Agentia de detective nr.1 (VI)

Alexander McCall Smith

Baiatul 

Baiatul avea unsprezece ani, dar era maruntel pentru vârsta lui. Încercasera totul ca sa-l faca sa creasca, dar el nu parea sa se grabeasca, iar acum, când îl vedeai, ziceai ca are numai opt sau noua ani, în nici un caz unsprezece. Nu ca l-ar fi deranjat vreun pic; tatal lui îi spusese: „Si eu am fost mititel. Acum sunt un barbat înalt. Uita-te la mine. O sa ajungi ca mine. Doar sa ai rabdare". Totusi, în sinea lor, parintii se temeau ca ceva-i în neregula; ca are probleme la coloana vertebrala, poate îi este contorsionata si asta-l împiedica sa creasca. Când nici nu împlinise patru anisori, cazuse dintr-un copac - se urcase dupa ouale pasarilor - si ramasese câteva minute nemiscat, fara suflare. Bunica traversase tipând câmpul cu pepeni, îl ridicase si-l adusese în casa, cu un ou storcit în mânuta. Îsi revenise - sau cel putin asa au crezut atunci -, dar li se parea ca are mersul altfel decât înainte. Îl dusesera la dispensar, unde o sora medicala  se uitase la ochii lui si în gura si-l declarase sanatos.
 - Baietii cad mai tot timpul. Si mai niciodata nu-si rup nimic.
Sora îsi puse mâinile pe umerii copilului si-i rasuci toracele.
 - Vedeti, n-are nimic. Nimic. Daca si-ar fi rupt ceva, ar fi tipat.
Dar peste ani si ani, când vazura ca ramâne pirpiriu, mama îsi aminti de cazatura si se în­vinui c-a avut încredere în sora aceea care nu stia sa faca decât analize de detectare a viermilor intestinali.

Baiatul era, de felul lui, mai curios decât alti copii. Îi placea sa caute pietre în pamântul rosia­tic si sa le lustruiasca cu scuipat. Gasise unele foarte frumoase - unele albastru-închis, altele cu nuante de rosu-aramiu, cum e cerul la asfintit, îsi tinea pietrele în coliba, la capatul saltelei pe care dormea, si învata sa socoteasca cu ele. Cei­lalti baieti învatau sa socoteasca numarând vite, dar baiatului acestuia nu-i placeau vitele, un alt lucru ciudat.

Curiozitatea îl împingea sa bata savana în lung si-n lat, în expeditii cu scopuri numai de el stiute, iar parintii se obisnuisera cu absentele lui îndelungate. Nu i se putea întâmpla nimic, doar daca nu avea ghinionul sa calce pe o vipera pufai-toare sau pe o cobra. Dar asta nu se întâmpla niciodata si reaparea din senin în ocolul vitelor sau la capre, strângând în mâna vreo ciudatenie pe care o gasise - o pana de vultur, o cochilie uscata, craniul albit al unui sarpe.

Acum baiatul era din nou plecat, mergea pe una dintre cararile care duceau la savana prafuita. Descoperise ceva care-l interesa foarte mult -excrementele proaspete ale unui sarpe - si mer­gea pe carare în speranta ca va vedea animalul cu pricina. Stia despre ce-i vorba, deoarece erau amestecate cu bucati de blana, iar asta nu putea proveni decât de la un sarpe. Stia dupa culoare ca era blana unui soarece de stânca, or acestia erau hrana preferata a serpilor mari. Daca gasea sarpele, putea sa-l omoare cu o piatra, sa-l ju­poaie si sa duca acasa pielea, sa faca doua curele frumoase pentru el si pentru tatal lui.

Dar se întuneca si trebuia sa se lase pagubas. N-ar vedea sarpele nicicum într-o noapte fara luna. O sa iasa de pe carare si o s-o taie peste savana, spre drumul noroios care o sa-l duca, peste albia secata a râului, înapoi în sat.

Gasi cu usurinta drumul si se aseza, un mo­ment, pe marginea lui, sa-si afunde degetele de la picioare în nisipul alb, fin. Îi era foame si stia ca vor avea si carne la terciul din seara aceea, fiindca o vazuse pe bunica preparând tocana, întotdeauna îi dadea o portie mai mare - aproape mai mult decât tatei -, iar asta le înfuria pe cele doua surori ale lui.
 - Si noua ne place carnea. Noua, fetelor, ne place carnea.
Dar bunica nu se lasa impresionata.

Se ridica si porni la drum. De-acum se întu­necase de-a binelea, iar copacii si tufisurile îi apareau ca niste siluete fara forma, care se între-patrundeau. Undeva tipa o pasare - o pasare pradatoare de noapte -, iar insectele misunau în tot locul. Simti o întepatura pe bratul drept si-si trase o palma. Un tântar.

Dintr-odata, în coroana unui copac din fata, zari o fâsie de lumina galbena. Lumina stralucea si scadea în intensitate, iar baiatul se întoarse. Din spatele lui venea un camion. Nu putea fi un automobil, pentru ca nisipul era mult prea afânat pentru un automobil.

Ramase pe marginea drumului si astepta. Aproape ca era în bataia farurilor; era o camio­neta, un camion de tractare cu luminile din fata saltând sus-jos odata cu denivelarile drumului. Acum era în bataia farurilor si-si duse mâna streasina la frunte, sa-si fereasca ochii.
 - Buna seara, tinere, veni salutul traditional din cabina camionetei.
Zâmbi si raspunse la salut. Distinse siluetele a doi barbati în cabina - unul tânar la volan si altul mai în vârsta alaturi. Îsi dadu seama ca sunt straini, desi nu le distingea fetele. Omul vorbea setswana cu un accent ciudat. Nu vorbea ca oamenii din partea locului. Avea o voce ciu­data, care suia la sfârsitul fiecarui cuvânt.
 - Vânezi animale salbatice? Vrei sa prinzi un leopard în întunericul asta?
Clatina din cap.
 - Nu, doar merg spre casa.
 - Nu de alta, dar un leopard te-ar prinde el pe tine pâna sa-l prinzi tu pe el.
Râse.
 - Aveti dreptate, Rra! N-as vrea sa-ntâlnesc un leopard în seara asta.
 - Atunci te ducem noi acasa. E departe?
 - Nu, nu-i departe. Uite-acolo, în directia aia.
Soferul deschise usa si coborî din masina cu motorul pornit, sa-i faca loc baiatului sa se stre­coare pe bancheta din spate. Apoi intra în cabina, închise usa si actiona schimbatorul de viteze. Baiatul îsi trase picioarele - era un animal pe podea si-i atinsese nasul moale si umed -, pro­babil un câine sau o capra.

Se uita pe furis la barbatul din stânga, cel mai în vârsta. Ar fi fost nepoliticos sa-l priveasca tinta si era greu sa vezi clar în întuneric. Dar observa ce-i în neregula cu buza omului si-i vazu si ochii. Îsi pleca privirea. Un baiat n-ar trebui sa se holbeze la un batrân în felul acesta. Dar de ce-or fi venit oamenii astia aici? Ce cauta?
 - Uitati. Acolo-i casa tatalui meu. Vedeti? Acolo, luminile alea.
 - Da, le vedem.
 - De-aici pot sa merg pe jos. Daca opriti ma­sina, pot s-o iau pe jos. E o carare.
 - Nu oprim. Trebuie sa faci ceva pentru noi. Ne poti ajuta cu ceva.
 - Dar trebuie sa ma-ntorc. Ma asteapta.
 - Întotdeauna cineva asteapta pe altcineva, întotdeauna.
Dintr-odata îl cuprinse frica. Se întoarse sa se uite la sofer. Tânarul îi zâmbi.
 - Nu te speria. Stai linistit. În seara asta mergi altundeva.
 - Unde ma duceti, Rra? De ce nu ma lasati sa merg acasa?
Batrânul se întoarse si-l atinse pe baiat pe umar.
- N-o sa fii vatamat. O sa mergi acasa alta data. Vor sti ca esti bine. Vezi tu, noi suntem oameni cumsecade. Cumsecade. Asculta, o sa-ti spun o istorioara cât timp calatorim. Asta o sa te-nveseleasca si-o sa te faca sa taci.

Erau odata niste vacari care aveau grija de vitele unchiului lor bogat. Era putred de bogat! Avea mai multe vite decât oricine din regiunea aia a Botswanei, iar vitele lui erau mari, uite-asa de mari.

Într-o buna zi, vacarii astia vazura un vitel care s-a alaturat cirezii. Era un vitel ciudat, cu pete de diferite culori, cum nu mai vazusera niciodata. Si, ura!, mult s-au mai bucurat de aparitia acestui vitel.

Si mai avea o ciudatenie vitelul asta. Cânta un cântec de cireada pe care baietii îl auzeau de fiecare data când se apropiau de el. Nu distingeau cuvintele, dar era ceva legat de problemele vitelor.

Baietii îl iubeau pe vitel si, pentru ca îl iubeau asa de mult, nu vazura ca unele dintre vite se îndeparteaza de cireada. Nu observara acest lucru decât atunci când doua vaci se pierdura pentru totdeauna.

Atunci veni unchiul lor. Se apropie de ei, un zdrahon înalt, înalt, cu o bâta în mâna. Tipa la ei si-l lovi pe vitel cu bâta, spunând ca viteii ciudati poarta ghinion.
Asa ca vitelul muri, dar, pâna sa moara, le sopti ceva baietilor, iar, de data asta, ei izbutira sa-i auda spusele. Era un mesaj special, iar când baietii îi povestira unchiului ce le-a spus vitelul, el cazu în genunchi si se vaita amarnic.

Vitelul era fratele lui, întelegi, care fusese mâncat de un leu cu mult timp în urma si se întorsese. Acum barbatul îsi omorâse fratele si n-a mai fost fericit câte zile a mai avut de trait. A fost trist. Foarte trist.

Baiatul privi fata barbatului în timp ce-i spunea povestea. Daca pâna atunci înca nu stiuse ce se-ntâmpla în jurul lui, acum îsi dadu seama. Stia ce-l asteapta.
 - Pune mâna pe el! Apuca-l de brate! O sa ma faca sa ies de pe drum daca nu-l tii.
 - Încerc. Se zbate ca un drac.
 - Tine-l. Opresc camionul.

Mma Makutsi se ocupa de corespondenta 

Succesul primului caz îi dadu curaj lui Mma Ramotswe. Comandase si primise manualul detectivului particular si-l citise din scoarta-n scoarta, facându-si notite din belsug. Considera ca n-a facut nici o greseala în acel prim caz. Aflase adevarul printr-un simplu proces de enu­merare a variantelor posibile si verificarea acestora. Nu se ostenise prea tare. Orice per­soana ordonata s-ar fi descurcat la fel de bine. Apoi, avusese intuitia aceea cu crocodilul si urmase pista respectiva. Exact cum scria la carte: „Nu va ignorati intuitia. Intuitia e o forma alter­nativa de cunoastere". Lui Mma Ramotswe îi pla­cuse ideea si i-o aduse la cunostinta lui Mma Makutsi. Secretara o asculta atenta, apoi batu pro­pozitia la masina si i-o înmâna lui Mma Ramotswe. Mma Makutsi era o companie placuta si batea foarte bine la masina. Batuse dupa dictare un raport legat de cazul Malatsi si nota de plata a lui Mma Malatsi. Totusi, în rest, nu mai fusese cu-adevarat nevoie de ajutorul ei, iar Mma Ramotswe se întreba daca volumul de munca justifica prezenta unei secretare.

Si totusi, trebuia sa aiba una. Ce agentie de detectivi nu avea secretara ? Ar fi de râsul lumii fara secretara, iar clientii - daca urmau sa mai fie si altii, desi se îndoia de-acest lucru - n-ar lua-o în serios.

Mma Makutsi era cea care, fireste, deschidea corespondenta. In primele trei zile nu primisera nimic. În a patra zi, sosi un catalog cu oferte comerciale si o notificare de plata a impozitului pe proprietate, iar în a cincea zi o scrisoare adre­sata fostului proprietar.

Apoi, la începutul celei de-a doua saptamâni, deschise un plic alb plin de urme lasate de niste degete murdare si-i citi scrisoarea lui Mma Ramotswe.

Draga Mma Ramotswe, Am citit în ziar despre dumneavoastra si despre deschiderea acestei mari agentii acolo, în oras. Sunt foarte mândru ca avem o persoana ca dumneavoastra în Botswana.

Sunt învatator la o mica scoala din satul Katsana, situat la patruzeci si cinci de kilometri de Gaborone, aproape de locul unde m-am nascut. Cu multi ani în urma, am urmat colegiul pedagogic si l-am absolvit cu dubla specializare. Sotia mea si cu mine avem doua fiice si un fiu de un­sprezece ani. Baiatul a disparut de curând si n-a mai fost vazut de doua luni.

Am fost la politie. S-a pornit o ancheta si s-au pus întrebari tuturor. Nimeni nu stia nimic despre fiul nostru. Mi-am luat liber de la scoala si am cercetat terenul din jurul satului. În apropiere avem niste kopjes pline de bolovani si grote. Am intrat în fiecare grota si am cautat în fiecare cra­patura. Nici urma de el.

Baiatului îi placea sa colinde, pentru ca era foarte interesat de natura. Colectiona pietre si diverse alte lucruri. Stia multe despre savana si nu s-ar fi bagat în bucluc din prostie. În zona noastra nu sunt leo-parzi si suntem prea departe de Kalahari pentru ca leii sa ajunga pâna aici.

M-am dus peste tot, am strigat si am tot strigat, dar n-am primit nici un raspuns de la fiul meu. M-am uitat în fântânile tuturor fermierilor, m-am dus în satele din apro­piere si i-am rugat pe toti sa-si verifice apa. Tot n-am dat de el.

Cum se poate ca un baiat sa dispara fara urma de pe fata pamântului? Daca n-as fi crestin, as zice ca un spirit malefic l-a ridicat în vazduh si l-a luat cu el în alta parte. Dar stiu ca asa ceva nu-i cu putinta. Nu sunt un om bogat. Nu-mi permit sa angajez un detectiv particular, dar, te rog, Mma, în numele lui lisus Hristos, sa-mi dai o mâna de ajutor. Te rog, când o fi sa faci cercetari în legatura cu alte cazuri si sa stai de vorba cu oameni bine informati, te implor, întreaba-i daca au auzit ceva despre un baiat pe care-l cheama Thobiso, în vârsta de unsprezece ani si patru luni, fiul învatatorului din satul Katsana. Te rog, întreaba-i si, daca afli ceva, orice, te rog, trimite-i vorba subsemnatului, mie, înva­tatorului.
În numele lui Dumnezeu, Ernest Molai Pakotati, licentiat în pedagogie.

Mma Makutsi termina de citit si se uita la Mma Ramotswe. Pret de câteva clipe nici una nu spuse nimic. Apoi Mma Ramotswe rupse tacerea.
 - Stii ceva despre treaba asta? întreba ea. Ai auzit ceva despre un baiat disparut?
Mma Makutsi se încrunta.
 - Cred ca da. Parca am citit în ziar câte ceva despre cautarea unui baiat. Mi se pare c-au pre­supus c-a fugit de acasa dintr-un motiv sau altul.

Mma Ramotswe se ridica de la birou si lua scrisoarea de la secretara. O apuca de parca ar fi fost o proba prezentata la tribunal - delicat, nu cumva sa deterioreze dovada. I se paru ca scri­soarea - desi doar o bucata de hârtie, atât de usoara în sine - e încarcata de durere.
 - Ma îndoiesc ca pot face mare lucru, spuse ea încetisor. Bineînteles, pot sa fiu atenta la ce se-ntâmpla în jur. Pot sa-l asigur pe bietul tata de asta, dar ce altceva pot sa fac? El e cel care cunoaste împrejurimile Katsanei. El îi cunoaste pe oamenii de acolo. Nu prea pot sa fac mare lucru pentru el.
Mma Makutsi paru usurata.
 - Nu, întari ea. Nu-l putem ajuta pe bietul om.
Mma Ramotswe dicta o scrisoare, iar Mma Makutsi o batu la masina cu grija. Apoi fu bagata într-un plic pe care se lipi un timbru si fu intro­dusa în noua mapa rosie de corespondenta pe care Mma Ramotswe o cumparase de la Libraria Botswana. Era a doua scrisoare expediata de la Agentia de detective nr. 1, prima fusese nota de plata de doua sute cincizeci de puia trimisa lui Mma Malatsi - pe-a carei parte de sus Mma Makutsi scrisese la masina: „Sotul decedat -rezolvarea misterului mortii sale".
În seara aceea, în casa ei de pe Zebra Drive, Mma Ramotswe îsi facu la cina tocanita si dovleac. Adora sa stea în bucatarie, sa amestece mân­carea, sa se gândeasca la evenimentele din ziua respectiva si sa soarba din cana de ceai de rooibos pe care o tinea, în echilibru, pe marginea araga­zului, în afara de sosirea scrisorii, se mai întâm­plasera si alte lucruri în ziua aceea. Se prezentase un barbat cu o cerere de recuperare a unei datorii si ea acceptase, mai de mila, mai în sila, sa-l ajute. Nu era tocmai sigura ca acesta-i genul de lucruri de care trebuie sa se ocupe un detectiv particular - în manual nu scria nimic legat de treaba asta -, dar omul staruise si îi venise greu sa-l refuze. Apoi, mai venise si o femeie care avea o problema cu sotul ei.
 - Vine acasa mirosind a parfum, se plânse ea, si tot numai zâmbet. De ce-ar veni un barbat acasa mirosind a parfum si zâmbind?
 - Poate se întâlneste cu o alta femeie, sugera Mma Ramotswe.
Femeie se uitase la ea oripilata.
 - Credeti ca ar fî în stare de-asa ceva ? Sotul meu?
Chibzuisera problema si ramasese hotarât ca femeia sa-l ia la întrebari pe sot.
 - Ar mai putea fi o explicatie, încercase Mma Ramotswe s-o încurajeze.
 - Adica?
 - Pai...
 - În ziua de azi, multi barbati se dau cu par­fum, sugerase Mma Makutsi. Au impresia ca-i face sa miroasa bine. Stiti cum put unii barbati.

Clienta se întorsese si se holbase la Mma Makutsi.
 - Sotul meu nu pute, spusese ea. E un barbat foarte curat.
Mma Ramotswe îi aruncase lui Mma Makutsi o privire de avertisment. Trebuia sa aiba cu ea o discutie, s-o lamureasca sa stea deoparte când vin clientii la ea.
Dar indiferent ce se mai întâmplase în ziua aceea, gândurile ei se îndreptau spre scrisoarea învatatorului si povestea baietelului disparut. Cum trebuie sa se fî zbuciumat bietul om - si mama asijderea. Nu pomenise nimic de mama, dar trebuie sa fi existat una, o mama sau o bu­nica. Ce gânduri negre trebuie sa le fî trecut prin cap odata cu trecerea orelor fara nici un semn de viata din partea baiatului. În tot timpul asta el putea fî în pericol, blocat, poate, în putul unei mine; prea ragusit ca sa mai poata striga când echipele de salvare rascoleau împrejurimile. Sau probabil fusese rapit, smuls în toiul noptii. Ce Inima câinoasa i-ar fi putut face asa ceva unui copil inocent? Cum putea ramâne cineva indiferent la tipetele baiatului si la rugamintile lui de-a fi dus acasa? Gândul ca lucrurile astea se pot întâmpla chiar aici, în Botswana, îi dadea fiori.

Începu sa se întrebe daca si-a ales cariera potrivita. Gândul ca le poate fi de ajutor oa­menilor sa-si rezolve problemele era încurajator, dar, câteodata, aceste probleme erau de-a dreptul cutremuratoare. Cazul Malatsi fusese ciudat. Se asteptase ca Mma Malatsi sa fie înnebunita de durere când îi va arata dovada ca sotul îi fusese mâncat de crocodil, dar ea nu paruse deloc afectata. Ce spusese? „Am o multime de lucruri pe cap." Ce remarca extraordinara, lipsita de sensibilitate, din partea cuiva care tocmai si-a pierdut sotul. Oare el chiar n-a însemnat nimic pentru ea?

Mma Ramotswe facu o pauza, cu lingura cufundata în tocana pusa la fiert. Când oamenii sunt atât de nesimtitori, Mma Christie se as­teapta ca cititorii ei sa fie suspiciosi. Oare ce-ar fi crezut Mma Christie când ar fi vazut reactia nepasatoare a lui Mma Malatsi, indiferenta ei totala? Si-ar fi zis: „Femeia asta si-a ucis sotul! De-asta nu simte nimic la vestea mortii lui. A stiut tot timpul ca-i mort!"

Dar cum ramâne cu crocodilul, botezul si cei­lalti pacatosi? Nu, trebuie sa fie, totusi, nevino­vata. Poate i-a dorit moartea, iar rugaciunile i-au fost împlinite de crocodil. Oare asta te face ucigas în ochii Domnului? Dumnezeu ar sti, vedeti voi, daca cineva doreste moartea cuiva, pentru ca nu poti avea secrete fata de Dumnezeu. Toata lumea stie asta.

Îsi curma firul gândurilor. Era timpul sa scoata dovleacul din oala si sa-l manânce. La urma urmei, acesta-i raspunsul la toate marile probleme ale vietii. Ai putea sa te gândesti si sa te tot gândesti si sa nu ajungi nicaieri, dar dovleacul tot trebuie sa-l manânci. Asta te aduce cu picioarele pe pamânt, îti da motive sa continui. Dovleacul.


va urma