Interviu cu generalul Ion Mihai Pacepa (1)

Dan Andronic

Ion Mihai Pacepa: 
„Sper ca noul președinte al României 
să publice documentele privind 
asasinarea de către Securitate 
a lui Vlad Georgescu și Noël Bernard”


Ion Mihai Pacepa (n. 28 octombrie 1928) este fără îndoială cel mai controversat ofițer român de informații care a făcut parte din ierarhia superioară a Securității, devenit cel mai înalt demnitar dintr-o țară a fostului bloc sovietic care a fugit și a primit azil politic într-o țară NATO.

28 iulie 1978 va rămâne o dată de referință în istoria Războiului Rece, practic orice lucrare istorică care se ocupă de această perioadă va face referiri la numele Generalului Pacepa.


Câteva scurte repere: intră în Securitate în 1951, ca sublocotenent, primește câteva misiuni în zona industriei chimice, apoi devine șef de serviciu la Direcția IV (Contrasabotaj).


În 1956 devine șef adjunct al grupului operativ din cadrul Agenției Comerciale Române din Republica Federală Germană, fiind șeful rezidenței de spionaj a României în RFG. În 1959 este rechemat la București și numit adjunct șef serviciu pentru spațiul Germania, Austria, Țări nordice. În 1963 era deja colonel, iar patru ani mai târziu primește gradul de general-maior, ceea ce arată caracterul deosebit al realizărilor sale în spionajul extern românesc, gradele de general fiind acordate acordate extrem de greu.


Cu anul 1972 începe o nouă etapă, este numit secretar de stat la Consiliul Securității Statului în cadrul Ministerului de Interne și prim-adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe.


Gradul de general-locotenent din 1974 înseamnă și o nouă funcție: secretar general al Internelor. 

1978, cere azil politic în Statele Unite ale Americii și începe o nouă etapă. Defectarea Generalului Pacepa a condus la o anchetă internă de proporții în spionajul românesc, peste 500 de ofițeri de Securitate fiind audiați. A administrat câteva lovituri extrem de dure regimului comunist de la București, fiind considerat unul dintre actorii principali în demolarea cultului lui Nicolae Ceaușescu. 


În interviul pe care l-am realizat cu Generalul Pacepa nu am ocolit nici un subiect sensibil. În primul rând, ca să dau un răspuns direct unor temeri, m-am convins că personajul care răspunde la numele Ion Mihai Pacepa, există. Având niște elemente de biografie pe care nu le găsești în cărți, am pus niște întrebări punctuale și am primit răspunsul corect.

Generalul Pacepa

Mai mult, în urmă cu ceva timp, Generalul Pacepa a primit un premiu în SUA, a publicat recent o carte cu o prefață scrisă de un fost director al CIA. Deci toate ipotezele privind inexistența personajului mi s-au părut doar povești. Generalul Pacepa există și pare dispus să răspundă la întrebări.


Dan Andronic: 
Am văzut că tocmai ați primit „Lifetime Achievement Award” ce v-a fost acordat în Statele Unite, precum și anunțul potrivit căruia compania americană RiverRock Films lucrează acum la producerea unui film artistic bazat pe noua dvs. carte, „Disinformation,” care va fi prezentat în cinematografe. Cum vă simțiti după aceste știri care relansează într-un mod spectaculos persoana generalului Pacepa?

General Pacepa: 
Onorat și umilit.

Dan Andronic: 
Când se va publica cartea dvs. „Disinformation” în limba română?

General Pacepa: 
În aprilie, împreună cu versiunea în limba rusă, care va apărea la Moscova.

Dan Andronic: 
O coincidență care mă face să zâmbesc. Veți deveni primul româno-american a cărui carte se publică simultan la Moscova și la București, iar apoi devine film la Washington. Sună ca un avertisment, mă face să mă întreb ce legătură vedeți între cele două țări. Deci, de ce apar simultan o carte despre dezinformare în România și Rusia?

General Pacepa: 
Pentru că „dezinformarea,” care s-a născut în celebrele orașe ale lui Potemkin din Rusia, a devenit de mult o armă secretă a politicienilor români și a început să fie acum utilizată și in Statele Unite, care a luptat împotriva ei timp de 44 de ani ai Războiului Rece.

orizonturi rosii

Dan Andronic: 
Prima dumneavoastră carte, „Orizonturi Roșii - Adevărata Istorie a Crimelor și Corupției lui Ceaușescu”, s-a tradus în 28 de limbi și continuă să fie în librării pe toate meridianele globului după aproape trei decenii de la apariţie. Am regăsit-o într-o nouă ediție, o traducere nouă cu anumite adăugiri, făcută la Editura Humanitas. Cum vă explicați succesul ei, chiar și după atât timp?

General Pacepa: 
Pentru că „Orizonturi Roșii” este prima carte ce descrie viața la curtea tiranilor comuniști, care continuă să troneze în China, Coreea de Nord, Cuba, Laos, Vietnam și, în formă deghizată, în Rusia - deci în peste aproape un sfert al populației mondiale.

În 1978, când președintele Jimmy Carter l-a prezentat lumii pe Ceaușescu ca „mare conducător național și internațional,” nimeni nu-l cunoștea cu adevărat pe tiran sau pe slugile sale. În ianuarie 1988, Vlad Georgescu, directorul programului românesc al Europei Libere, a început serializarea cărții la Radio Europa Liberă cu prezentarea lor. Îl citez: „Orizonturi Roșii este povestea unui eșec de proporții. Eșecul unei caste bolnave, meschine și urâte, căreia îi lipsește idealul și generozitatea. Aflăm, din dezvăluirile Generalului, o lume murdară, coruptă și analfabetă, imorală, în care Președintele își înjură miniștrii, în care Președinta își apostrofează acoliții, tratându-i de idioți, în care ministrul de Externe se comportă ca un lacheu. Aflăm o lume căreia îi place să bea șampanie franțuzească și să mănânce telemea cu ceapă. Ne apare o nomenclatură de lingușitori, în casele cărora Securitatea are microfoane peste tot, chiar și sub pat, care se tem de cei doi șefi supremi, dar care fac orice pentru ca să-și mentină dreptul de a se înfrunta din privilegii .... Am închis Orizonturi Roșii cu un sentiment de rușine și dezgust. Și mi-am pus întrebarea: cât timp îi mai poate oare răbda pământul?

Dan Andronic: 
Este adevărat că Vlad Georgescu a plătit cu viaţa pentru curajul de a serializa „Orizonturi Roșii” la Europa Liberă, sau este doar un alt mit al omnipotenței Securității?

General Pacepa: 
Regretatul Vlad Georgescu a plătit cu viața. Când eroica echipă de la Radio Europa Liberă a încheiat serializarea cărții, el a descris numeroasele amenințări cu moartea pe care le-a primit de la Securitate pentru a-l determina să renunțe. La sfârșitul acestei încheieri unice în istoria Europei Libere, Vlad Georgescu a spus ascultătorilor că atunci când a decis să devină jurnalist și-a asumat și riscurile acestei meserii: „Dacă mă vor omorî pentru că am organizat serializarea cărții generalului Pacepa, voi muri cu conștiința împăcată că mi-am făcut datoria de jurnalist.”


Dan Andronic: 
Afirmați că Vlad Georgescu a fost asasinat?

General Pacepa: 
Da. Vlad Georgescu a murit câteva luni mai târziu din cauza unei forme rapide de cancer, aproape identică cu cea care în 1981 a cauzat moartea unui alt eroic director al RFE, Noël Bernard.

În 2007, Cotidianul a publicat schițele apartamentului lui Vlad Georgescu din München, date Securității de academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, dovedit că a fost agent al Securității, sub numele conspirativ de „Laurențiu”.

Ulterior, Nestor Rateș, care i-a succedat lui Vlad Georgescu la cârma Europei Libere, a petrecut trei ani în arhivele Securității pentru a găsi probe care să dovedească faptul că Securitatea i-a ucis pe Noël Bernard și pe Vlad Georgescu. Rateș a găsit aceste probe, pe care le-a descris sumar într-un articol publicat în Revista 22 și apoi în HotNews.ro. Aceste documente constituie subiectul unui manuscris pe care Nestor Rateș l-a terminat ulterior. Sper că manuscrisul său va deveni carte.

ucisi de secu

Sper, de asemenea, că noul președinte al României, Klaus Johannis, va publica documentele originale, existente în arhiva Serviciului de Informații Externe, care atestă asasinarea de către Securitate a lui Vlad Georgescu și a predecesorului său, Noel Bernard.


va urma

Spargatorul de gheata (9)

Victor Suvorov

DE CE AVEAU  NEVOIE CEKIŞTM DE ARTILERIE OBUZIERĂ

Vom  lovi fiara  în propriul  ei  bîrlog
L. Beria,   comisar general al  securităţii  statului, febr.   1941


Maşina de pedepsire a comuniştilor are diferite orga­nisme şi trupe. Sunt avute în vedere, fireşte, trupele speciale CK-GPU-NKVD, nu cele ale Armatei Roşii care luptă împotriva duşmanului extern.

În timpul instaurării dictaturii comuniste, trupele de pedepsire au jucat un rol mai important decît organele penale. Principalele instrumente ale celor ce pedepseau în acele vremuri „glorioase" erau: blindatul, tunul de trei ţoii şi mitraliera. Prin gradul de sălbăticie şi numărul de victime, războiul intern dus împotriva propriului popor nu se deosebea prin nimic de unul de cucerire. Pentru coordonarea acţiunilor tuturor trupelor de pedepsire, s-a creat o Direcţie Generală. Din cînd în cînd, maşina de pedeapsă şi-a schimbat denumirea, la fel cum lupul îşi schimbă părul, însă organul care coordona acţiunile trupe­lor de pedeapsă a rămas acelaşi: Direcţia Generală. Această organizaţie şi trupele subordonate ei au săvîrşit crime îngrozitoare împotriva tuturor popoarelor din Uniu­nea Sovietică.

Pe măsura consolidării dictaturii comuniste, aceste organisme au ocupat un loc tot mai important. Principa­lele instrumente de teroare devin: peniţa scîrţîind pe hîrtie în mîha denunţătorului, scula pentru pilirea dinţilor în mîna anchetatorului şi revolverul de tip „nagan" în mîna călăului. Trupele de pedeapsă nu se reduc numeric, iar rolul lor se diversifică: percheziţii, razii, arestări, escortă, paza instituţiilor de pedeapsă şi „reeducare", în afară de aceasta, trupele de pedeapsă păzesc conducătorii, graniţele de stat, asigură comunicaţiile guvernamentale. Imaginea luptătorului din trupele de pedeapsă s-a modi­ficat. Nu mai este criminalul în tricou de marinar, ci cu şubă, care stă de strajă în bătaia vîntului polar: baioneta înainte şi cîinele credincios alături. Nu mai au nevoie de blindate.

Teroarea se dezlănţuie, apoi se potoleşte şi se dezlăn­ţuie din nou. Iată anul '37. Comuniştii ne asigură că este începutul terorii. Nu. Începutul este în 1917. Apogeul este în '30. Pur şi simplu, în '37 teroarea, urmînd logica ei, a ajuns la vîrfuri, au intrat şi comuniştii sub tăişul ghilotinei, de aceea îşi amintesc ei de acest an. Atunci cînd lakir şi Tuhacevski au înecat în sînge gubernii întregi, nu s-a considerat că este vorba despre teroare. Anul '37 nu este începutul, ci, mai curînd, victoria finală a terorii, încă un an şi din generale „epurările" se vor preface în „pe alese", în această etapă, celor ce pedepseau nu le vor mai fi necesare nici măcar mitralierele: colegii lor, căzînd sub cuţitul propriei maşini de tocat carne, nu s-au împotrivit cine ştie ce.

Aşadar, „Marea epurare" s-a încheiat cu succes, teroa­rea a scăzut brusc, din închisori şi lagăre a fost eliberată o parte a activiştilor şi se planifica să mai fie eliberaţi şi alţii. Ce trebuia să se întîmple în această situaţie cu trupele de pedeapsă şi cu Direcţia Generală? Corect. Direcţia Generală trebuia lichidată. Zis şi făcut. „Epurarea" s-a terminat la sfîrşitul anului 1938. La începutul viitorului an dispare Ejov şi, la 2 februarie 1939, printr-o hotărîre a SNK14, Direcţia Generală a trupelor de grăniceri şi cea de interne NKVD sunt lichidate.

Ar fi rezonabil să presupunem că în locul Direcţiei Generale lichidate va fi creat un nou organ cu aceeaşi destinaţie, dar cu un rang inferior. Aşa te îndeamnă logica, însă în situaţia noastră s-a petrecut ceva împotriva logicii. La 2 februarie 1939, în locul unei unice Direcţii Gene­rale, au fost create ŞASE Direcţii Generale independente ale NKVD:
- a trupelor de grăniceri.
- a trupelor de pază.
- a trupelor de escortă.
- a trupelor de căi ferate.
- de aprovizionare a armatei. — de construcţii militare.

După terminarea „Marii epurări", nu numai că a avut loc o bruscă sporire cantitativă a trupelor de pedeapsă, dar s-a petrecut şi un salt calitativ: prin hotărîrea guver­nului sovietic, trupele de pedeapsă ocupă din nou un loc conducător, restrîngînd organele penale la un rol auxiliar, încheierea „Marii epurări" este începutul unei creşteri extraordinare a puterii trupelor de pedeapsă, în dotarea lor intră din nou trenul blindat, autoblindatele (BA-10) de ultimul tip, artileria obuzieră şi, în sfîrşit, tancuri şi aviaţie.

Încep să se înmulţească trupele de pedeapsă de toate tipurile şi pentru toate destinaţiile. Trupele devin atît de multe, încît pentru conducerea lor se înfiinţează o nouă funcţie: locţiitor al comisarului poporului cu problemele trupelor (generalul-locotenent NKVD, LI. Maslennikov).

Iată însă un lucru straniu: TRUPELE DE PEDEAPSĂ NU MAI SUNT NECESARE PE TERITORIUL SOVIETIC, în 1939, nu avea să mai apară nici o nouă „epurare" la orizont, ţara era îngenuncheată şi supusă fără crîcnire lui Stalin. Chiar dacă s-ar fi ordonat o „epurare" existau destule revolvere, pile, cnuturi şi cravaşe. Atunci de ce aveau nevoie cekiştii de obuziere?

Evoluţia trupelor NKVD se desfăşoară pe multe direc­ţii, în 1939 se înfiinţează serviciul de baraj NKVD. Se poate replica faptul că unităţile de baraj au fost înfiinţate în iulie 1942 prin ordinul NKO15 Nr. 227. Studierea surselor sovietice ne conduce însă la o concluzie simplă: tovarăşii Troţki, Tuhacevski, lakir, Egorov şi mulţi alţii nici nu puteau concepe războiul fără serviciul de baraj şi l-au folosit permanent în anii Războiului civil. Sarcina unităţilor de baraj este de a asigura stabilitatea trupelor în luptă, în special în ofensivă. Desfăşurată în spatele trupelor, unita­tea de baraj „încurajează" lanţurile de trăgători în ofensivă cu rafale de mitralieră în ceafă şi reţine trupele în cazul retragerii lor cu de la sine putere, nimicind pe loc pe cei nesupuşi. 

Este clar că în timp de pace serviciul de baraj nu este necesar. Imediat după Războiul civil, detaşamen­tele de baraj au fost reciclate şi transformate în detaşa­mente de pedeapsă, de pază şi de escortă.

Dar iată că în iulie 1939 detaşamentele de baraj au renăscut în secret.

Este cunoscut că înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietică a început în secret să formeze armate în zonele vestice ale ţării. Elementul component al fiecărei armate era un regiment autonom de infanterie motorizată NKVD, care nu era format din batalioane, ci din unităţi de baraj.

În afară de regimente care intrau în alcătuirea armate­lor, NKVD avea regimente de infanterie motorizată sepa­rate, încorporate în unităţile fronturilor. De exemplu: în iunie 1941, numai în spatele Frontului de Sud se găseau nouă regimente, un detaşament autonom şi un batalion autonom NKVD (VIJ, 1982, Nr.9, pag. 31). Pe lîngă regi­mentul de infanterie motorizată NKVD, s-au înfiinţat deta­şamente de baraj NKVD care au intrat în componenţa corpurilor de armată şi a armatelor nou formate.

În documentele sovietice vom găsi o mulţime de indicii asupra unităţilor de baraj încă din primele ore ale războiului, nu din iulie 1942. Iată cîteva rînduri tipice din descrierea primelor zile de război. Generalul-colonel L.M. Sandalov: „Aici voi aşeza detaşamentul de baraj"... „I-au oprit detaşamentele de baraj" (încercări ale vieţii, pag.108, 143).

Uimitor! N-am aşteptat atacul Germaniei, dar n-am uitat să înfiinţăm şi să desfăşurăm detaşamente de baraj chiar la graniţe.

Odată cu începutul anului 1939, creşte brusc numărul trupelor de grăniceri NKVD. În perioada leninistă, în Uniunea Sovietică existau şase districte grănicereşti. Acum numărul lor a ajuns la optsprezece, iar efectivul fiecărui, nou district a crescut în comparaţie cu cel vechi, în orice ţară trupele de grăniceri au rol de apărare, dar Uniunea Sovietică nu este un stat obişnuit; am avut deja posibili­tatea să examinăm înclinaţiile agresive ale grănicerilor sovietici. Trupele de grăniceri ale URSS sunt capabile să ducă acţiuni ofensive independent dar, în afară de aceas­ta, şi faptul este important, au slujit întotdeauna drept bază pentru înfiinţarea formaţiunilor Osnaz16. 

După uni­formă, seamănă cu grănicerii, după destinaţie sunt... Osnaz. Osnaz-urile sunt formaţiunile de şoc cele mai agresive ale maşinii sovietice de pedepsire. Unităţi Osnaz s-au acoperit de „glorie" prin cruzime chiar şi după standardele CK din timpul războiului civil. Apoi Osnaz a fost redus la minim. A rămas numai o divizie în zona Moscovei (comandantul diviziei Pavel Artemiev).

La începutul lui august 1939 G.K. Jukov pregătea o lovitură prin surprindere asupra trupelor japoneze, în subordinea sa intră un batalion autonom cu destinaţie specială (Osnaz) al NKVD, cu un efectiv de 502 oameni, completat cu tineri aleşi pe sprinceană, pentru care crima era o obişnuinţă. Principala sarcină a acestuia era „curăţi­rea spatelui frontului" (.Santinelele frontierei sovietice, pag. 106). Osnaz a lucrat cum trebuie şi Jukov a rămas mulţumit.

Acest batalion a fost prima rîndunică, după care a urmat un stol de noi formaţiuni Osnaz. Ele s-au format din unităţile de grăniceri de elită, atunci cînd se pregătea o nouă „eliberare" şi „transformări social-politice radicale". Din raportul secţiei politice a trupelor de grăniceri din regiunea Kiev, din 17 septembrie 1939, aflăm că batalioa­nele Osnaz abia formate sunt gata pentru îndeplinirea oricărei misiuni.

Ele au trecut primele graniţa în timpul „eliberării" Poloniei, Basarabiei, Bucovinei, Estoniei, Lituaniei, Leto­niei, Finlandei. Sarcina lor: să scoată din luptă prin lovituri surpriză posturile de grăniceri ale adversarului, apoi, acţionînd în faţa trupelor în ofensivă, să cucerească podurile, să taie legăturile de comunicaţie, să nimicească grupurile mici ale inamicului, să terorizeze populaţia. După ce unităţile Armatei Roşii depăşesc batalioanele Osnaz, acestea trec la curăţirea teritoriului, la neutralizarea elementelor indezirabile şi la nimicirea lor. Batalioanele Osnaz din NKVD sunt amintite în istoria oficială a trupelor de grăniceri (documentele Nr. 185, 193).

În a doua jumătate a anului 1941, cînd se instaurase sărăcia, Stalin n-a înfiinţat batalioane, regimente, divizii sau corpuri de armată de geniu, ci ZECE ARMATE DE GENIŞTI, care au răscolit cu săpăturile lor pămîntul între­gii ţări, organizînd un sistem de baraje şi obstacole greu de trecut. Insă în prima jumătate a aceluiaşi an, Stalin n-a format armate de genişti şi nici nu plănuia să le formeze, în prima jumătate a anului 1941, tovarăşul Stalin era ocupat cu alte probleme şi forma trupe cu altă destinaţie decît cea defensivă.

În  prima  jumătate  a  anului  '41, în NKVD  se  mai înfiinţează o Direcţie Generală, de data aceasta pur mili­tară: Direcţia generală a trupelor operative (GUOV). Stalin îl numeşte  ca  şef al  GUOV pe veteranul Osnaz-ului, Pavel Artemiev, care în acel moment ajunsese la gradul de general-locotenent. Noua Direcţie Generală se înscrie imediat în neobositul ritm stalinist. Are loc desfăşurarea de  trupe.  Unitatea  principală  de  luptă în  subordinea GUOV este o divizie de infanterie motorizată NKVD. Se vor forma zeci de asemenea divizii, iar efectivul lor va ajunge la sute de mii. Alcătuirea fiecărei divizii de infan­terie motorizată: un regiment (sau batalion) de tancuri, două-trei regimente de infanterie motorizată, un regiment de artilerie obuzieră şi alte unităţi. Efectivul fiecărei divizii de  acest fel era  de  peste  10.000  de  oameni.  Fiecare divizie nou creată este trimisă la graniţă. La graniţa apu­seană.  Să  fie  pentru  apărare? Nu. Dacă un tenisman aşteaptă lovitura adversarului, se aşează cît mai departe de fileu, ca să vadă mai bine în ce direcţie se îndreaptă lovitura şi să aibă timp să reacţioneze. La fel şi în caz de război: pentru respingerea loviturii, trebuie să te ţii mai departe de graniţă, ca să ai timp şi spaţiu pentru desfăşu­rarea manevrei defensive. Dar dacă tenismanul pleacă impetuos  la  fileu  (divizia  de  infanterie  motorizată-la graniţă), n-o face nicidecum pentru apărare. La fileu este cea mai bună poziţie pentru a da o lovitură, dar cea mai proastă poziţie pentru a primi o lovitură.

Despre intenţiile ofensive ale cekiştilor depun mărturie şi regimentele de artilerie din componenţa trupelor NKVD. Tunurile de calibru mic şi mediu au foc razant şi de aceea sunt bune în apărare: prin foc razant, obligăm adversarul în ofensivă să se oprească, să se culce, să se ascundă sub pămînt. Dar cînd schimbăm rolurile şi atacăm, iar inamicul se apără în tranşee, tunurile ne ajută prea puţin: traiectoriile sunt razante, proiectilele zboară pe deasupra tranşeelor inamicului, fără să-i pricinuiască vreun rău. Atunci, atacantul are nevoie de obuziere. Obuzierele se deosebesc de tunuri prin traiectoria pro­nunţat curbă. Ele sunt bune pentru scoaterea trupelor inamicului din tranşee. Dacă ne vom pregăti pentru un război ofensiv, vom produce obuziere, pentru un război defensiv vom produce tunuri. Fireşte, prevăzînd un război defensiv, vom dota cu tunuri trupele de luptă, nu pe cele de pedepsire.

Pe teritoriul sovietic nu mai erau necesare divizii de pedeapsă cu armament greu ofensiv: răzmeriţele şi răs­coalele erau demult înăbuşite: Mahno şi Antonov nu mai ameninţau cu răscoala întregii Rusii, în noile teritorii cotropite în conformitate cu pactul Molotov-Ribbentrop, doi ani a domnit teroarea, dar nu s-a făcut apel la tancuri şi obuziere; în caz de maximă urgenţă a intervenit Armata Roşie, îndrăznesc să presupun că diviziile de infanterie motorizată NKVD s-au înfiinţat în prima jumătate a anului 1941 pentru invazia Germaniei pentru situaţia cînd trupele Armatei Roşii vor înainta impetuos, neîncurcîndu-se în lupte prelungite şi lăsînd în urma lor garnizoane întregi şi unităţi încă nezdrobite de-ale inamicului. Iată! împotriva lor sunt necesare diviziile de pedeapsă puternice, bine înarmate. Dacă există şi alte opinii, sunt gata să le ascult şi să le combat. Vă rog să nu abordaţi versiunea defensi­vă! Într-un război defensiv, diviziile de infanterie motori­zată NKVD, puternice, mobile, echipate cu grijă şi bine înarmate nu au ce căuta, cum n-au avut ce căuta la sfîrşitul războiului diviziile de pedeapsă SS după intrarea Armatei Roşii pe teritoriul Germaniei. 

Prin invazia de la 22 iunie 1941, Hitler i-a anihilat pe tanchiştii şi pe artileriştii sovietici. Direcţia generală a trupelor operative NKVD s-a dovedit cu totul neputincioasă în războiul de apărare. La numai patru zile de război (după alte informaţii, la două), Stalin îl ia pe Artemiev de la GUOV, lăsînd direcţia fără cap. 

După 1941 nu s-au mai înfiinţat divizii de infanterie motorizată NKVD, iar cele existente au fost prefăcute în divizii obişnuite de infanterie ale Armatei Roşii. Astfel: a 8-a MSD17 a NKVD este transformată în a 63-a SD18 a RKKA (mai tîrziu a 2-a de gardă), a 13-a MSD a NKVD devine a 95-a SD a RKKA (mai tîrziu a 750-a de gardă), a 2l-a MSD a NKVD este transformată în a 109-a SD a RKKA. Au trecut din componenţa NKVD în RKKA douăzeci şi nouă de divizii.
(general-maior V. Nekrasov, VIJ, 1985, Nr.9, pag.29). 

În războiul de apărare este necesară infanteria obişnuită, nu de pedeapsă. Dar iată că în 1944 Armata Roşie şi, după ea, NKVD au ajuns în Europa Centrală şi au instaurat puterea munci­torilor şi a ţăranilor, dreptatea socială şi celelalte „binefa­ceri". Şi nu trebuie să ne gîndim că mecanismul edificării vieţii fericite a luat fiinţă în 1944. Nu, Stalin i-a dat naştere înainte de invazia germană. Pur şi simplu, Adolf Hitler nu i-a permis lui losif Stalin să se folosească de acest mecanism înainte de 1944, ba încă l-a şi uzat într-un asemenea hal încît viaţa „fericită" a reuşit să se instaureze numai în cîteva ţări ale Europei, nicidecum importante şi nu pe vecie.


va urma

Dacă...

Violetta Petre

Dacă mi-aş iubi absenţa, poate n-aş simţi eclipsa

Când m-acoperi pe de-a-ntregul, m-aş obişnui cu lipsa

Chipului ce stă să-şi pună mască de-oxigen pe faţă

Când bat clopote-n derivă şi păcate mă răsfaţă...

Dacă mi-aş iubi prezenţa, m-aş lipi de clipa nudă

Să mă simţi cum strig la ceruri, cerurile să m-audă

Să cobor pe scara lumii, nerăbdări să te-nvelească

Să îmi simţi căldura-n sânge, sângele să-l primenească...

Dacă m-aş iubi pe mine şi-ntunericul ce-apasă

Peste gânduri, peste vise...dar lumina nu mă lasă

Să mă-ntorc în mine, Doamne, să mă caut, să m-adune

Toţi hingherii stând la pândă...şi n-aştept nicio minune...

Dacă m-ai iubi, cu teamă, fără milă-aşa cum cerul

Îşi iubeşte înserarea, aşteptând în zori misterul

Ce se-ascunde în clepsidre...m-aş ascunde-n noaptea ta

Şi-aş rămâne-aşa o viaţă... nu ţi-aş cere nicio stea...

Poate, doar să-mi dai din mine, câte-o porţie de sare

Să văd lacrima cum cântă, pe sub gene-a disperare...

Să nu uit că violetul şi-a pierdut culoarea vie

Într-o lacrimă albastră pe-un inel de cununie...

Istoria Uniunii Sovietice (1)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

„Revoluţiile” din 1917 şi formarea imperiului sovietic

Revoluţia din februarie – zorii unei noi epoci

Statul şi societatea rusă se confruntau de multă vreme cu probleme structurale, care au produs crize la toate nivelurile:
‐ social: populaţia era analfabetă, fără pământ, se perpetuau practici de tip feudal, nu existau măsuri de protecţie socială, existau diferenţe prea mari între categoriile sociale
‐ economic: Rusia era un stat preponderent agrar, dar agricultura era rudimentară, folosea mijloace învechite şi asigura doar producţia de consum imediat; industria era slab dezvoltată şi nu putea susţine o economie concurenţială
‐ moral: populaţia era debusolată, autoritatea ţarului dispăruse, imaginea casei regale se erodase constant, iar clasa politică nu putea oferi speranţa rezolvării acestor probleme

Întreita criza era amplificată de război, care semănase foamete, distrugeri şi pierderi umane. Întreruperile constante ale alimentării cu pâine erau puse pe seama sabotajului speculanţilor şi capitaliştilor, în majoritate evrei şi germani, fapt ce irita şi mai mult spiritele. Pe 23 februarie/8 martie era ziua internaţională a femeii, iar femeile din Petrograd au organizat o manifestaţie. Au participat doamne din înalta societate şi studente, tonul fiind unul optimist şi degajat, iar cererile concentrându-se pe obţinerea drepturilor egale. Lucrurile s-au schimbat după-amiază, când s-au alăturat şi muncitoarele venite să protesteze faţă de lipsa pâinii, până seara adunându-se circa 100.000 de oameni care cereau căderea ţarului. Lipsa unor măsuri dure din partea autorităţilor şi vremea destul de caldă i-au determinat pe locuitorii capitalei să iasă în număr tot mai mare, pe 25 februarie 200.000 de muncitori blocând oraşul. Nimeni în epocă, nici măcar socialiştii nu priveau spre evenimente ca spre o revoluţie, ci o considerau mai curând o dezordine provocată de muncitori, care urmau să se întoarcă în fabrici imediat ce guvernul le dădea porţia de pâine. Evenimentele, contrar lucrărilor de propagandă, i-au prins pe socialişti total nepregătiţi şi dezorganizaţi, fapt vizibil în lipsa lor de reacţie.

Ţarul era plecat încă de pe 22 februarie la Mogilev şi era rupt complet de realităţi. Miniştrii i-au ascuns situaţia din Petrograd, iar Khabalov – Şeful Districtului Militar Petrograd – nu i-a transmis nici o informaţie despre evenimente, de ruşine că nu putuse ţine situaţia sub control. Ordinul ţarului de lichidare a tulburărilor de stradă nu a putut fi îndeplinit deoarece trupele (soldaţii şi ofiţerii tineri) consimţeau la cererile demonstranţilor, fiind cu toţii din clasele de jos, cele mai afectate. Cu ajutorul acestor trupe demonstranţii s-au organizat şi au primit peste 100.000 de arme.

Tarul Nicholas II

Caracterul demonstraţiei s-a schimbat odată cu ziua de 27 februarie, când peste 8000 de deţinuţi, majoritatea criminali de drept comun au fost eliberaţi. Acţiunile au început să capete un caracter violent, cererile sociale lăsând locul devastărilor, abuzurilor, focurilor de armă şi marşurilor.

Demonstranţii s-au organizat în Sovietul deputaţilor muncitori şi soldaţi din Petrograd, în timp ce deputaţii moderaţi ai Dumei au format Comitetul temporar al Dumei, condus de Kerenski. Liderii sovietului, deşi emanaţie a străzii, nu aveau certitudinea propriei autorităţi asupra maselor, se temeau de mase şi se temeau ca odată ajunşi la putere, toată furia populaţiei se va abate asupra lor. Din acest motiv, ei nu doreau să îşi asume puterea, ci încercau să împingă spre guvernare Comitetul Dumei, care avea experienţă politică şi asupra căruia puteau face presiuni pentru realizarea unor reforme. Troţki numea acestă situaţie „paradoxul lui februarie” – în urma unei revoluţii făcută în stradă, guvernul s-a decis în saloane.

Astfel, la 1 martie 1917 s-a format un nou guvern condus de Lvov, din care doar Kerenski era membru şi al Executivului Sovietului şi al Comitetului Dumei, el ocupând portofoliul Justiţiei. Kerenski era membru al Partidului Revoluţionarilor socialişti, fără, însă a avea vederi de stânga, şi era singurul membru al guvernului asumat şi de demonstranţi, care îl considerau omul lor. Lipsit de sprijin, ţarul Nicolae a abdicat, iar succesorul lui, Mihail a fost sfătuit de noul guvern să nu accepte succesiunea pentru a nu duce ţara la război civil.

În teritoriu vestea revoluţiei şi a înlăturării ţarilor a ajuns greu şi atunci când a ajuns a produs spaimă în rândul ţăranilor. Abia după ce au fost înlăturate structurile locale de putere fidele ţarului oamenii au putut să se manifeste în public.

Revolta din februarie a căpătat treptat sens, fiind orientată împotriva ţarului şi a dinastiei. Au fost arse pretutindeni portretele suveranilor, soldaţii au trimis la Petrograd medaliile din argint pentru a fi topite şi folosite pentru „bunăstarea oamenilor”, cei cu nume ca Romanov, Nemets sau Rasputin au cerut schimbarea lor şi au fost lansate o serie de pamflete, piese şi filme, cele mai multe cu caracter pornografic, care arătau decadenţa curţii ruseşti şi conturând o imagine diabolică a Romanovilor.

Noul guvern a funcţionat între 2 martie şi 5 mai 1917, principalele probleme fiind războiul şi stabilirea controlului în teritoriu. Aceasta era marea provocare pentru noile autorităţi, deoarece singura forţă reală în stat erau sovietele, care se bucurau de susţinere populară. La centru existau două structuri de putere: liberalii şi socialiştii care îşi disputau influenţa, însă lucrurile se complicau în teritoriu deoarece aceste două structuri colaborau în comitete civice ce puteau fi cu greu controlate. Una din problemele majore ale guvernului era că nu avea legitimitatea dată de alegeri, el însuşi fiind conştient de aceste limite şi susţinând că nu va conduce decât până la alegerea Constituantei. Însă, tot el a amânat de trei ori alegerile (în iunie, septembrie şi noiembrie), motivul fiind teama de reacţia oamenilor şi de faptul că lipsa unor structuri în teritoriu puteau duce la pierderea puterii.

Peste tot în ţară era haos. Ţăranii cereau pământ, organizau revolte şi incendiau conacele aristocraţilor, în timp ce Lvov susţinea că problema trebuia rezolvată printr-o lege agrară dată de Constituantă. Au fost organizate adunări ale ţăranilor, pseudo-guverne care dădeau „legi” ce înlocuiau şi funcţionau în locul celor elaborate de guvernul central. Existau mişcări similare şi ale muncitorilor, între jumătatea lui aprilie şi luna iulie peste 500.000 de muncitori au ieşit în stradă. De frica lor, mulţi angajatori le-au acceptat cererile fără să aştepte reglementări de la guvern. Muncitorii au format structuri militare – Gărzi Roşii – care dublau structurile statului şi care erau subordonate sovietelor.

Pe fondul agitaţiilor de stradă, la 5 mai s-a format un nou guvern în care au intrat şi şase sovietici (din cei 16 membri), pentru a asigura credibilitate executivului. În noul guvern, Kerenski a deţinut portofoliul Războiului.

Kerenski

În martie 1917, Lenin a revenit din exil hotărât să treacă la organizarea celei de-a doua revoluţii, cea socialistă. El a sintetizat această viziune în „Tezele din aprilie”, în care pleda pentru ieşirea din război, pentru distribuirea pământurilor către ţărani, pentru preluarea uzinelor de către muncitori şi proclamarea republicii sovietelor. Ideile lui Lenin nu au fost agreate la început nici de bolşevici. La conferinţa din martie, s-a adoptat punctul de vedere al lui Stalin şi Kamenev, care susţineau condiţionat guvernul şi militau pentru continuarea războiului deoarece trebuia să existe o etapă intermediară până la impunerea socialismului. La începutul verii, bolşevicii au adoptat, însă, punctul de vedere al lui Lenin şi au decis să-şi asocieze imaginea cu sovietele, să le susţină acţiunile şi să organizeze manifestaţii în care să ceară „toată puterea în mâinile sovietelor”. În iulie, Lenin a încercat să profite de revoltele din Petrograd şi a pus la cale un plan de preluare a puterii, dar intervenţia cazacilor i-a împiedicat acţiunea. Degringolada completă din societate a fost pusă de guvern în seama bolşevicilor împotriva cărora au început persecuţiile. Ca urmare, Troţki a fost închis, iar Lenin s-a refugiat în Finlanda. Persecuţii a suportat şi populaţia civilă: muncitorii au fost dezarmaţi, agitatorii închişi, a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea şi s-au dat ordine prin care soldaţii dezertori trebuiau împuşcaţi.

Decizia neinspirată şi lipsită de temei a guvernului de a organiza o ofensivă împotriva armatei germane în iulie 1917, deşi armata rusă era nepregătită şi dezorganizată a dus la o înfrângere usturătoare şi la pierderea a 400.000 de soldaţi. Atacul ratat a aruncat majoritatea populaţiei în braţele bolşevicilor care cereau pace, a declanşat o criză politică şi a determinat căderea guvernului, în octombrie/noiembrie 1917.

Pe 7 iulie, Kerenski, văzut ca om providenţial, agreat de mulţime şi de guvern, capabil de reconciliere politică şi naţională, a preluat funcţia de premier. Cu toate acestea, vara lui 1917 a dus la distanţarea ireversibilă a grupărilor de stânga şi dreapta din guvern, fiecare propunând căi diferite de parcurs pentru Rusia. De cealaltă parte, bolşevicii au început să controleze tot mai mult sovietele, care fuseseră iniţial structuri democratice (deciziile lor bazându-se pe votul adunărilor). Tendinţa liderilor lor de a le organiza ca structuri birocratice i-a îndepărtat pe muncitori şi i-a aruncat în braţele bolşevicilor, care propuneau conduceri colective. Lenin a ştiut cum să folosească imaginea şi potenţialul sovietelor pentru a prelua puterea. El a susţinut ideea „puterea în mâinile sovietelor”, prin care de fapt înţelegea puterea în mâinile partidului, în măsura în care sovietele erau controlate tot mai mult de bolşevici. Aceasta a lăsat impresia maselor că ele însele deţin puterea şi a dat legitimitate regimului bolşevic, chiar dacă el a fost impus prin lovitură de stat.

Lenin, Kamenev şi Zinoviev

Profund nemulţumit de faptul că liderii bolşevici rămaşi în Rusia erau dominaţi de perspectiva lui Kamenev, conform căreia nu venise timpul revoltei armate contra guvernului şi trebuia încercată mai întâi formarea unei alianţe de stânga, Lenin a revenit la Petrograd la 10 octombrie. El a avut o întâlnire cu membrii CC, împreună luând decizia organizării revoltei. Interesant este faptul că din cei 21 de membri al CC, doar 12 au fost prezenţi şi au votat pentru revoltă 10 (Kamenev şi Zinoviev au votat contra).

Declanşarea şi desfăşurarea „marii revoluţii din octombrie”

În ultimele săptămâni de guvernare Kerenski s-a comportat precum ţarul Nicolae. A refuzat să recunoască ameninţarea mişcărilor revoluţionare, s-a înconjurat de admiratori care i-au întărit credinţa că este conducătorul providenţial de care Rusia are nevoie, continua să creadă că are susţinerea poporului şi refuza să ia măsuri contra bolşevicilor. Una din greşelile fatale făcute de Kerenski a fost mutarea din capitală a garnizoanei care apăra Petrogradul pe frontul de nord. Unii ofiţeri au considerat atunci că guvernul vrea să părăsească Petrogradul, care ar fi căzut uşor sub autoritate germană. Pe acest fond, a apărut Comitetul Militar Revoluţionar, care avea drept scop apărarea revoluţiei de germani şi de contra-revoluţie. Pierzând controlul asupra garnizoanei centrale, poziţia guvernul a devenit fragilă, iar revolta bolşevicilor a avut un rezultat previzibil.

La insurgenţa care a însoţit lovitura de stat au participat aproape 10.000 de oameni, mişcarea fiind ridicată de propaganda bolşevică la rangul de revoluţie. După demisia lui Kerenski s-a format un nou guvern - Consiliul Comisarilor Poporului - condus de Lenin, compus din 14 comisari, printre care se afla şi Stalin (Comisarul poporului pentru naţionalităţi).

Nimeni în epocă nu dădea noului regim mai mult de câteva zile de trăit. Nu a existat o rezistenţă militară, iar liderii celorlalte partide erau atât de convinşi că noua putere va cădea singură, încât nu au făcut nimic pentru a i se opune. Pe de altă parte, nici bolşevicii nu au avut un plan de guvernare bine stabilit. Ei s-au orientat în funcţie de evenimente şi s-au bazat pe intuiţia politică a lui Lenin.

Pentru a prelua puterea şi în teritoriu, Bolşevicii au încurajat revoltele locale, aspectul general al Rusiei în octombrie- noiembrie fiind de haos generalizat.

Guvernul lui Lenin. Comunismul de război

În primele luni de guvernare deciziile de partid se confundau cu cele de stat, iar întrunirile bolşevicilor erau mai degrabă conspirative. Ei nu se puteau obişnui cu noul statut de oameni de stat şi acţionau în continuare ca ilegalişti. De aici a rezultat şi atmosfera de perpetuă revoluţie din primii ani de după 1917.

Prima măsură luată de noul regim bolşevic a fost „Decretul asupra păcii”, care lansa ideea unei păci fără anexiuni şi despăgubiri. Bolşevicii considerau că războiul început în 1914 era unul al capitaliştilor imperialişti şi, în consecinţă, Rusia nu îşi mai găsea locul în conflict. A doua măsură a fost „Decretul asupra pământului”, prin care proprietatea privată asupra pământului era abolită fără despăgubiri; acest decret a adus în medie câte un hectar fiecărei familii, însă reforma era incompletă deoarece guvernul nu oferise şi mijloacele de protecţie eficiente. Bolşevicii au început apoi să distrugă – sub pretextul contra-revoluţiei – toate grupările care se opuneau regimului. Chiar şi Executivul sovietelor, acel parlament de tranziţie, pe care chipurile bolşevicii îl apăraseră, a fost transformat în obiect de decor, ce asigura doar legitimitatea noii puteri. Tot pentru legitimarea puterii şi pentru a lăsa impresia unui sistem constituţional, bolşevicii au convocat Adunarea Constituantă – 5 ianuarie 1918 – pentru a trece „Declaraţia drepturilor oamenilor muncii”, care proclama Rusia Republica Sovietelor şi adopta decretele Sovnarkom (guvernului) privind abolirea proprietăţii private, naţionalizarea băncilor etc.

În iunie 1918 s-au pus bazele Armatei Roşii, organizată pe baza recrutării generale, cu ofiţeri fideli noului regim; treptat Armata Roşie a devenit o forţă ce număra la 1920 – 5.5 milioane de soldaţi, faţă de cei 800 mii în 1918.

Între măsurile autoritare luate de bolşevici, care definesc comunismul de război (există încă dezbateri dacă acest comunism de război a reprezentat o politică economică reală sau doar un ansambu de măsuri disperate să câştige războiul civil cu orice preţ) se numără:
1. Suprimarea ziarelor burgheze
2. Controlul radioului şi al telegrafului
3. Arestarea politicienilor de opoziţie
4. Atacarea ţăranilor bogaţi
5. Rechiziţii forţate de grâu
6. Înfiinţarea poliţiei politice – CEKA, al cărui prim director a fost Felix Djerdjinski

Felix Djerdjinski

Perioada cuprinsă între sfârşitul lui 1917 şi 1919 a însemnat, totodată, instituirea aşanumitei Terori Roşii, prin care noua putere a reuşit să-şi impună controlul în stat şi societate. Teroarea a devenit o componentă esenţială a noului regim, însă această teroare a erupt de jos. A existat o luptă deschisă între clasa muncitoare şi burghezi (aici intrând industriaşi, studenţi, preoţi, etc), a existat o luptă a ţăranilor contra latifundiarilor, dar şi un conflict între muncitori şi ţărani, văzuţi ca potenţiali proprietari. Bolşevicii doar au încurajat, nu au fost şi creatorii aceastei terori de masă. Ridicările anarhice contra burgheziei, Bisericii, proprietarilor de pământ au fost apoi instituţionalizate prin decretele bolşevicilor, prin confiscări de bunuri şi arestări ale „contra-revoluţionarilor”. Sistemul CEKA, ca organ central al terorii, s-a impus abia după ce noua putere şi-a consolidat poziţiile, anarhia fiind înlocuită cu represiunea organizată de stat.

Războiul civil

Războiul civil este o sumă de conflicte cu mai multe componente. Cea mai cunoscută formă a războiului este cea în care adversarii au fost „roşii” şi „albii”, adică guvernul bolşevic şi guvernele antibolşevice din teritoriu (guvernele din Samara, Omsk, Arhanghelsk). În primul an de conflict nu a existat un front fix şi nu existau suficiente mijloace şi resurse umane de partea niciunei tabere. Se întâmpla ca un oraş sau o regiune să fie cucerită fără nicio luptă, iar unii soldaţi (mulţi neinstruiţi) să fugă la auzul primului foc de armă. Din această cauză, mulţi comandanţi utilizau teroarea împotriva propriilor soldaţi sau prezentau denaturat acţiunile ofensive ca mari bătălii care i-ar fi încununat pe soldaţi. De aici a rămas un întreg folclor privind eroismul şi încrâncenarea luptelor. Armata albă – „Armata Voluntarilor” – din care făceau parte mai mulţi ofiţeri decât soldaţi şi civili, îşi propunea să restabilească vechea ordine în Rusia. Ea era condusă de doi generali: Alexeev şi Kornilov, fiecare cu altă viziune asupra căilor de realizare a acestei ordini. „Albii” nu au înţeles natura războiului în care s-au angajat. Ei s-au poziţionat ca într-un conflict de secol XIX, plasând armata deasupra politicii. Au neglijat importanţa atragerii populaţiei de partea lor şi s-au arătat inflexibili la cererile populaţiilor neruse. Ei aveau ca deviză „O Rusie mare, unită, indivizibilă”, care amintea de coordonatele stabilite de ţari. Eşecul lor stă în absenţa compromisului cu aceste naţiuni care aveau propriile aspiraţii şi pe teritoriul cărora „albii” aveau cele mai importante centre: Ucraina, Caucaz, Baltica.

Războiul civil a luat şi forma conflictelor dintre guvernul bolşevic şi anglo-americani, provocate de supărarea Aliaţilor că noul regim scoate Rusia din război, lăsând liber frontul de răsărit. În august 1918 trupele anglo-canadiene au intrat în Transcaucazia şi au ocupat Baku, francezii şi englezii au ocupat Arhanghelsk şi au susţinut guvernul de la Omsk al generalului Kolceak, iar francezii au debarcat la Odessa şi au sprijinit trupele armatei „albe” ale generalului Denikin. Implicarea armatelor occidentale în război nu a fost, însă decisivă deoarece statele se aflau la finalul unui război lung şi greu şi nu erau dispuse să lupte departe de casă pentru o cauză străină. Inclusiv în rândul liderilor democraţi existau diferite tabere faţă de războiul civil. Churchill, de exemplu, dorea o „cruciadă” împotriva comunismului, în timp ce alţii se temeau că victoria „albilor” va readuce în discuţie ambiţiile imperialiste ale Rusiei. Rezultatul a fost că occidentalii au trimis forţe armate reduse, cât să nu piardă contactul cu evenimentele şi influenţa în Rusia.

O a doua formă a războiului civil o reprezintă conflictele dintre „verzi” (ţăranii) şi taberele „roşilor” şi „albilor”. Ţăranii se opuneau măsurilor de naţionalizare şi rechiziţiilor făcute în numele efortului de război de bolşevici, dar nici nu puteau fi mulţumiţi de poziţia conservatoare şi elitistă a „dreptei”, care părea a apăra un regim opresiv, aşa cum fusese cel ţarist.

Nu în ultimul rând, a existat şi o dispută între „centru” şi „periferie”, între guvernul central şi liderii naţiunilor din vechiul imperiu. Prin „Declaraţia asupra popoarelor” bolşevicii au recunoscut egalitatea şi suveranitatea naţiunilor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare; în consecinţă, în câteva luni, polonezii, balticii, georgienii, armenii, românii şi-au proclamat independenţa. Numai că intenţiile noii puteri nu erau de a distruge imperiul, ci de a obţine sprijinul acestor popoare, până la mometul consolidării puterii. Odată câştigat controlul asupra instituţiilor statului, Lenin şi camarazii săi s-au întors împotriva acestor tendinţe centrifuge şi implicit împotriva propriilor declaraţii.

Formarea unui nou imperiu: organizarea statului şi partidului

Încheierea războiului civil şi a procesului de subordonare a instituţiilor centrale şi locale a lăsat loc, la începutul anilor 20, luptelor pentru putere şi disputelor privind calea pe care noul stat avea să o urmeze. În aprilie 1922, la Congresul PC, Stalin a devenit Secretar general, funcţie care până atunci era nesemnificativă în structura aparatului de partid. Însă, odată cu îmbolnăvirea lui Lenin, Stalin a devenit elementul cheie în partid deoarece, ca Secretar general, numea în funcţii oameni apropiaţi lui, pe susţinerea cărora se putea baza în viitor.

Stalin secretar general

Ruptura dintre Lenin şi Stalin era tot mai vizibilă în 1922 şi ea era generată în mare măsură de maniera diferită în care cei doi vedeau organizarea statului. Stalin dorea crearea Republicii Federative Ruse, care să includă toate celelalte formaţiuni naţionale şi nu agrea proiectul lui Lenin, care propunea constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În cele din urmă, proiectul lui Lenin s-a impus, partidul fiind conştient de limitele puterii sale şi de dificultăţile provocate de eventualele mişcări de independenţă. La 30 decembrie 1922 a fost proclamată URSS, care se constituia pe baza egalităţii în drepturi a Rep. Sovietice Federative Socialiste Ruseşti (constituită la 10 iulie 1918), cu celelalte republici. URSS a fost în teorie un stat federal, compus la început din RSFSR, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia. În 1925 i s-au alăturat republicile Turkmenă şi Uzbecă, iar în 1929, Rep. Tadjikă. 

Partidul Comunist (devenit din 1923 singurul partid legal) era condus de: Congres – care reunea ansamblul delegaţilor şi care se întrunea o dată la 5 ani; Comitetul Central al P. C. – instituţie centrală ce conducea PC şi statul între congrese; Politbiroul – centrul executiv al CC al PC; Secretariatul CC – condus de secretar. Partidul a avut mai multe denumiri: între 1918-1925 s-a numit Partidul Comunist Panrus, între 1925-1952 P. Comunist Pansovietic şi din 1952 P. Comunist al Uniunii Sovietice.

În privinţa organelor de conducere ale statului, structura cuprindea:
1. Congresul sovietelor Uniunii
2. Comitetul executiv Central format din:
‐ Sovietul Uniunii, compus din 400 de membri, reprezentând republicile unionale proporţional cu populaţia lor
‐ Sovietul Naţionalităţilor, cu 130 de membri, câte 5 pentru fiecare republică 
3. Cele două îşi delegau puterile Prezidiului Comitetului Executiv Central şi Consiliului Comisarilor Poporului

În practică, separarea puterilor în stat nu a fost respectată niciodată, deoarece exista un singur partid politic recunoscut, al cărui Birou politic concentra toată puterea din stat, iar toţi înalţii funcţionari erau aleşi dintre activiştii superiori de partid.

Pe tărâm economic, în 1920, la Congresul partidului, s-a introdus conceptul de organizare ştiinţifică a economiei naţionale. Conform acestui concept se prevedea crearea unui plan economic unificat, în care industria grea trebuia dezvoltată cu prioritate, apoi atenţia trebuia îndreptată spre industria uşoară şi electrificarea pe scară largă. De altfel, Lenin lansa la sfârşitul lui 1920 celebra lozincă: „comunismul înseamnă puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări”. Tot ca reflex al conceptelor sale economice, în februarie 1921 s-a înfiinţat Comisia Generală pentru Planificarea de Stat (GOSPLAN).


va urma

Agentia de detective nr.1 (VII)

Alexander McCall Smith

O discutie cu domnul J.L.B. Matekoni

Registrele contabile nu aratau bine. La sfârsitul primei luni de activitate, Agentia de detective nr. 1 lucra, clar, în pierdere. Avusesera trei clienti platitori si doi care au venit pentru un sfat, l-au primit, apoi au refuzat sa plateasca. Mma Malatsi achitase factura de doua sute cincizeci de puia; Happy Bapetsi platise doua sute de puia pentru ca-i daduse în vileag tatal cel fals, iar un comerciant local platise o suta de puia ca sa afle cine-i folosea telefonul, fara acordul lui, pentru convorbiri interurbane cu Francistown. Adunate, sumele ajungeau la cinci sute cincizeci de puia; dar salariul lui Mma Makutsi era de cinci sute optzeci de puia pe luna. Asta însemna ca pierduse treizeci de puia, fara sa mai tina cont de celelalte cheltuieli, cum ar fi costul benzinei pentru dubita alba, plus lumina.

Fireste, o afacere are nevoie de timp ca sa înfloreasca - Mma Ramotswe stia asta - dar oare cât ar putea rezista cineva în pierdere? Avea o anumita rezerva de bani ramasa din averea tatalui ei, dar nu putea sa traiasca la nesfârsit de pe urma ei. Ar fi trebuit sa-l asculte pe tatal ei; el dorise ca ea sa cumpere o macelarie, o afacere sigura. Care era expresia? O investitie profitabila, asta era. Dar ce era palpitant în asta?
Se gândi la domnul J.L.B. Matekoni, proprie­tarul service-ului Tlokweng Road Speedy Motors. Uite, asta-i o afacere în mod clar profitabila. Nu duce deloc lipsa de clienti, toata lumea stia ce mecanic bun e. Asta-i diferenta dintre ei doi, cugeta ea; el stie ce face, iar ea nu.

Mma Ramotswe îl cunostea pe domnul J.L.B. Matekoni de ani de zile. Era de fel din Mochudi, iar unchiul sau fusese un prieten apropiat al tatalui ei. Domnul J.L.B. Matekoni avea patru­zeci si cinci de ani - era cu zece ani mai în vârsta decât Mma Ramotswe, dar se simtea de-un leat cu ea si adesea, când facea o observatie asupra lumii, începea cu: „Pentru oamenii de vârsta noastra..."

Era un om cumsecade si ea se întreba de ce nu se însurase niciodata. Nu era atragator, dar avea un chip prietenos si linistitor. Ar fi fost genul de sot pe care orice femeie si l-ar fi dorit în casa. Ar fi facut mici reparatii, ar fi stat noaptea acasa si probabil chiar ar fi dat o mâna de ajutor la tre­burile gospodaresti - un lucru pe care putini barbati ar fi visat sa-l faca.

Dar nu se însurase si locuia singur într-o casa mare, lânga vechiul aerodrom. Îl zarea uneori, când trecea cu masina, pe veranda - pe domnul J.L.B. Matekoni singur-singurel; statea pe un scaun si se uita la copacii din gradina. Oare la ce se gândea un barbat ca el? Oare statea acolo si chibzuia cât de bine ar fi daca ar avea o nevasta si copii care sa alerge în gradina sau statea acolo si se gândea la garaj si la masinile pe care le reparase? Era greu de spus.

Ii placea sa-l viziteze la atelierul auto si sa stea de vorba cu el în birouasul lui unsuros, în fata muntilor de avize de expeditie si comenzi pentru piese de schimb. Ii placea sa se uite la calendarele de pe perete, cu fotografiile nepre­tentioase, în genul agreat de barbati. Ii placea sa bea ceai dintr-o ceasca mânjita pe dinafara cu amprente unsuroase, în timp ce ucenicii lui ridi­cau masinile pe cricuri si bocaneau si ciocaneau pe dedesubt.

Si domnului J.L.B. Matekoni îi placeau aceste vizite. Vorbeau despre Mochudi, politica sau doar schimbau impresii despre ziua respectiva. Îi spu­nea cine are probleme cu masina si ce-i în nere­gula cu ea, cine cumparase benzina în ziua respectiva si încotro se îndrepta.

În ziua aceea însa, discutara despre finante, despre dificultatile ce tin de conducerea unei afaceri.
 - Plata salariilor e cea mai costisitoare, zise domnul J.L.B. Matekoni. Îi vezi pe baietii aia doi de sub masina? Habar n-ai cât de mult ma costa. Salariile, impozitele, asigurarea în caz ca le cade masina-n cap. Se aduna toate. La sfârsitul zilei nu am decât un profit de dona puia. Niciodata cu cine stie ce mai mult.
 - Dar cel putin nu esti în pierdere, remarca Mma Ramotswe. În prima luna de afaceri am pierdut treizeci de puia. Si sunt sigura ca va fi si mai rau.
Domnul J.L.B. Matekoni ofta.
 - Personalul costa, o preveni el. Secretara aia a ta, cea cu ochelari mari. Acolo se duc banii tai.
Mma Ramotswe încuviinta din cap.
 - Stiu. Dar e nevoie de o secretara într-un birou. Daca n-as avea secretara, ar trebui sa stau legata de birou toata ziua. N-as mai putea veni aici sa stam de vorba. N-as mai putea face cumparaturi.

Domnul J.L.B. Matekoni se întinse dupa cana lui.
 - Atunci trebuie sa faci rost de clienti mai buni, spuse el. Ai nevoie de câteva cazuri impor­tante. Sa lucrezi pentru oameni bogati.
 - Oameni bogati ?
 - Da. Cineva ca... ca domnul Patel, de exemplu.
 - De ce-ar avea nevoie el de-un detectiv parti­cular?
 - Si oamenii bogati au probleme, raspunse domnul J.L.B. Matekoni. Nu se stie niciodata.

Cazura pe gânduri, urmarindu-i pe cei doi tineri mecanici cum scot o roata de la masina la care lucrau.
 - Ce tâmpiti, remarca domnul J.L.B. Matekoni. Nu era nevoie sa faqa asta.
 - Ma gândeam, marturisi Mma Ramotswe. Am primit o scrisoare zilele astea. M-a întristat si ma întreb daca sunt facuta pentru meseria asta.

Îi povesti de scrisoarea despre baietelul dis­parut si despre neputinta ei de a-l ajuta pe tata.
 - N-am putut sa fac nimic pentru el, spuse ea. Nu pot sa fac minuni. Dar mi-a parut rau de el. Credea ca fiul lui s-a prapadit în savana sau ca a fost atacat de vreun animal. Cum o putea un tata sa rabde asa ceva?

Domnul J.L.B. Matekoni fornai.
 - Am vazut un articol în ziare, o anunta. Am citit despre operatiunile de cautare. Si am stiut de la bun început ca-i pierdere de timp.
 - De ce? întreba Mma Ramotswe.
O clipa, domnul J.L.B. Matekoni ramase tacut. Mma Ramotswe se uita la el si dincolo de el, la salcâmul spinos de afara. Micutele frunze gri-verzui, ca firele de iarba, se strânsesera una într-alta sa se apere de caldura; iar dincolo de ele, cerul pustiu, de un albastru atât de pal, aproape alb; si mirosul de praf - Fiindca baiatul ala-i mort, raspunse domnul J.L.B. Matekoni, trasând cu degetul o forma imaginara în aer. Nu l-a luat nici un animal, cel putin nu un animal obisnuit. Poate un santawana sau un thokolosi9. Asta, da.

Mma Ramotswe ramase tacuta. Si-l imagina pe tata - tatal baiatului mort si, vreme de-o frac­tiune de secunda, îi veni în minte dupa-amiaza aceea îngrozitoare de la Mochudi, la spital, când o sora medicala venise la ea, îndreptându-si uniforma, si ea remarcase ca sora plângea. Sa pierzi un copil în felul acesta poate însemna sfârsitul universului cuiva. Nu-ti mai revii pe deplin niciodata. Stelele se sting. Luna dispare. Pasarile amutesc.
 - De ce spui ca-i mort ? întreba ea. E posibil sa se fi ratacit si-apoi...
Domnul J.L.B. Matekoni clatina din cap.
 - Nu, o contrazise el. Baiatul a fost rapit pentru vrajitorie. E mort acum.
Ea îsi puse cana goala pe masa. Afara, în ate­lier, o surubelnita în cruce fu scapata si cazu cu un zgomot puternic, zanganitor.

Ii arunca o privire prietenului ei. Acesta era un subiect pe care nu-l aducea nimeni în discutie. Era genul de subiect care înspaimânta si cea mai neînfricata inima. Era tabu.
 - Cum poti fi atât de sigur ? Domnul J.L.B. Matekoni zâmbi.
 - Ei, hai, Mma Ramotswe. Stii la fel de bine ca si mine ce se petrece. Nu ne place sa vorbim despre asta, nu-i asa? E lucrul de care africanii Be rusineaza cel mai tare.  
Stim ca se întâmpla, dar ne prefacem ca lucrurile nu stau asa. Dar stim foarte bine ce se-ntâmpla cu copiii care dispar. Stim.

Se uita în ochii lui. Bineînteles ca-i spune adevarul, e un barbat sincer si bun. Si, probabil, are dreptate - oricât am fi de înclinati sa ne agatam de alte supozitii inocente despre ce i s-ar fî putut întâmpla unui baietel disparut, cea mai plauzibila ipoteza este aceea oferita de domnul J.L.B. Matekoni. Baiatul fusese rapit de un vraci ti omorât pentru leacuri. Chiar aici, în Botswana, la sfârsitul secolului XX, sub drapelul acela mândru, în mijlocul a tot ceea ce face din Botswana o tara moderna, se întâmplase lucrul acesta îngrozitor, inima aceea neagra batuse ca o toba. Baietelul fusese ucis pentru ca o persoana influenta l-a naimit pe vraci sa-i faca niste leacuri întaritoare.
Îsi pleca ochii.
 - Probabil ai dreptate, spuse ea. Bietul baiat...
 - Bineînteles ca am dreptate, întari domnul J.L.B. Matekoni. Si de ce crezi ca amarâtul acela a trebuit sa ti se adreseze tie ? Fiindca politia n-o sa miste un deget sa afle cum si unde s-a-ntâmplat. Pentru ca-s speriati. Toti, pâna la ultimul. Sunt la fel de speriati ca si mine si ca baietii aia de dincolo, de sub masina. Îngroziti, Mma Ramotswe. Ne temem pentru vietile noastre. Absolut toti - poate chiar si tu.

În seara aceea, Mma Ramotswe se baga în pat la ora zece, cu o jumatate de ora mai târziu decât de obicei. Câteodata îi placea sa stea întinsa în pat, cu veioza aprinsa, sa citeasca o revista. Acum era obosita, iar revista îi tot aluneca din mâna, sfidând încercarile ei de a ramâne treaza.

Stinse veioza si-si spuse rugaciunile în soapta, desi nu era nimeni în casa care s-o auda. Întot­deauna se ruga pentru sufletul tatalui ei, Obed, pentru Botswana si pentru ploaia care facea re­colta bogata si îngrasa vacile, si pentru bebelusul ei, acum aflat în siguranta în bratele lui lisus. Spre dimineata se trezi înspaimântata, cu inima batându-i neregulat si cu gura uscata. Se ridica în capul oaselor si se întinse dupa între­rupator, dar când încerca sa aprinda veioza, nu se întâmpla nimic. Dadu cearsaful la o parte - pe vremea aceea calduroasa nu avea nevoie de patura - si se dadu jos din pat.

Nu se aprinse nici lumina de pe coridor, nici cea din bucatarie, unde luna desena umbre si forme pe podea. Se uita afara pe fereastra, scru­tând întunericul. Nu era nici o lumina; o pana de curent, pesemne.

Deschise usa din spate si iesi în curte în pi­cioarele goale. Tot orasul era cufundat în întu­neric, iar copacii pareau niste forme obscure, nedefinite, pâlcuri de negreala.
 - Mma Ramotswe!
Ramase locului simtind ca încremeneste de groaza. În curte era cineva care o urmarea. Cineva îi soptise numele.

Deschise gura sa vorbeasca, dar nu-i iesi nici un sunet. Si, oricum, ar fi fost periculos sa spuna ceva. Asa ca se retrase încet, pas cu pas, spre usa bucatariei. De îndata ce ajunse înauntru, trânti usa si o încuie. De cum întoarse cheia în broasca, curentul reveni si bucataria fu inundata de lu­mina. Frigiderul începu sa toarca; o luminita intermitenta de la cuptorul cu microunde o anunta: 3 :04, 3 :04.


va urma

AM FOST CONTROLOR ECONOMIC...

Ovidiu Creangă

Prin anii 1947-48 specula căpătase dimimensiuni incredibile, se speculau în special produsele alimenare. În loc de ulei de măsline sau de floarea soarelui cumpărai ulei mineral utilizat la automobile, mierea de albine era sirop de zahăr etc. Şi preţurile creşteau de la o zi la alta. Economia era scăpată din mână. Atunci a luat fiinţă Departamentul de Control Economic, şi printre primii angajaţi am fost şi eu care fusesem fără nici o slujbă, şomer fără nici un venit o lungă perioadă de timp, după ce absolvisem Politehnica cu Magna Cum Laude, care am văzut ca nu valorează nici cât o ceapă degerată. Sediul îl aveam pe strada Dr, Marcovici unde instutuţia noastră ocupa un bloc întreg, serviciul meu fiind undeva la demisol. Fiind inginer m-au "împerecheat" cu doctorul Aurel Zamfirescu şi eram un fel de echipă cu profil tehnico-medical însă făceam inspecţii şi descinderi inopinate şi la întreprinderi fără acest profil.

Ovidiu Creangă

În cele ce urmează am să povestesc unele situaţii ieşite din comun de care îmi mai aduc aminte. Primul ordin pe care l-am primit din partea instutiţiei a fost să fac împreuna cu doctorul Aurel Zamfirescu un control „la sânge” la farmacia lui Radeş de la intrarea în Piaţa Matache Măcelaru. Când s-au trezit cu noi, prorprieterul Radeş cu soţia s-au speriat că ştiau ce înseamna un control al... Controlului Economic care totdeauna se lăsa cu condamnarea controlatului. Am găsit nereguli cu duiumul, marfa nedeclarată în stoc, preţuri prea mari, marfă expirată, etc. Dacă aplicam legea trebuia să-l arestăm imediat pe Radeş şi îl aşteptau ani grei de puşcărie. A venit şi el şi nevasta lui şi au începu să plângă în hohote. Mie mi s-a muiat inima şi am văzut că şi lui Aurel. Ce ne facem? Ne era frică de supracontrol că se mai întâmpla să vină o echipă „fulger” în „supracontrol”. Ne-am hotărât cu orice risc să-l facem scăpat. Într-o oră a aranjat totul să fie în perfectă oridine şi i-am spus să nu spună nici prin somn ce s-a întâmplat că îl mănâncă ocna şi pe el şi pe noi. A venit şi ne-a oferit sume mari de bani dar nu am luat nici un bănuţ. A venit cu bijuterii dar am refuzat din nou... şi am plecat. După câteva zile mă trezesc la serviciu cu doamna Radeş că mă invită afară să nu ne audă nimeni şi-mi propune să mă culc cu ea, Mi-a spus ca soţul ei a îndemnat-o să facă acest gest. Am refuzat şi era o coconiţă foarte sexi. Aurel mi-a spus că a venit şi la el şi a refuzat-o şi el. O altă întâmplare.


Consilierul nostru juridic era avocatul Bulău, un tip „bine” cu mare trecere la cucoane, îngânfat că nu îi ajungeai cu păjina la nas. El se dădea cel mai important dintre toţi salariaţii. Şi deodată avocatul Bulău este arestat! Bulău este şi băgat la „bulău” într-o cameră specială cu zăbrele de la subsolul clădirii nostre. S-a întâmplat ca să fac de gardă într-o noapte într-o cameră specială de la subsol, vecina cu „celula” în care se afla Bulău. Mi s-a dat în păstrare cureaua lui de la pantaloni, cravata (ca să nu se spânzure) şi nu ştiu de ce şi ceasul. Era un ceas de buzunar masiv şi greu de aur, cu maşinăria de asemeni de aur. Toată noaptea Bulău a fost liniştit, numai odată mi-a cerut un pahar de apă. Am aflat ce se întâmplase. Conducerea Controlului Economic a constatat ca toate descinderile de la o vreme erau fiasco. Când ajungeau la firma respectivă, proprietarii stăteau comod şi beau cafea. Deci cineva din interiorul institutiei, cineva cu grad mare „şoptea”! Locurile unde se făceu descinderi erau secrete! Cine era acest cineva? Celebrul avocat Bulău. Cum proceda. După ce afla unde se va face descinderea se ducea într-o cameră vecină, la un telefon, să anunţe firma şi spunea „După aceia un om de al meu va veni la dumneavoastra să primească ce i se cuvine.”


După cum am spus, faceam de gardă chiar în perioada când era incarcerat Bulău. Camera de gardă era de fapt sala noastră de şedinţe, o cameră în care încăpeau 100 de oameni. Când se descoperea un turnător în genul lui Bulău se aplica următorul procedeu. Eram convocaţi toţi salariaţii în sala de şedinţe de la subsol unde ne aşezam unii în dreapta alţii în stânga şi lăsam un culuar de trecere între noi. Pe acel culuar de trecere venea osânditul tuns chilug cu cătuşe la mâini şi trecea încet printre noi. Noi trebuie să-l „înfierăm” adică să-l batjocorim. Îl Înjuram unii îl scuipau, alţii îi dădeau picioare în fund. După ce traversa acest culuar al ruşinei, osânditul era alb de scuipat, şi într-o stare morală dezastroasă care era mai rea ca puşcăria...


Am primit ordin să mă duc în inspecţie inopinata la Moşe Zilberman, fost bijutier care era turnat că are „cocoşei” (napoleoni de aur) şi alte obiecte scumpe. Culmea, m-a trimis fără însoţitor. Acolo i-am făcut o inspecţie „la sânge” dar nu am găsit cocoşei. Am găsit tot felul de bijuterii şi perle şi până şi ceasuri de buzunar totul din aur de 18 carate, nu numai capacele şi „ţiferblat-ul” dar chiar şi maşinăria. Moşe Zilberman îmi spune „Domnule Creangă, hai dăm jumajuma tot ce ai găsit, spune că nu ai găsit nimic că nu are cum să te controleze. Dacă le duci, le vor fura ei şi pe mine mă arestează cu toate că legal eu am dreptul să am bijuterii, deoarece numai cocoşeii sunt ilegali”. Nu am vrut că poate îmi era frică. Am dat un telefon la birou şi am raportat că nu am găsit cocoşei dar are tot felul de alte bijuterii. Şeful îmi spune: „Confiscă-le pe toate, fă un inventar şi adu-le aici împreună cu Moşe Zilberman”. Aşa am şi făcut. Am predat bijuteriile conform ordinului primit însă am avut ideia genială să cer un exemplar al inventarului cu menţiunea ca a fost predat în regulă cu semnatura şi ştampila şefului.


Pe bietul Zilberman l-au arestat ilegal, că nu avea cocoşei... iar bijuteriile probabil că le-au furat ei. Trecuseră câţiva ani. Nu mai eram de mult la „Controlul Economic”, eram la ICECHIM şi într-o seară târziu mă trezesc cu Zilberman la poartă. Cât pe ce sa nu-l recunosc, era slab ca un ogar nebărbierit şi îmbătrânit.

 - Dl Creangă am fost eliberat din puşcărie că nu mi-au găsit nici o vină şi mi-au spus ca bijuteriile sunt la dumneata.

M-am dus şi i-am adus inventarul semnat şi ştampilat.

 - Nu ţi-am spus Dl Creangă să face juma-juma, eu am făcut puşcărie degeaba şi ei au furat toate bijuteriile.

Avea dreptate, dar eu am dormit liniştit. Mi-a părut tare rău de bietul om... Aşa era în aceea vreme! Puteai intra în puşcărie uneori chiar fără vină, sau dintr-o mică neatenţie, sau neglijenţă. Am mai avut parte şi alte întâmplări interesante în cariera mea de controlor economic dar au trecut atâtea zeci de ani de atunci şi nu mi le mai amintesc...