vineri, 19 februarie 2016

Ciuma (9)

Albert Camus






Este greu de spus dacă această predică a avut efect asu­pra concetăţenilor noştri. Domnul Othon, judecătorul de in­strucţie, i-a declarat doctorului Rieux că găsise expunerea părintelui Paneloux "absolut irefutabilă", dar nu toată lu­mea avea o opinie atât de categorică. Pur şi simplu, predica a făcut mai pregnantă unora ideea, vagă până atunci, că erau condamnaţi, pentru o crimă necunoscută, la o întemniţare de neînchipuit. Şi în timp ce unii îşi continuau viaţa lor măruntă şi se adaptau claustrării, alţii, dimpotrivă, începând de atunci au fost obsedaţi de ideea de a evada din această închisoare.
Oamenii acceptaseră la început să fie rupţi de restul lu­mii aşa cum ar fi acceptat orice neplăcere trecătoare care nu stingherea decât unele din obiceiurile lor. Dar, devenind deodată conştienţi că sunt într-un fel sechestraţi sub un cer în care vara începea să-i frigă, simţeau lămurit că această re­cluziune le ameninţa întreaga lor viaţă şi, la căderea serii, energia pe care o regăseau o dată cu răcoarea îi împingea uneori la acte disperate.
Mai întâi, fie că era sau nu efectul unei coincidenţe, toc­mai din această duminică a început să domnească în oraşul nostru un fel de frică destul de generală şi destul de adâncă pentru ca să putem bănui că într-adevăr concetăţenii noştri începeau să devină conştienţi de situaţia lor. Din acest punct de vedere, climatul în care trăiam în oraşul nostru a fost puţin modificat. Dar, în realitate, schimbarea, să fi fost ea în climat, sau în inimi, iată întrebarea.
Câteva zile după predică, Rieux, care comenta acest eve­niment cu Grand, în drum spre cartierele mărginaşe, s-a iz­bit în întuneric de un om care se legăna în faţa lor, fără să încerce să înainteze. Chiar în acea clipă, felinarele oraşului nostru, care se aprindeau din ce în ce mai târziu, străluciră pe neaşteptate. Lampa înaltă, aşezată în spatele celor doi care se plimbau, l-a luminat deodată pe cel din faţă: râdea fără zgomot, cu ochii închişi. Pe obrazul lui albicios, destins de o ilaritate mută, sudoarea curgea şiroaie. Au trecut.
—  E un nebun, spune Grand.
Rieux, care tocmai îl luase de braţ pentru ca să-l facă să meargă mai repede, simţea că funcţionarul tremura de ener­vare.
—  Curând nu vor mai fi decât nebuni între zidurile noas­tre, spune Rieux.
Îşi simţea gâtlejul uscat; era şi din pricina oboselii.
—  Să bem ceva.
În cafeneaua mică în care au intrat şi care era luminată de o singură lampă deasupra tejghelei, în aerul încărcat şi roşiatic, oamenii vorbeau in şoaptă, fără vreun motiv apa­rent. La tejghea, Grand, spre surprinderea doctorului, co­mandă o băutură alcoolică pe care a dat-o odată peste cap şi despre care spusese apoi că era tare. Apoi a vrut să iasă. Afară, lui Rieux i se părea că noaptea era plină de gemete. Undeva, pe cerul negru, deasupra felinarelor, un şuierat surd i-a reamintit de invizibilul flagel care răscolea neobosit aerul cald.
—  Din fericire, din fericire, spunea Grand.
Rieux se întreba ce vrea să spună.
—  Din fericire, spunea celălalt, am lucrarea mea.
—  Da, zise Rieux, e un avantaj.
Şi, hotărât să nu asculte şuieratul, îl întreabă pe Grand dacă era mulţumit de această lucrare.
—  Ei bine, cred că sunt pe calea cea bună.
—  Şi mai ai mult ?
Grand parcă prinse dintr-o dată viaţă, fierbinţeala alco­olului îi cuprinse vocea.
—  Nu ştiu. Dar nu aici e problema, domnule doctor, nu asta e problema, nu.
În întuneric, Rieux ghicea că-şi agită braţele. Părea să mediteze la ceva şi îi dădu drumul brusc, cu volubilitate:
—  Ceea ce vreau eu, domnule doctor, este ca în ziua în care manuscrisul meu va sosi la editor, acesta, după ce-l va fi citit, să se ridice şi să spună colaboratorilor săi: "Domnilor, jos pălăria!"
Această bruscă declaraţie l-a surprins pe Rieux.
I se părea chiar că tovarăşul lui făcea şi gestul de a se descoperi, ducând mâna la cap şi readucându-şi braţul la ori­zontal. Pe sus, ciudatul şuierat părea să continue cu mai multă putere.
—  Da, spunea Grand, trebuie să fie perfect.
Deşi nu prea informat asupra obiceiurilor din lumea lite­rară, Rieux avea totuşi impresia că lucrurile nu se petreceau probabil atât de simplu şi că, de pildă, editorii, în birourile lor, stăteau probabil cu capul gol dar, de fapt, nu se ştie nici­odată şi Rieux a preferat să tacă. Fără să vrea, trăgea cu urechea la zumzetul misterios al ciumei. Se apropiau de cartierul lui Grand şi cum acest cartier era aşezat puţin mai sus, o adiere uşoară îi răcorea, curăţind în acelaşi timp oraşul de toate zgomotele lui. Grand continua între timp să vorbească şi Rieux nu prindea chiar tot ce spunea omul acesta de treabă. Înţelesese doar că opera în discuţie avea de pe acum destul de multe pagini, dar că truda pe care autorul ei o depunea pentru ca s-o aducă la perfecţiune era pentru el foarte ane­voioasă. "Seri, săptămâni întregi asupra unui cuvânt... şi uneori asupra unei simple conjuncţii". Aici, Grand se opri şi îl apucă pe medic de un nasture al paltonului. Cuvintele ieşeau împleticindu-se din gura lui din care lipseau câţiva dinţi.
—  Vreau să mă înţelegeţi, domnule doctor. La nevoie este destul de uşor să alegi între dar şi şi. Este însă mai greu să optezi între şi şi apoi. Dificultatea creşte cu apoi şi cu pe urmă. Dar ceea ce în mod sigur este cel mai greu, este să ştii dacă trebuie să pui şi sau să nu-l pui.
—  Da, spune Rieux, înţeleg.
Şi a pornit mai departe. Celălalt părea încurcat, a revenit alături de el.
—  Iertaţi-mă, mormăia el. Nu ştiu ce am în seara asta !
Rieux l-a bătut uşor pe umăr şi îi spune că dorea să-l ajute şi că povestea lui îl interesa mult. Grand păru acum ceva mai liniştit, şi, ajuns în faţa casei, după o clipă de ezi­tare, îl invită pe doctor să urce un moment. Rieux acceptă.
În sufragerie, doctorul, la invitaţia lui Grand, se aşează în faţa unei mese încărcate de hârtii pline de un scris micro­scopic cu multe ştersături.
—  Da, asta e, îi spune Grand medicului, care îl întreba din priviri. Dar nu vreţi să beţi ceva ? Am puţin vin.
Rieux refuză. Se uita la foile de hârtie.
—  Nu vă uitaţi, spune Grand. Este prima mea frază. Îmi dă mult de furcă, foarte mult.
Şi contempla şi el toate aceste foi şi mâna lui părea ire­zistibil atrasă de una dintre ele pe care o ridică în transpa­renţă în faţa becului electric fără abajur. Pagina îi tremura în mână. Rieux a observat că fruntea funcţionarului era umedă.
—  Stai jos, spune el, şi citeşte-mi-o.
Celălalt îl priveşte şi îi surâde cu un fel de recunoştinţă.
—  Da, spune el, chiar asta şi vreau.
Privind mereu foaia, aşteaptă puţin, apoi se aşează. Rieux asculta în acelaşi timp un fel de zumzet nelămurit care, în oraş, părea să răspundă şuierăturilor flagelului. Avea, exact în acest moment, o percepţie extraordinar de ascuţită a acestui oraş care se întindea la picioarele lui, a lumii închise pe care o alcătuia şi a urletelor cumplite pe care acesta le înăbuşea în noapte. Vocea lui s-a înălţat stins : "într-o fru­moasă dimineaţă din luna mai, o elegantă amazoană parcur­gea, pe o superbă iapă alezană, aleile înflorite din Bois de Boulogne". Tăcerea s-a aşternut iar şi, o dată cu ea, foşnetul nedesluşit al oraşului în suferinţă. Grand pusese foaia pe masă şi continua s-o contemple. După o clipă el ridică privi­rea :
—  Ce părere aveţi ?
Rieux răspunde că acest început îl făcea curios să cu­noască urmarea. Dar celălalt spune cu însufleţire că punctul ăsta de vedere nu era cel bun. Îşi loveşte hârtiile cu palma.
—  Asta nu este decât o aproximaţie. Când o să ajung să redau perfect tabloul pe care-l am în închipuire, când fraza mea va avea însăşi cadenţa acestei plimbări la trap, un-doi-trei, un-doi-trei, atunci restul va fi mai uşor şi mai ales iluzia va fi, de la început, atât de puternică încât se va putea excla­ma : "Jos pălăria!"
Dar, pentru asta, mai avea încă mult de lucru. N-ar consimţi niciodată să predea această frază, în forma de-acum, unui editor. Pentru că, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea uneori citind-o, îşi dădea seama că ea nu se potrivea încă perfect cu realitatea şi că, într-o anumită măsură, ea păstra o uşurinţă de ton care o înrudea, de departe, dar o înrudea totuşi, cu un clişeu. Acesta era, cel puţin, sensul cu­vintelor lui, când au auzit deodată oameni alergând pe sub fe­restre. Rieux se ridică.
—    O să vedeţi ce-am să fac din ea, spunea Grand, şi, întors către fereastră, adăugă: când toate acestea se vor sfârşi.
Dar zgomotele de paşi grăbiţi reîncepeau. Rieux coborâse şi când ajunse în stradă doi oameni treceau prin faţa lui. Pe cât se părea, se îndreptau spre porţile oraşului. Într-ade­văr, unii dintre concetăţenii noştri, prinşi între căldură şi ciumă, îşi pierduseră capul şi se dedaseră la violenţă, încercând să înşele vigilenţa santinelelor, ca să fugă din oraş.


Alţii, ca Rambert, încercau şi ei să scape din această at­mosferă de început de panică, dar cu mai multă încăpăţânare şi pricepere, dar nu cu mai mult succes. Mai întâi, Rambert îşi continuase demersurile oficiale. După cum spunea el, întotdeauna fusese de părere că încăpăţânarea învinge până la urmă orice şi, dintr-un anumit punct de vedere, asta era meseria lui, să fie descurcăreţ. Vizitase de un mare număr de ori funcţionari şi oameni a căror competenţă de obicei nu se discuta. Dar, în cazul dat, această competenţă nu le folosea la nimic. Erau, în marea lor majoritate, oameni care aveau idei precise şi bine clasate în tot ceea ce priveşte banca, sau ex­portul, sau citricele, sau, şi mai bine, comerţul cu vinuri; care posedau cunoştinţe indiscutabile în problemele de contencios sau de asigurări, fără a mai socoti diplomele lor solide şi o bunăvoinţă evidentă. Ba chiar această bunăvoinţă era ceea ce aveau ei toţi mai izbitor. Dar în materie de ciumă, cunoştinţele lor erau aproape nule.
În faţa fiecăruia dintre ei, cu toate acestea, şi de câte ori lucrul fusese posibil, Rambert îşi pledase cauza. Fondul ar­gumentaţiei lui consta întotdeauna în a spune că era străin de oraşul nostru şi că, prin urmare, cazul lui trebuia exami­nat în mod special. În general, interlocutorii ziaristului ad­miteau fără greutate acest punct. Dar îi demonstrau de obicei că în aceeaşi situaţie se mai află şi alţi oameni şi că, prin urmare, afacerea lui nu era chiar atât de aparte cum îşi închipuia el. Şi Rambert avea la îndemână răspunsul că asta nu schimba cu nimic fondul argumentaţiei lui; i se răspun­dea că asta schimba ceva în sensul sporirii greutăţilor admi­nistrative care se opuneau oricărei măsuri de favoare, riscând să creeze ceea ce era numit cu o expresie de mare dezgust, un precedent. Conform clasificării pe care Rambert o pro­pusese doctorului Rieux, oamenii care raţionau în felul aces­ta constituiau categoria formaliştilor. Alături de ei, îi mai puteai găsi pe cei care vorbeau frumos, care îl asigurau pe solicitant că nimic din toate acestea nu putea să dureze şi care, darnici în a da sfaturi, când li se cereau hotărâri  îl consolau pe Rambert zicând că era vorba doar de o neplăcere de moment. Mai erau de asemenea cei care îşi dădeau importanţă, care îl rugau pe vizitator să lase o notă scurtă cu cazul în speţă şi care îl informau că vor hotărî asu­pra acestui caz; superficialii, care îi ofereau bonuri de lo­cuinţe sau adrese de pensiuni economice; metodicii, care îl puneau să completeze o fişă şi apoi o clasau; copleşiţii, care ridicau braţele, şi deranjaţii, care întorceau privirea în lături; erau, în sfârşit, tradiţionaliştii, cei mai numeroşi, care îi indi­cau lui Rambert un alt birou sau un nou demers de făcut.
Ziaristul se istovise astfel în vizite şi îşi făcuse o idee exactă a ceea ce putea fi o primărie sau o prefectură, tot aşteptând pe o bancă de muşama în faţa unor afişe mari care te invitau să subscrii la bonuri de tezaur scutite de impozite sau să te angajezi în armata colonială, tot intrând în birouri în care expresiile erau la fel de uşor previzibile ca şi clasorul cu tăblii mobile sau etajerele de dosare. Avantajul, cum îi spunea Rambert lui Rieux, era că toate acestea îi ascundeau adevărata situaţie. Progresele ciumei, practic vorbind, îi scăpau. Fără a mai socoti că zilele treceau astfel mai repede şi că, în situaţia în care se afla întregul oraş, se putea spune că fiecare zi care trecea îl apropia pe fiecare om, dacă nu murea între timp, de sfârşitul nenorocirilor. Rieux a trebuit să convină în acest punct că aici era ceva adevărat, dar, cu toate astea, că era vorba de un adevăr puţin prea general.
La un moment dat, Rambert se agăţase de o speranţă. Primise de la prefectură un formular în alb, şi îl rugau să-l completeze cu exactitate. Formularul se interesa de identita­tea lui, de situaţia lui de familie, de veniturile vechi şi actuale şi de ceea ce se numea un curriculum vitae. A avut impresia că era vorba de o anchetă menită să facă un recensământ al persoanelor susceptibile de a fi retrimise la reşedinţa lor obişnuită. Câteva informaţii neclare, culese dintr-un birou, i-au confirmat această impresie. Dar, după câteva demersuri pre­cise, a reuşit să găsească serviciul care trimisese buletinul şi i s-a spus atunci că aceste formulare informative fuseseră întocmite pentru a fi utile "în caz de"...
— În caz de ce ? a întrebat Rambert.
I s-a precizat atunci că erau pentru cazul în care s-ar îmbolnăvi de ciumă şi ar muri, pentru ca să se poată, pe de o parte, preveni familia şi, pe de altă parte, pentru a se şti dacă trebuiau imputate cheltuielile de spital bugetului oraşului sau se putea aştepta ca ele să fie rambursate de către rude. Desigur, asta dovedea că nu era cu totul despărţit de fiinţa care îl aştepta, societatea ocupându-se de ei. Dar asta nu era o mângâiere. Ceea ce era însă mai remarcabil, şi Rambert a făcut deci această remarcă, era faptul că, în toiul unei catastrofe, un birou îşi putea continua serviciul şi lua iniţiative ca şi înaintea flagelului, adesea fără ştirea autorităţilor mai mari, pentru singura raţiune că era făcut pentru acest serviciu.
Perioada care urma a fost, pentru Rambert, în acelaşi timp, cea mai uşoară şi cea mai grea. Era o perioadă de para­lizare. Fusese în toate birourile, făcuse toate demersurile; din partea asta, pentru moment, toate căile erau închise. Rătăcise atunci din cafenea în cafenea. Se aşeza dimineaţa afară, la o berărie, în faţa unui pahar de bere călduţă, citea un ziar cu speranţa de a găsi oarecare semne ale unui sfârşit apropiat al maladiei, se uita la chipurile trecătorilor de pe stradă, întorcea capul cu dezgust când vedea expresia lor de tristeţe şi, după ce citea pentru a suta oară firmele magazine­lor din faţă, reclamele renumitelor aperitive care nici nu se mai serveau, se ridica şi o lua la întâmplare pe străzile gal­bene ale oraşului. Cu plimbările singuratice în cafenele, din cafenele în restaurante, venea astfel seara. Rieux l-a zărit, tocmai într-o seară, la uşa unei cafenele în care ziaristul şovăia să intre. În cele din urmă se hotărâse şi s-a dus să se aşeze în fundul sălii. Era chiar la ora în care, în cafenele, dintr-un ordin superior, se întârzia pe atunci cât mai mult cu putinţă momentul aprinderii luminii. Crepusculul invada sala ca o apă cenuşie, cerul roşiatic al apusului se reflecta în geamuri şi marmora meselor strălucea uşor în întunecimea care începea să se lase. În mijlocul sălii pustii, Rambert părea o umbră pierdută, şi Rieux se gândi că era ceasul uitării lui de sine. Dar era totodată şi momentul în care toţi prizonierii acestui oraş simţeau acelaşi lucru şi trebuia făcut ceva pentru a grăbi eliberarea lor. Rieux s-a întors.
Rambert petrecea de asemenea lungi clipe la gară. Accesul publicului pe peroane era oprit. Dar sălile de aştep­tare în care intrai din oraş rămâneau deschise şi uneori cerşe­torii se instalau în ele în zilele de arşiţă pentru că acolo era umbră şi răcoare. Rambert venea aici să citească vechi orarii sau pancartele care interziceau scuipatul, sau regulamentul poliţiei trenurilor. Apoi, se aşeza într-un colţ. Sala era întu­necoasă. O sobă veche de metal se răcea de luni de zile pe o podea care mai păstra urmele în formă de opt pe care le lăsase o veche stropire. Pe perete, câteva afişe pledau pentru o viaţă fericită şi liberă la Bandol sau la Cannes. Rambert resimţea aici acel soi de groaznică libertate pe care o găseşti în adâncul mizeriei. Imaginile care îi erau atunci cel mai greu de suportat, cel puţin după cum îi spunea el lui Rieux, erau cele ale Parisului. Un peisaj cu pietre vechi şi cu ape, porum­beii de la Palais-Royal, Gara de Nord, cartierele pustii ale Pantheonului şi câteva alte locuri ale unui oraş pe care nu ştia că-l iubise atât de mult îl urmăreau atunci pe Rambert şi îl împiedicau să întreprindă ceva precis. Rieux îşi spunea doar că Rambert identifica aceste imagini cu cele ale iubirii lui. Şi, în ziua în care Rambert i-a spus că-i plăcea să se tre­zească la patru dimineaţa şi să se gândească la oraşul său, doctorului nu i-a fost greu să traducă din adâncul propriei sale experienţe că-i plăcea să-şi închipuie atunci femeia pe care o lăsase acolo. Era într-adevăr ceasul în care putea să pună stăpânire pe ea. La patru dimineaţa nu se face în general nimic şi se doarme, chiar dacă noaptea a fost o noapte de trădare. Da, se doarme la ora asta, şi asta e liniştitor, deoa­rece marea dorinţă a unei inimi neliniştite este să posede la nesfârşit fiinţa pe care o iubeşte sau să poată să scufunde aceasta fiinţă, când timpul despărţirii a venit, într-un somn fără vise, care să nu se sfârşească decât în ziua revederii.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu