STEPHEN BAXTER
În beznă
M-am împiedicat de neregularităţile solului de câteva ori, şi cred că mi-aş fi sucit gleznele, dacă n-ar fi fost rigiditatea ghetelor mele militare.
La vremea când am ajuns lângă pădure, noaptea se lăsase pe deplin.
Am cuprins cu privirea întinderea acelui codru negru şi umed. Mă izbi inutilitatea acţiunii mele. Mi-am amintit de impresia mea anterioară că, în jurul meu, se adunase o hoardă numeroasă de Morloci: oare cum aveam să reperez acel grup răuvoitor care urma să pună mâna pe Weena?
Îmi trecu prin minte să mă afund în pădure – reuşeam să rememorez, în linii mari, drumul pe care o luasem întâia oară şi astfel era posibil să dau peste alter ego-ul meu anterior, împreună cu Weena. Dar nesăbuinţa acestui plan mă frapă imediat, deoarece, în primul rând, fusesem înfrânt în luptele cu Morlocii, isprăvisem prin a bâjbâi prin pădure, mai mult ori mai puţin la întâmplare, şi, în plus, eram lipsit total de protecţie: în străfundurile întunecate ale pădurii, aveam să fiu foarte vulnerabil. Fără îndoială că urma să-i fac praf pe câţiva dintre ei, înainte de a mă pune la pământ, dar o asemenea bătaie nu îmi stătea în intenţie.
Aşadar, m-am retras, un sfert de milă sau cam aşa ceva, până ce am dat de un dâmb de unde se putea supraveghea codrul.
Întunecimea desăvârşită se adună în jurul meu, iar stelele apărură în toată splendoarea lor. Aşa cum mai făcusem cândva, mi-am pierdut vremea căutând semnele vechilor constelaţii, însă mişcarea proprie graduală a aştrilor distorsionase complet imaginea cunoscută. Cu toate acestea, planeta pe care o observasem mai devreme scânteia deasupra mea, la fel de devotată ca un tovarăş adevărat.
Ultima dată când studiasem acest firmament modificat, îmi trecu acum prin gând, o avusesem pe Weena lângă mine, înfăşurată în haina mea, ca să-i ţină de cald, în timpul popasului de noapte din călătoria noastră către Palatul de Porţelan Verde. Mi-am adus aminte de sentimentele de-atunci: reflectasem la micimea vieţii pământeşti, în comparaţie cu migraţiile milenare ale aştrilor, şi fusesem cuprins, pentru scurtă vreme, de o detaşare melancolică – de viziunea grandorii timpului, deasupra planului grijilor mele mundane.
Însă în clipa de faţă, aveam eu impresia, terminasem cu toate acestea. Mă săturasem de perspectiva amplă, de Infinituri şi Eternităţi; mă simţeam nerăbdător şi încordat. Eram, şi fusesem dintotdeauna, doar un om, iar acum mă cufundasem pe deplin, încă o dată, în grijile mărunte ale Umanităţii şi conştiinţa îmi era dominată numai de propriile mele proiecte.
Mi-am plecat ochii de la aştrii distanţi şi insondabili, către pădurea din faţa mea. Iar în acest moment, chiar când mă uitam, un licăr slab, rozaceu, începu să se întindă pe orizontul dinspre Sud-Vest. M-am sculat în picioare şi am executat un fel de pas de dans, atât de mare îmi era exaltarea subită. Aveam confirmarea că, după toate peripeţiile mele, ajunsesem în ziua cea mai bună, dintre toate zilele posibile, aici, în acest secol îndepărtat! Căci strălucirea era un incendiu în pădure – un incendiu stârnit, cu o degajare nepăsătoare, de mine însumi.
M-am străduit să-mi aduc aminte ce urmase apoi în acea noapte dezastruoasă – succesiunea exactă a evenimentelor...
Focul pe care îl aprinsesem reprezentase un lucru nou şi minunat pentru Weena, care începuse să se joace cu flăcările şi cu scânteile lui roşii; am fost nevoit să o împiedic să nu se arunce în acea lumină lichidă. Apoi am ridicat-o – se luptase – şi m-am afundat în pădure, cu strălucirea focului arătându-mi calea.
Curând ne depărtaserăm de văpaia acelor flăcări şi umblam prin bezna de smoală, întreruptă numai de peticele de cer albastru-închis de dincolo de trunchiurile arborilor. Nu trecuse multă vreme, în acea întunecime uleioasă, înainte de a auzi lipăitul picioarelor înguste şi murmurul stins al glasurilor, pretutindeni în jurul meu; mi-am amintit că fusesem tras de haină, apoi de mânecă.
O lăsasem jos pe Weena, că să pot găsi chibriturile, iar la genunchii mei se încinse o luptă, căci acei Morloci, aidoma unor insecte stăruitoare, se prăvăliseră asupra bietului ei trup. Reuşisem să aprind un băţ de chibrit – când capătul său scăpără, observasem un şir de chipuri albe, de Morloci, luminate ca de un blitz, toate întoarse către mine cu ochii lor roşii-cenuşii -, iar apoi, într-o secundă, aceştia se făcură nevăzuţi.
Fusesem hotărât să aprind alt foc şi să aştept până dimineaţa. Aprinsesem camforul şi îl aruncasem pe pământ. Apoi rupsesem crengi uscate din arborii de deasupra şi făcusem un foc înecăcios din lemn verde...
M-am ridicat, acum, pe vârfurile degetelor şi am privit peste pădure. Trebuie să vă închipuiţi că mă găseam în bezna aceea de cerneală, sub un cer fără Lună, iar singura lumină provenea de la incendiul care se răspândea în partea îndepărtată a pădurii.
Acolo – îl văzusem -, un fuior de fum care se răsucea prin aer, alcătuind o siluetă subţire pe strălucirea mai intensă din spatele său! Acela trebuia să fie locul în care stabilisem să înnoptez. Era la ceva distanţă de mine – poate la vreo două mile spre Est, în adâncurile codrului – şi, fără a-mi permite alte meditaţii, m-am năpustit în pădure.
O bucată de drum n-am auzit altceva decât trosnetele rămurelelor sub picioarele mele şi un vuiet din zări, adormitor; care era, pesemne, glasul impresionantului foc. Întunericul era întrerupt numai de strălucirea îndepărtată a incendiului şi de crâmpeiele de văzduh albastru-închis de deasupra. Puteam să desluşesc trunchiurile şi rădăcinile din jurul meu doar ca pe nişte contururi, şi m-am împiedicat de câteva ori. Apoi mi-am dat seama de un lipăit în preajma mea, la fel de uşor ca o ploaie, şi am perceput acel sunet bizar şi gângurit care constituia vocea Morlocilor. Am simţit că eram apucat de o mânecă a cămăşii, că eram tras de centură, că nişte degete îmi atingeau gâtul.
Am azvârlit din braţe. Am lovit în carne şi în oase, iar atacatorii mei se retraseră în spate – ştiam însă că păsuirea n-avea să ţină mult. Şi, fireşte, după câteva secunde, acel lipăit se strânse din nou în jurul meu, şi am fost silit să-mi continui drumul printr-o grindină de pipăieli, de înghiontiri reci şi de muşcături îndrăzneţe şi ascuţite, de ochi imenşi roşietici, care mă asaltau din toate părţile.
Revenisem la cel mai cumplit coşmar al meu, în bezna înspăimântătoare de care mă temusem întreaga viaţă! Însă eu am insistat, iar ei nu m-au atacat – nu în mod făţiş, în orice caz. Detectasem deja o anumită agitaţie – Morlocii goneau cu o viteză din ce în ce mai mare, pe măsură ce strălucirea flăcărilor îndepărtate devenea mai puternică.
Deodată, am simţit un nou miros în aer. Era vag, aproape copleşit de fum...
Erau vaporii de camfor.
Mă aflam poate la numai câţiva iarzi de locul în care Morlocii căzuseră asupra mea şi a Weenei în vreme ce dormeam – acolo unde eu mă luptasem, iar Weena fusese pierdută!
Am dat peste o ceată numeroasă de Morloci – o hoardă întreagă, de-abia vizibilă dincolo de următorul rând de copaci. Se învălmăşeau unii peste alţii ca nişte larve, nerăbdători să se alăture pârjolului sau ospăţului, într-o gloată cum nu-mi aminteam să mai fi văzut înainte. Am zărit un bărbat căznindu-se să se ridice din mijlocul lor. Era ascuns sub o mare povară de Morloci, care îl apucaseră de gât, de păr şi de braţe, trântindu-l la pământ. Apoi am observat un braţ ridicându-se din încăierare cu un drug de fier – fusese rupt dintr-o maşină din Palatul de Porţelan Verde, îmi aduceam eu aminte – şi repezindu-se cu vigoare asupra Morlocilor. Aceştia se retraseră câteva momente, iar în scurt timp, bărbatul stătea lipit cu spatele de un copac. Avea părul răvăşit pe creştetul său lat, iar în picioare, doar nişte şosete zdrenţuite şi mânjite de sânge. Morlocii, turbaţi, năvăliră din nou peste el, dar bărbatul îşi agită drugul de fier, şi am auzit sunetul molatec, cărnos, provocat de zdrobirea feţelor Morlocilor.
O clipă m-a bătut gândul să-i sar în ajutor, însă ştiam că nu era nevoie. Avea să supravieţuiască, să iasă pe bâjbâite din pădure – singur, jelind-o pe Weena – şi să-şi recupereze Maşina Timpului din capcana şireţilor Morloci. Am rămas în umbra copacilor, încredinţat că nu puteau să mă vadă...
Însă Weena dispăruse de aici, mi-am dat eu seama: în acest moment al încleştării, deja îmi fusese răpită de Morloci!
M-am răsucit cu disperare. Încă o dată îmi permisesem să nu mă concentrez. Oare dădusem iarăşi greş? Oare o pierdusem din nou?
În această clipă, panica Morlocilor stârnită de incendiu luă proporţii, iar aceştia fugiră de flăcări unii după alţii, cu spinările lor păroase şi cocoşate mânjite în roşu. Apoi am observat o bandă de Morloci, patru la număr, împleticindu-se printre copaci şi îndepărtându-se din calea focului. Duceau ceva cu ei, am remarcat acum: ceva imobil, palid, flasc, cu o urmă de alb şi auriu...
Am scos un răcnet şi m-am năpustit prin hăţişuri. Cele patru capete ale Morlocilor se învârtiră până ce ochii lor roşii-cenuşii rămaseră aţintiţi asupra mea, iar apoi, cu pumnii ridicaţi, am căzut asupra lor.
N-a fost cine ştie ce luptă. Morlocii lăsară povara lor preţioasă şi se întoarseră cu faţa la mine, dar erau distraşi în permanenţă de strălucirea crescândă dindărătul lor. O brută pitică îşi înfipse colţii în încheietura mâinii mele, şi atunci, i-am aplicat un pumn în figură, simţind trosnetul osului. După câteva secunde îmi dădu drumul şi o rupseră la fugă toţi patru.
M-am aplecat şi am ridicat-o pe Weena de la pământ. Sărmana gâză era la fel de uşoară ca un copil, şi mă durea inima din pricina stării în care se afla. Rochia îi fusese sfâşiată şi murdărită, chipul şi părul auriu îi erau năclăite de funingine şi de fum, şi am avut senzaţia că pe unul dintre obraji suferise o arsură. Am observat, de asemenea, micile urme ca de ace ale dinţilor de Morloci în pielea delicată de pe gâtul şi de pe braţele ei.
Îşi pierduse complet simţurile şi n-am reuşit să-mi dau seama dacă respira; m-am gândit că poate deja murise.
Am alergat prin pădure, cu Weena cuibărită în braţele mele.
În bezna fumegoasă, vederea îmi era slăbită; deşi incendiul oferea o lumină galben-roşiatică, aceasta transforma codrul într-un meleag al umbrelor, schimbătoare şi înşelătoare pentru ochi. De câteva ori m-am izbit de copaci, sau m-am împiedicat de câte un dâmb, însă mă tem că sărmana Weena a fost tare zguduită pe tot acest parcurs.
Ne aflam în mijlocul unui puhoi de Morloci, care fugeau cu toţii de flăcări la fel de hotărâţi ca şi mine. Spinările lor păroase străluceau în vâlvătaie, iar ochii le erau ca nişte discuri de durere palpabilă. Orbecăiau prin pădure, ciocnindu-se de copaci şi lovindu-se unii pe alţii cu pumnii lor micuţi, sau se târau pe sol, gemând, căutând o iluzorie scăpare de dogoare şi de lumină. Când se izbeau de mine, îi loveam cu pumnul ori cu piciorul, ca să-i ţin la distanţă, dar era destul de limpede că, aşa orbiţi cum erau, nu puteau să reprezinte vreo ameninţare, iar după o vreme am descoperit că era suficient, pur şi simplu, să-i împing.
Acum, fiindcă mă obişnuisem cu demnitatea tăcută a lui Nebogipfel, natura bestială a acestor Morloci primitivi, cu fălcile lor moi, cu părul slinos şi încâlcit, cu ţinuta cocoşată unii dintre ei fugeau cu mâinile atârnându-le la pământ – era cumplit de tulburătoare.
Pe neaşteptate, am ajuns la marginea pădurii. Am trecut de ultimul rând de copaci, poticnindu-mă, şi m-am trezit împleticindu-mă pe o pajişte.
Am sorbit câteva guri mari de aer şi m-am răsucit să privesc înapoi către codrul mistuit de flăcări. Fumul se învolbura spre cer, formând o coloană ce se înălţa în văzduh, ascunzând stelele. Şi am văzut, din inima pădurii, văpăi gigantice – de sute de picioare -, care se ridicau asemenea unor clădiri. Morlocii continuau să fugă de flăcări, însă din ce în ce mai puţini, iar aceia care ieşeau din pădure erau răvăşiţi şi vătămaţi.
M-am întors şi am păşit pe iarba înaltă şi aspră. La început am simţit o dogoare puternică în spate, dar după circa o milă, aceasta se diminuă, şi strălucirea stacojie a focului se reduse la o simplă pâlpâire. N-am mai zărit nici urmă de Morloc după aceasta.
Am trecut un deal, iar în valea de dincolo de el, am ajuns într-un loc pe care îl vizitasem mai înainte. Aici existau nişte salcâmi, un număr de refugii pentru dormit şi o statuie – incompletă şi spartă, ce mă dusese cu gândul la un faun. Am coborât panta în această vale şi, găzduit în şaua ei, am dat peste un pârâu de care îmi aduceam aminte. Suprafaţa sa, învolburată şi întreruptă, oglindea lumina stelelor. M-am oprit lângă mal şi am culcat-o pe Weena cu grijă pe pământ. Apa era rece şi curgea repede. Mi-am rupt o fâşie din cămaşă şi am cufundat-o în râu, apoi am spălat biata faţă a Weenei şi i-am picurat puţină apă în gură.
Astfel, am rămas tot restul acelei Nopţi Negre, cu capul Weenei adăpostit în poala mea.
Dimineaţa, l-am văzut ieşind din pădurea mistuită, într-o stare deplorabilă. Era îngrozitor de livid, iar pe chip avea o serie de tăieturi aproape vindecate. Purta o haină murdară şi prăfuită, şi şchiopăta din pricina unei răni mai grave decât o simplă bătătură, piciorul însângerat fiindu-i înfăşurat doar cu nişte iarbă arsă. Am simţit un fior de compasiune – ori poate de jenă – văzându-l în ce hal arăta: oare chiar aşa fusesem eu, m-am întrebat? Oare chiar le oferisem un asemenea spectacol prietenilor mei, când mă întorsesem, după acea primă aventură?
Mă bătu din nou gândul să-i dau ajutor, dar ştiam că nu era necesar. Alter ego-ul meu anterior urma să scape de epuizare dormind în strălucirea zilei, iar apoi, spre seară, avea să se întoarcă la Sfinxul-cel-Alb pentru a-şi recupera Maşina Timpului.
În cele din urmă – după o ultimă luptă împotriva Morlocilor -, avea să plece, într-un vârtej estompat.
Am rămas, aşadar, cu Weena lângă pârâu şi am oblojit-o în vreme ce soarele urca pe cer, şi m-am rugat să se trezească.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu