Agentia de detective nr.1 (VII)

Alexander McCall Smith

O discutie cu domnul J.L.B. Matekoni

Registrele contabile nu aratau bine. La sfârsitul primei luni de activitate, Agentia de detective nr. 1 lucra, clar, în pierdere. Avusesera trei clienti platitori si doi care au venit pentru un sfat, l-au primit, apoi au refuzat sa plateasca. Mma Malatsi achitase factura de doua sute cincizeci de puia; Happy Bapetsi platise doua sute de puia pentru ca-i daduse în vileag tatal cel fals, iar un comerciant local platise o suta de puia ca sa afle cine-i folosea telefonul, fara acordul lui, pentru convorbiri interurbane cu Francistown. Adunate, sumele ajungeau la cinci sute cincizeci de puia; dar salariul lui Mma Makutsi era de cinci sute optzeci de puia pe luna. Asta însemna ca pierduse treizeci de puia, fara sa mai tina cont de celelalte cheltuieli, cum ar fi costul benzinei pentru dubita alba, plus lumina.

Fireste, o afacere are nevoie de timp ca sa înfloreasca - Mma Ramotswe stia asta - dar oare cât ar putea rezista cineva în pierdere? Avea o anumita rezerva de bani ramasa din averea tatalui ei, dar nu putea sa traiasca la nesfârsit de pe urma ei. Ar fi trebuit sa-l asculte pe tatal ei; el dorise ca ea sa cumpere o macelarie, o afacere sigura. Care era expresia? O investitie profitabila, asta era. Dar ce era palpitant în asta?
Se gândi la domnul J.L.B. Matekoni, proprie­tarul service-ului Tlokweng Road Speedy Motors. Uite, asta-i o afacere în mod clar profitabila. Nu duce deloc lipsa de clienti, toata lumea stia ce mecanic bun e. Asta-i diferenta dintre ei doi, cugeta ea; el stie ce face, iar ea nu.

Mma Ramotswe îl cunostea pe domnul J.L.B. Matekoni de ani de zile. Era de fel din Mochudi, iar unchiul sau fusese un prieten apropiat al tatalui ei. Domnul J.L.B. Matekoni avea patru­zeci si cinci de ani - era cu zece ani mai în vârsta decât Mma Ramotswe, dar se simtea de-un leat cu ea si adesea, când facea o observatie asupra lumii, începea cu: „Pentru oamenii de vârsta noastra..."

Era un om cumsecade si ea se întreba de ce nu se însurase niciodata. Nu era atragator, dar avea un chip prietenos si linistitor. Ar fi fost genul de sot pe care orice femeie si l-ar fi dorit în casa. Ar fi facut mici reparatii, ar fi stat noaptea acasa si probabil chiar ar fi dat o mâna de ajutor la tre­burile gospodaresti - un lucru pe care putini barbati ar fi visat sa-l faca.

Dar nu se însurase si locuia singur într-o casa mare, lânga vechiul aerodrom. Îl zarea uneori, când trecea cu masina, pe veranda - pe domnul J.L.B. Matekoni singur-singurel; statea pe un scaun si se uita la copacii din gradina. Oare la ce se gândea un barbat ca el? Oare statea acolo si chibzuia cât de bine ar fi daca ar avea o nevasta si copii care sa alerge în gradina sau statea acolo si se gândea la garaj si la masinile pe care le reparase? Era greu de spus.

Ii placea sa-l viziteze la atelierul auto si sa stea de vorba cu el în birouasul lui unsuros, în fata muntilor de avize de expeditie si comenzi pentru piese de schimb. Ii placea sa se uite la calendarele de pe perete, cu fotografiile nepre­tentioase, în genul agreat de barbati. Ii placea sa bea ceai dintr-o ceasca mânjita pe dinafara cu amprente unsuroase, în timp ce ucenicii lui ridi­cau masinile pe cricuri si bocaneau si ciocaneau pe dedesubt.

Si domnului J.L.B. Matekoni îi placeau aceste vizite. Vorbeau despre Mochudi, politica sau doar schimbau impresii despre ziua respectiva. Îi spu­nea cine are probleme cu masina si ce-i în nere­gula cu ea, cine cumparase benzina în ziua respectiva si încotro se îndrepta.

În ziua aceea însa, discutara despre finante, despre dificultatile ce tin de conducerea unei afaceri.
 - Plata salariilor e cea mai costisitoare, zise domnul J.L.B. Matekoni. Îi vezi pe baietii aia doi de sub masina? Habar n-ai cât de mult ma costa. Salariile, impozitele, asigurarea în caz ca le cade masina-n cap. Se aduna toate. La sfârsitul zilei nu am decât un profit de dona puia. Niciodata cu cine stie ce mai mult.
 - Dar cel putin nu esti în pierdere, remarca Mma Ramotswe. În prima luna de afaceri am pierdut treizeci de puia. Si sunt sigura ca va fi si mai rau.
Domnul J.L.B. Matekoni ofta.
 - Personalul costa, o preveni el. Secretara aia a ta, cea cu ochelari mari. Acolo se duc banii tai.
Mma Ramotswe încuviinta din cap.
 - Stiu. Dar e nevoie de o secretara într-un birou. Daca n-as avea secretara, ar trebui sa stau legata de birou toata ziua. N-as mai putea veni aici sa stam de vorba. N-as mai putea face cumparaturi.

Domnul J.L.B. Matekoni se întinse dupa cana lui.
 - Atunci trebuie sa faci rost de clienti mai buni, spuse el. Ai nevoie de câteva cazuri impor­tante. Sa lucrezi pentru oameni bogati.
 - Oameni bogati ?
 - Da. Cineva ca... ca domnul Patel, de exemplu.
 - De ce-ar avea nevoie el de-un detectiv parti­cular?
 - Si oamenii bogati au probleme, raspunse domnul J.L.B. Matekoni. Nu se stie niciodata.

Cazura pe gânduri, urmarindu-i pe cei doi tineri mecanici cum scot o roata de la masina la care lucrau.
 - Ce tâmpiti, remarca domnul J.L.B. Matekoni. Nu era nevoie sa faqa asta.
 - Ma gândeam, marturisi Mma Ramotswe. Am primit o scrisoare zilele astea. M-a întristat si ma întreb daca sunt facuta pentru meseria asta.

Îi povesti de scrisoarea despre baietelul dis­parut si despre neputinta ei de a-l ajuta pe tata.
 - N-am putut sa fac nimic pentru el, spuse ea. Nu pot sa fac minuni. Dar mi-a parut rau de el. Credea ca fiul lui s-a prapadit în savana sau ca a fost atacat de vreun animal. Cum o putea un tata sa rabde asa ceva?

Domnul J.L.B. Matekoni fornai.
 - Am vazut un articol în ziare, o anunta. Am citit despre operatiunile de cautare. Si am stiut de la bun început ca-i pierdere de timp.
 - De ce? întreba Mma Ramotswe.
O clipa, domnul J.L.B. Matekoni ramase tacut. Mma Ramotswe se uita la el si dincolo de el, la salcâmul spinos de afara. Micutele frunze gri-verzui, ca firele de iarba, se strânsesera una într-alta sa se apere de caldura; iar dincolo de ele, cerul pustiu, de un albastru atât de pal, aproape alb; si mirosul de praf - Fiindca baiatul ala-i mort, raspunse domnul J.L.B. Matekoni, trasând cu degetul o forma imaginara în aer. Nu l-a luat nici un animal, cel putin nu un animal obisnuit. Poate un santawana sau un thokolosi9. Asta, da.

Mma Ramotswe ramase tacuta. Si-l imagina pe tata - tatal baiatului mort si, vreme de-o frac­tiune de secunda, îi veni în minte dupa-amiaza aceea îngrozitoare de la Mochudi, la spital, când o sora medicala venise la ea, îndreptându-si uniforma, si ea remarcase ca sora plângea. Sa pierzi un copil în felul acesta poate însemna sfârsitul universului cuiva. Nu-ti mai revii pe deplin niciodata. Stelele se sting. Luna dispare. Pasarile amutesc.
 - De ce spui ca-i mort ? întreba ea. E posibil sa se fi ratacit si-apoi...
Domnul J.L.B. Matekoni clatina din cap.
 - Nu, o contrazise el. Baiatul a fost rapit pentru vrajitorie. E mort acum.
Ea îsi puse cana goala pe masa. Afara, în ate­lier, o surubelnita în cruce fu scapata si cazu cu un zgomot puternic, zanganitor.

Ii arunca o privire prietenului ei. Acesta era un subiect pe care nu-l aducea nimeni în discutie. Era genul de subiect care înspaimânta si cea mai neînfricata inima. Era tabu.
 - Cum poti fi atât de sigur ? Domnul J.L.B. Matekoni zâmbi.
 - Ei, hai, Mma Ramotswe. Stii la fel de bine ca si mine ce se petrece. Nu ne place sa vorbim despre asta, nu-i asa? E lucrul de care africanii Be rusineaza cel mai tare.  
Stim ca se întâmpla, dar ne prefacem ca lucrurile nu stau asa. Dar stim foarte bine ce se-ntâmpla cu copiii care dispar. Stim.

Se uita în ochii lui. Bineînteles ca-i spune adevarul, e un barbat sincer si bun. Si, probabil, are dreptate - oricât am fi de înclinati sa ne agatam de alte supozitii inocente despre ce i s-ar fî putut întâmpla unui baietel disparut, cea mai plauzibila ipoteza este aceea oferita de domnul J.L.B. Matekoni. Baiatul fusese rapit de un vraci ti omorât pentru leacuri. Chiar aici, în Botswana, la sfârsitul secolului XX, sub drapelul acela mândru, în mijlocul a tot ceea ce face din Botswana o tara moderna, se întâmplase lucrul acesta îngrozitor, inima aceea neagra batuse ca o toba. Baietelul fusese ucis pentru ca o persoana influenta l-a naimit pe vraci sa-i faca niste leacuri întaritoare.
Îsi pleca ochii.
 - Probabil ai dreptate, spuse ea. Bietul baiat...
 - Bineînteles ca am dreptate, întari domnul J.L.B. Matekoni. Si de ce crezi ca amarâtul acela a trebuit sa ti se adreseze tie ? Fiindca politia n-o sa miste un deget sa afle cum si unde s-a-ntâmplat. Pentru ca-s speriati. Toti, pâna la ultimul. Sunt la fel de speriati ca si mine si ca baietii aia de dincolo, de sub masina. Îngroziti, Mma Ramotswe. Ne temem pentru vietile noastre. Absolut toti - poate chiar si tu.

În seara aceea, Mma Ramotswe se baga în pat la ora zece, cu o jumatate de ora mai târziu decât de obicei. Câteodata îi placea sa stea întinsa în pat, cu veioza aprinsa, sa citeasca o revista. Acum era obosita, iar revista îi tot aluneca din mâna, sfidând încercarile ei de a ramâne treaza.

Stinse veioza si-si spuse rugaciunile în soapta, desi nu era nimeni în casa care s-o auda. Întot­deauna se ruga pentru sufletul tatalui ei, Obed, pentru Botswana si pentru ploaia care facea re­colta bogata si îngrasa vacile, si pentru bebelusul ei, acum aflat în siguranta în bratele lui lisus. Spre dimineata se trezi înspaimântata, cu inima batându-i neregulat si cu gura uscata. Se ridica în capul oaselor si se întinse dupa între­rupator, dar când încerca sa aprinda veioza, nu se întâmpla nimic. Dadu cearsaful la o parte - pe vremea aceea calduroasa nu avea nevoie de patura - si se dadu jos din pat.

Nu se aprinse nici lumina de pe coridor, nici cea din bucatarie, unde luna desena umbre si forme pe podea. Se uita afara pe fereastra, scru­tând întunericul. Nu era nici o lumina; o pana de curent, pesemne.

Deschise usa din spate si iesi în curte în pi­cioarele goale. Tot orasul era cufundat în întu­neric, iar copacii pareau niste forme obscure, nedefinite, pâlcuri de negreala.
 - Mma Ramotswe!
Ramase locului simtind ca încremeneste de groaza. În curte era cineva care o urmarea. Cineva îi soptise numele.

Deschise gura sa vorbeasca, dar nu-i iesi nici un sunet. Si, oricum, ar fi fost periculos sa spuna ceva. Asa ca se retrase încet, pas cu pas, spre usa bucatariei. De îndata ce ajunse înauntru, trânti usa si o încuie. De cum întoarse cheia în broasca, curentul reveni si bucataria fu inundata de lu­mina. Frigiderul începu sa toarca; o luminita intermitenta de la cuptorul cu microunde o anunta: 3 :04, 3 :04.


va urma