CORĂBIILE TIMPULUI (53)

STEPHEN BAXTER

EPILOG

Primele zile au fost cele mai grele, întrucât sosisem aici cu totul lipsit de unelte.
La început am fost nevoit să trăiesc cu Eloii. Am mâncat din fructele care le erau aduse de Morloci şi am împărţit ruinele pe care le foloseau ca săli de dormit.
Când se făcu lună nouă, şi veni următoarea serie de Nopţi Negre, am fost uluit de îndrăzneala cu care Morlocii ieşiră din cavernele lor şi îşi asaltară cireada umană! M-am aşezat la intrarea unui refugiu de dormit, cu bucăţi de fier şi de piatră pe post de arme, şi, în felul acesta, am fost în stare să rezist, dar n-am izbutit să-i ţin pe toţi afară – Morlocii colcăiau ca viermii, nu luptau în maniera organizată a oamenilor. În plus, n-am putut să apăr decât un singur edificiu de dormit dintre sutele de edificii ce împânzeau valea Tamisei.
Acele ceasuri negre, de spaimă şi mizerie inegalabile, pentru neajutoraţii Eloi, erau mai sumbre decât tot ceea ce am trăit eu. Şi totuşi, o dată cu venirea zilei, întunecimea era izgonită din minţile mărunte ale Eloilor, iar ei erau gata să se joace şi să râdă, ca şi cum Morlocii n-ar fi existat.
M-am decis să schimb această rânduială, căci – pe lângă salvarea Weenei – avusem, la urma urmei, intenţia de a mă întoarce aici.
Am continuat să explorez peisajul rural din împrejurimi. Pesemne că reprezentam o privelişte magnifică în vreme ce hoinăream pe dealuri, cu barba răvăşită şi impunătoare, cu creştetul ars de soare şi trupul solid, îmbrăcat în hainele extravagante ale Eloilor! Nu exista niciun mijloc de transport, bineînţeles, şi nici animale de povară care să mă ducă, iar picioarele îmi erau protejate numai de rămăşiţele ghetelor mele din 1944. Însă am ajuns până la Hounslow şi Stines, înspre Vest, apoi către Nord, până la Barnet, în Sud, până la Epsom şi Leatherhead, iar înspre Est, am urmat noul curs al Tamisei până la Woolwich.
Pretutindeni am întâlnit aceeaşi imagine monotonă: peisajul înverzit presărat de ruine, palate şi case ale Eloilor – şi peste tot, dispunerea sumbră a puţurilor Morlocilor. Este posibil ca în Franţa ori în Scoţia, imaginea să fie foarte diferită, dar mă îndoiesc. Toată întinderea acestei ţări, şi dincolo de ea, era infestată de Morloci şi de hrubele lor subpământene.
Aşadar, am fost silit să renunţ la primul meu proiect nesigur, acela de a scoate un grup de Eloi din ghearele Morlocilor, căci acum ştiu că Eloii nu pot scăpa de Morloci – şi nici viceversa, din pricina dependenţei de Morloci a Eloilor, care, deşi mi se pare mai puţin respingătoare, este la fel de degradantă pentru spirit ca şi aceea a suboamenilor nocturni.

M-am apucat, în linişte, să caut alte modalităţi de a trăi.
Am hotărât să-mi stabilesc reşedinţa permanentă în Palatul de Porţelan Verde. Acesta fusese unul dintre planurile mele în precedenta vizită, deoarece, chiar dacă remarcasem semne de activitate ale Morlocilor acolo, străvechiul muzeu, cu sălile lui mari şi construcţia robustă, îmi sări în ochii ca fiind fortăreaţa cel mai uşor de apărat, pe care o puteam găsi, împotriva vicleniei şi abilităţilor de căţărători ale Morlocilor, şi trăsesem nădejdea că multe dintre artefactele şi relicvele tezaurizate aici ar fi putut servi viitoarelor mele scopuri. În plus, ceva din acel monument aflat în paragină, închinat intelectului, cu fosilele sale abandonate şi bibliotecile năruite, îmi înflăcărase imaginaţia! Parcă era o măreaţă corabie din trecut, cu chila zdrobită de reciful timpului, iar eu eram un proscris din aceleaşi locuri, un Crusoe sosit din Antichitate.
Am repetat şi am extins explorarea sălilor şi a camerelor cavernoase ale Palatului. Mi-am stabilit baza în acea Galerie de Mineralogie pe care o găsisem cu ocazia primei mele vizite aici, cu marea sa diversitate de eşantioane de minerale pe care le puteam numi bine conservate, dar nefolositoare. Această încăpere era ceva mai mică decât altele, şi astfel mai uşor de apărat, iar după ce am curăţat praful şi am aprins un foc, aproape am avut senzaţia că mă aflam acasă. De-atunci, reparând elementele stricate ale uşilor batante şi astupând spărturile din zidurile străvechi, mi-am întins fortăreaţa şi în alte săli din preajmă. În vreme ce investigam Galeria de Paleontologie, cu fosilele sale de brontozauri, enorme şi inutile, am dat peste o colecţie de oase aruncate şi risipite pe podea, în mod cert de către zburdalnicii Eloi, din care, la început, n-am izbutit să înţeleg nimic; însă când am asamblat grosolan scheletele, m-am gândit că proveneau de la un cal, un câine, un bou, şi, aveam impresia, de la o vulpe – pe scurt, constituiau ultimele relicve ale animalelor obişnuite din propria mea Anglie dispărută. Dar oasele erau prea împrăştiate şi prea sparte, iar cunoştinţele mele anatomice prea imprecise, că să pot fi sigur de identificare.
M-am întors şi în acea galerie slab luminată, în pantă, care conţinea leşurile greoaie ale unor maşinării impresionante, întrucât aceasta mi-a fost sursă de materie primă pentru improvizarea feluritelor scule – şi nu numai pentru arme, aşa cum se întâmplase prima oară. Am petrecut ceva timp cu unul dintre dispozitivele ce avea aspectul unui dinam electric, căci starea în care se găsea nu era chiar atât de deplorabilă, şi mi-am făcut speranţe că îl voi porni, generând, astfel, curent pentru a aprinde globurile sparte care atârnau din tavanul încăperii. Am socotit că strălucirea luminii electrice şi zgomotul dinamului urmau să-i alunge pe Morloci mai mult decât orice! Însă n-aveam nimic care să aducă cu combustibilul sau cu lubrifianţii. În plus, unele componente mici ale mecanismului erau deteriorate şi corodate, ceea ce m-a determinat să abandonez acel proiect.
Pe parcursul explorărilor mele în Palat, am descoperit o nouă expoziţie care îmi captivă imaginaţia. Aceasta se găsea în apropierea modelului minei de cositor pe care îl observasem anterior şi părea a fi macheta unui oraş. Exponatul era extrem de detaliat şi atât de mare, încât aproape că umplea sala singur, iar întreaga structură era protejată de un soi de piramidă din sticlă, de pe care a trebuit să şterg colbul secular pentru a putea vedea. Cu siguranţă, oraşul fusese construit mult după vremea mea, dar modelul era atât de vechi aici, în această epocă a amurgului, încât culorile sale vii se estompaseră din pricina luminii filtrate prin praf. Mi-am închipuit că oraşul putea fi un descendent al Londrei, căci am văzut morfologia caracteristică Tamisei reprezentată printr-o panglică de sticlă, ce şerpuia prin inima machetei. Era însă o Londră mult transformată faţă de metropola zilelor mele. Era dominată de şapte sau opt palate grandioase de sticlă – dacă vă gândiţi la Crystal Palace78, mai vast şi multiplicat de câteva ori, vă veţi face o idee despre efectul pe care îl produceau -, şi aceste palate fuseseră legate printr-un fel de epidermă de sticlă ce cuprindea tot oraşul. Nu avea nimic din sumbritatea Domului Londonez al anului 1938, fiindcă acest imens acoperiş servea la captarea şi amplificarea luminii soarelui, aveam eu impresia, iar deasupra oraşului erau suspendate şiruri de lămpi electrice – deşi niciunul dintre becurile lor minuscule nu mai funcţiona în macheta mea. Pe acoperiş, exista o pădure de gigantice mori de vânt – cu toate că aripile lor nu se mai roteau -, iar din loc în loc, erau amplasate enorme platforme, peste care fuseseră suspendate versiuni de jucărie ale unor maşini de zbor. Aceste aparate aveau ceva din înfăţişarea marilor libelule, cu formidabile velaturi plutind deasupra şi gondole cu rânduri de omuleţi de jucărie stând în ele dedesubt.
Exact ca nişte oameni! Femei şi bărbaţi, deloc diferiţi de mine. Căci, în mod cert, acest oraş provenea dintr-o epocă nu atât de imposibil de îndepărtată de zilele mele, în care mâna necruţătoare a evoluţiei încă nu transformase omenirea.
Pe întinderile rurale, unduiau imense şosele, legând această Londră viitoare de alte oraşe ale ţării – sau aşa mi-am închipuit eu. Drumurile erau populate cu mecanisme impozante: monocicluri care transportau fiecare câte douăzeci de oameni, impresionante carturi de marfă ce păreau să nu aibă şofer, fiind, pesemne, conduse mecanic, şi aşa mai departe. Totuşi, nu exista niciun detaliu care să reprezinte câmpiile dintre şosele, ci doar o suprafaţă cenuşie, monotonă.
Întregul ansamblu era atât de uluitor – parcă forma un singur edificiu colosal încât mi-am închipuit că ar putea găzdui douăzeci sau treizeci de milioane de oameni, în comparaţie cu cele patru milioane amărâte din Londra zilelor mele. O mare parte a machetei avea pereţii şi podelele înlăturate, şi astfel am putut să observ păpuşelele care reprezentau populaţia, aşezate pe zecile de nivele ale oraşului. La etajele superioare, aceşti locuitori erau îmbrăcaţi în veşminte variate şi sofisticate, cu pelerine de purpură, pălării la fel de spectaculoase şi de nepractice precum creasta unui cocoş, şi aşa mai departe. Caturile de sus îmi păreau a fi un loc al confortului şi huzurului, constituind un soi de mozaic multietajat de magazine, parcuri, biblioteci, locuinţe somptuoase şi altele.
Însă la baza oraşului – la parter şi în beciuri, ca să mă exprim aşa lucrurile stăteau destul de diferit. Aici, enorme maşini zăceau gheboşate, iar pe plafoane şerpuiau ţevi, conducte şi cabluri cu diametrul de zece sau douăzeci de picioare (la scară naturală). Păpuşile aşezate acolo eram îmbrăcate invariabil într-un soi de material bleu, iar facilităţile personale păreau să se limiteze la imensele săli comune pentru mâncat şi dormit. Mi-a trecut prin minte că aceşti muncitori de jos de-abia mai zăreau, în desfăşurarea firească a lucrurilor, lumina care scălda vieţile celor de sus.
Modelul era învechit şi departe de perfecţiune – într-un colţ, vitrina piramidală se prăbuşise şi macheta era distrusă, ajungând aproape de nerecunoscut, iar în alte părţi păpuşile şi maşinile căzuseră sau se spărseseră din pricina micilor perturbaţii din decursul epocilor. Într-un loc, păpuşile în haine albastre fuseseră dispuse în cercuri sau în alte modele, probabil de degetele neastâmpărate ale Eloilor. Cu toate acestea, oraşul de jucărie a devenit o sursă de fascinaţie perpetuă pentru mine, căci fiinţele şi artefactele lui erau suficient de similare cu acelea din vremurile mele pentru a mă contraria, şi am petrecut ceasuri îndelungate observând noi amănunte legate de construcţia sa.
Aveam impresia că această viziune din viitor era posibil să reprezinte un fel de pas intermediar către macabra stare de lucruri în care mă găseam eu însumi. Acela constituia un punct din timp în care separarea omenirii în Cei-de-Sus şi Cei-de-Jos rămăsese, în mare parte, un produs social şi încă nu începuse să influenţeze însăşi evoluţia speciilor. Oraşul era o structură graţioasă şi magnifică, dar – întrucât dusese la această lume a Morlocilor şi Eloilor – reprezenta monumentul celei mai colosale nebunii a Umanităţii!

Palatul de Porţelan Verde era aşezat pe o colină înaltă şi acoperită cu iarbă, în vecinătatea unor pajişti bine irigate. Mi-am dezasamblat Maşina Timpului şi am răscolit Palatul în căutare de materiale, iar din acestea am confecţionat nişte hârleţe şi nişte greble simple. Am săpat solul pajiştilor din preajma Palatului meu şi am sădit seminţe de la fructele Morlocilor.
I-am convins pe câţiva dintre Eloi să mi se alăture în acest proiect. La început, se dovediră destul de încântaţi – credeau că era un nou joc – însă îşi pierdură entuziasmul atunci când i-am supus la corvezi repetate, ore în şir, şi am avut oarece remuşcări văzându-le robele delicate mânjite cu pământ, şi acele frumoasele chipuri ovale pe care se scurgeau lacrimi de frustrare. Dar am insistat, iar când lucrurile deveneau prea monotone, mă bucuram cu ei prin jocuri şi dansuri, precum şi cu unele interpretări stângace ale cântecului „The Land of the Leal” şi a tot ceea ce îmi puteam aminti din muzica „swing” a anului 1944 – care a fost primită foarte bine printre ei şi, încetul cu încetul, s-au acomodat.
Aici, în această epocă fără anotimpuri, ciclurile de creştere nu sunt predictibile, şi nu a trebuit să aştept mai mult de câteva luni până ce primii rugi şi primele vegetale să dea roade. Când le-am oferit, Eloilor fructele, încântarea mea provocă numai mirare pe feţişoarele lor, căci sărmanele mele strădanii de început nu se puteau compara în ceea ce priveşte aroma şi savoarea cu cele oferite de Morloci. În schimb, eu am putut să percep însemnătatea unor astfel de alimente dincolo de mărimea şi gustul lor. Cu aceste prime recolte, începusem lenta desprindere a Eloilor de Morloci.
Am descoperit destui Morloci cu aptitudini pentru muncă, încât să înfiinţez un număr de mici ferme, pe întinderea văii Tamisei. Aşa că acum, pentru întâia oară după nenumărate milenii, există grupuri de Eloi ce pot supravieţui complet independent de Morloci.
Uneori mă apucă temerile şi simt că tot ceea ce fac are mai puţină legătură cu învăţatul decât cu modificarea instinctelor unor animale inteligente, dar cel puţin este un început. Şi lucrez cu cei mai receptivi dintre Eloi pentru a le îmbogăţi vocabularul, pentru a le spori curiozitatea – înţelegeţi, vreau să le redeştept minţile!

Ştiu însă că nu este suficient să-i stârnesc şi să-i entuziasmez pe Eloi în acest fel, căci Eloii nu sunt singuri pe bătrânul Pământ. Şi dacă reformele mele printre Eloi continuă, echilibrul – deşi nesănătos – dintre Eloi şi Morloci va fi distrus. Iar Morlocii trebuie să riposteze inevitabil.
Un nou război între aceste rase post-umane ar fi dezastruos, am eu impresia, întrucât nu-mi pot imagina că încercările mele precare în domeniul agriculturii ar putea supravieţui asaltului mult mai sârguincios al Morlocilor. Şi trebuie să-mi scot din minte orice noţiune învechită de loialitate, pentru una sau alta dintre tabere! Ca om al vremurilor mele, simpatiile îmi sunt îndreptate în mod natural către Eloi, deoarece aceştia par a fi mai umani, iar munca mea cu ei este plăcută şi productivă. De fapt, trebuie să fac un efort pentru a-mi aminti că aceste făpturi micuţe nu sunt oameni – cred că, dacă acum aş vedea o persoană din propriul meu secol, aş fi uluit de înălţimea, masivitatea şi neîndemânarea sa.
Nici Eloii, nici Morloci nu sunt însă umani – şi unii, şi alţii sunt post-umani -, indiferent de prejudecăţile mele depăşite. Şi nu pot rezolva ecuaţia acestei Istorii degenerate fără a mă adresa ambelor părţi.
Iar asta înseamnă că trebuie să înfrunt Bezna.
M-am decis să cobor încă o dată în complexul subteran al Morlocilor. Trebuie să găsesc modalităţi de a negocia cu această rasă subterană – de a lucra cu ea, aşa cum fac cu Eloii. N-am niciun motiv să cred că este imposibil. Ştiu că Morlocii posedă o anumită doză de inteligenţă: am văzut enormele lor utilaje de sub pământ şi îmi aduc aminte că, atunci când Maşina Timpului a fost în mâna lor, au dezasamblat-o, au curăţat-o şi chiar au gresat-o! Poate că dedesubtul sluţeniei de suprafaţă, Morlocii au un instinct mai apropiat de simţul tehnic al propriilor mele zile decât cel al turmei pasive de Eloi.
Ştiu prea bine – căci Nebogipfel m-a învăţat – că o mare parte din groaza de Morloci este instinctuală şi că se trage dintr-un complex de experienţe, coşmaruri şi temeri din propriul meu suflet, relevante în acest loc. Am nutrit o frică de întuneric şi de spaţii subterane de când eram băiat; mai există spaima de trup şi de corupţia lui pe care a diagnosticat-o Nebogipfel – o spaimă împărtăşită, mă gândesc eu, de mulţi oameni ai zilelor mele. În plus, recunosc cu destulă sinceritate că sunt un bărbat din categoria mea socială şi, ca atare, n-am prea avut de a face cu clasa muncitoare a propriilor mele vremuri, iar în ignoranţa ce mă stăpâneşte, am dezvoltat, mă tem, un fel de desconsiderare şi de frică. Iar toate aceste fragmente de coşmar îmi sunt amplificate, de o sută de ori, în reacţiile faţă de Morloci! Totuşi, o asemenea grosolănie a sufletului nu este demnă de mine, sau de prietenii mei, sau de amintirea lui Nebogipfel. Sunt hotărât să las deoparte bezna lăuntrică şi să mă gândesc la Morloci nu ca la nişte monştri, ci ca la potenţiali Nebogipfeli.
Lumea de faţă este bogată şi nu-i nevoie ca aceia care au rămas din Umanitate să se mănânce unii pe alţii în maniera înfiorătoare la care s-a ajuns. Lumina intelectului a slăbit, în Istoria asta, dar nu s-a stins. Eloii păstrează fragmente din graiul omenesc, iar Morlocii, certele lor cunoştinţe mecanice.
Visez că, înainte de a muri, poate voi reuşi să înteţesc un nou foc de raţionalitate din aceşti tăciuni.
Da – este vorba de un vis nobil, şi de o moştenire bună ce mi-a fost lăsată!

Am găsit aceste rămăşiţe de hârtie pe când exploram o pivniţă, din adâncurile Palatului de Porţelan Verde. Paginile au fost conservate prin stocarea într-un pachet bine legat, din care fusese eliminat aerul. Nu mi-a fost greu să improvizez un condei din nişte bucăţi de metal şi o cerneală din pigmenţi vegetali. Şi pentru a-mi relata peripeţiile, m-am întors pe banca mea favorită, din metal galben, aşezată pe coama Dealului Richmond, la aproape o jumătate de milă de amplasamentul vechii mele case, iar în vreme ce scriu, îmi ţine de urât valea Tamisei, acel ţinut încântător, a cărui evoluţie am urmărit-o pe parcursul erelor geologice.
Am terminat cu călătoriile în timp – a trecut mult de când am acceptat asta. Într-adevăr, aşa cum am pomenit, mi-am dezmembrat aparatul şi am întrebuinţat bucăţi din el pe post de hârleţe sau de alte unelte mult mai utile decât o Maşină a Timpului. (Am păstrat cele două manete albe – se găsesc acum lângă mine, pe bancă, în timp ce scriu aceste lucruri.) Totuşi, chiar dacă sunt destul de mulţumit cu proiectele de-aici, lipsa posibilităţii de a le comunica contemporanilor descoperirile şi observaţiile pe care le-am făcut, precum şi orice relatare despre continuarea aventurilor mele, a reprezentat un motiv de frustrare pentru mine. Poate că de vină este numai vanitatea mea! Însă paginile de faţă mi-au oferit şansa de a-mi îndrepta greşelile.
Pentru a feri aceste foi fragile de descompunere, am hotărât să le sigilez în pachetul lor original, iar apoi să introduc totul într-un conteiner pe care l-am construit din cuarţul saturat cu Plattnerită al Maşinii Timpului. După aceea, o să îngrop conteinerul cât de adânc o să fiu în stare.
Întrucât nu dispun de nicio modalitate sigură de a transmite relatarea mea nici în viitor, nici în trecut – şi cu atât mai puţin în altă Istorie aceste cuvinte s-ar putea să putrezească în pământ. Dar am impresia că învelişul de Plattnerită va oferi coletului cele mai mari şanse de a fi detectat, de orice nou Explorator care cutreieră prin Multiplicitate, şi că există posibilitatea ca, printr-un curent favorabil al Şuvoaielor Timpului, cuvintele acestea să ajungă chiar înapoi în propriul meu secol.
În orice caz, este tot ce pot face, iar acum, fiindcă m-am plasat pe acest curs, am dobândit o anumită pace sufletească.
Voi termina şi voi sigila relatarea prezentă înainte de plecarea în Lumea-de-Jos, căci recunosc că expediţia mea la Morloci nu este lipsită de primejdie – e o călătorie din care s-ar putea să nu mai revin. Cu toate acestea, mi-am impus o sarcină pe care nu o mai pot tergiversa multă vreme; deja am trecut de-al cincizecilea an de viaţă, iar în curând nu voi mai fi capabil să dau piept cu căţăratul prin puţuri!
Mă angajez, aici, să adaug ca anexă la această monografie, după ce mă voi întoarce, un rezumat al aventurilor mele subterane.

Este târziu. Sunt pregătit pentru coborâre.
Cum spune poetul? Iar dacă porţile simţurilor noastre s-ar limpezi / totul i-ar apărea omului aşa cum este, infinit79 – cam aşa ceva, în orice caz. Îmi veţi ierta citatele greşite, căci aici nu dispun de vreo sursă de documentare... Am văzut Infinitul şi Eternul. N-am uitat nicicând imaginea universurilor vecine care se găsesc pretutindeni în jurul acestui tărâm însorit, mai aproape decât foile unei cărţi, şi nici strălucirea siderală a Istoriei Optime, care cred că va trăi pe vecie în sufletul meu.
Dar niciuna dintre aceste viziuni măreţe nu valorează, pentru mine, cât acele fugare momente de tandreţe, ce mi-au luminat întunecimea vieţii solitare. M-am bucurat de loialitatea şi răbdarea lui Nebogipfel, de prietenia lui Moses şi de căldura umană a lui Hilary Bond. Şi niciuna dintre înfăptuirile sau aventurile mele – nici viziunile timpului, nici infinitele peisaje siderale – nu-mi va dăinui în inimă la fel de mult ca acea primă dimineaţă senină de după revenirea mea aici, când am stat pe malul pârâului şi am spălat chipul diamantin al Weenei, ca acea clipă în care pieptul i s-a ridicat, în cele din urmă, a tuşit, ochii i s-au deschis şovăielnic şi, pentru întâia oară, am văzut că era vie; iar când ea m-a recunoscut, buzele i s-au desfăcut într-un zâmbet de încântare.


NOTA EDITORULUI: 
Aici, relatarea se sfârşeşte; nu a fost găsită nicio altă anexă.


FINAL