poporului pe problemele flotei, împreună cu luptătorii săi. A părăsit Petrogradul fără să-l apere deloc, iar nemţii pur şi simplu nu au avut forţe să-l preia.

Astfel nemţii n-au ajuns pînă la Petrograd. Iar Dîbenko, trecînd în fugă neobservat pe lîngă Moscova, a luat-o spre Volga.

Se poate pune întrebarea de ce tot vorbim despre Dîbenko ? Răspuns: printre comandanţii de armată de rangul l, cel mai renumit şi sus-pus este Frinovski. Iar printre coman­danţii de armată de rangul 2, cel mai vestit este Dîbenko. Doar el a intrat în componenţa guvernului sovietic. Ceilalţi comandanţi de armate de rangul 2 n-au avut asemenea expe­rienţă şi nici biruinţe atît de strălucitoare.
Însă au fost şi altfel de comandanţi de oşti! Tuhacevski, lakir, Blücher! Ei au repurtat victorii!

Au repurtat. Ajungem şi la ei. Însă vă previn: ceilalţi nu sînt atît de geniali ca Dîbenko. Ceea ce a săvîrşit Dîbenko pe 23 februarie 1918 noi sărbătorim de 80 de ani. Iarbiruinţele lui Tuhacevski, lakir, Blücher, Uborevici, Putna, Vaţetis nu sînt atît de strălucitoare şi grandioase. Nu le sărbătorim victoriile. N-avem ce sărbători.



va urma