joi, 25 februarie 2016

De ce este Germania o mare putere? O perspectivă geopolitică

Constantin Cranganu



O perspectivă geopolitică include un spectru larg de atribute fizice– geografia, geologia, clima, topografia, hidrografia, resursele naturale-, la care se adaugă elemente de demografie și științe aplicate. Scopul unei astfel de abordări este evaluarea, înțelegerea, explicarea și predicția evoluției și comportamentului politic internațional al unei anumite regiuni sau populații. Pe scurt, geopolitica studiază importanța locului unde trăim. Cum prezența râurilor îi face pe oameni să interacționeze diferit decât prezența munților. Cum aceste diferențe conduc la mari decalaje în bogăție, cultură și strategie militară.






Geopolitica îndepărtează ideologicul, emoționalul și normativul (ce vrem, ce simțim și ce căutăm) din analizele făcute, lăsând doar ceea ce este. Geopolitica nu are nimic de-a face cu geografia politică sau deterministă, care a încercat, de-a lungul timpului, să justifice superioritatea culturală și intelectuală a unor țări asupra restului lumii.


Pentru simplificare, voi utiliza în articolul de față numai patru factori[1] ca să încerc o abordare din perspectivă geopolitică a statutului de mare putere al Germaniei: modalitățile de transport și vecinătățile, importanța navigației de apă adâncă și rolul industrializării.



Modalități de transport și vecinătăți


Transportul fluvial și maritim este incomparabil mai ieftin decât cel pe uscat (șosele, autostrăzi, căi ferate) pentru că, în primul rând, nu are nevoie de construirea și menținerea unei infrastructuri, uneori scumpe (tunele, poduri, viaducte etc.): de 40 ori mai ieftin în zonele de câmpie și de 70 ori în cele de munte, puțin populate.[2]


Din punctul de vedere al transportului, Berlinul este probabil cel mai bine plasat oraș mare de pe glob. Situat la intersecția râurilor Spree și Havel, ambele navigabile, Berlinul se găsește la numai 100 km de Oder. În plus, în apropierea Berlinului curg alte râuri importante: la vest, Rinul, navigabil până la Basel; la est, Vistula; la sud, Dunărea, al doilea râu ca lungime al Europei, și printre puținele care curg către sud-est, străbătând Alpii și Carpații vestici.


Orice hub economic, centrat pe Berlin, ar fi facilitat, teoretic, o rețea de transporturi către aproape oricare locație importantă din Europa. Cu o astfel de locație, Berlinul era predestinat să facă din Germania o mare putere, cu legături economice către Marea Baltică, Nordului și Neagră. Dar Germania nu s-a dezvoltat la fel de repede ca alte puteri europene. De ce?


Geografic, Germania nu este localizată la marginea continentului, ca Spania și Portugalia, și nici nu este o insulă, ca Marea Britanie. Ea se găsește în mijlocul Câmpiei Nord Europene. Asta înseamnă o vulnerabilitate crescută a pământurilor germane. La est, granița cu Polonia este greu de apărat. La vest, se găsește Franța, o mare putere ea însăși. Puterile maritime puteau hărțui ușor – iar uneori, au stăpânit chiar – lungul țărm nordic.


Fiind în mijlocul Europei, teritoriul Germaniei a fost un câmp de bătălie important pentru a obține dominația în Europa.  Germania se învecinează cu șase alte naționalități (polonezi, francezi, elvețieni, olandezi, cehi și danezi). Relativ aproape se găsesc alte țări: Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Lituania, Rusia, Ungaria și Italia. Raportat la proximitatea și magnitudinea rivalilor săi, Germani se găsește în cea mai proastă poziție strategică de pe glob.

Pentru că este plasată în mijlocul continentului, Germania a avut mari probleme în a deveni unificată. Râurile sale curg în diferite direcții, în diferite mări și sunt frontiere comune cu unii vecini. Țara însăși este străbătută prin mijloc de Munții Harz, separând orașele de o parte și de alta. Este ca și cum Munții Apalași ar separa Bostonul de New York și Washington. Prezența a șase puteri majore în jur, controlând nu numai zonele de frontieră, ci și, uneori, întinse porțiuni din teritoriile interioare, inclusiv sistemele hidrografice ale Rinului și Oderului, a încetinit masiv tendințele de unificare ale germanilor. Astfel s-ar putea explica faptul că primul proto-stat german al Brandenburgului nu a început să se stabilizeze ca țară independentă până în secolul al XV-lea.



Navigația de apă adâncă


Germaniei i-a lipsit la început accesul independent la ocean. A trebuit să cucerească portul Stettin pe Oder în 1720, pentru că, în sfârșit, Germania să controleze una din deltele sale majore[3]. Dar și așa, accesul la apă adâncă a fost limitat: insula daneză Zealand este perfect plasată pentru a controla traficul maritim între Mările Baltică și Nordului. De-abia în 1871, Germania a obținut acces necontrolat la ocean, atunci când portul Hamburg, din delta Elbei, a devenit parte a imperiului german.

În timp ce în restul Europei începuse un boom economic din cauza navigației de apă adâncă încă din 1600 (Spania și Portugalia), Germania rămăsese dependentă de transportul rutier mai scump. Germanii au trebui să aștepte peste 200 de ani pentru ca, în sfârșit, geopolitica să joace pe cartea lor:



Industrializarea


Deoarece condițiile naturale nu au fost la fel de favorabili ca în cazul altor puteri europene, Germania a trebuit să se dezvolte într-un mod original, în care, următorii factori au condus la succesul fulminant al industrializării:


Guvernarea locală. 
Dacă fragmentarea teritorială, creatoare de mici stătulețe autonome, și dispersia rețelei hidrografice, împiedecând legături rapide și directe, au limitat capacitatea Berlinului de a comunica și consulta rapid toată țara, atunci autoritățile locale au trebui să învețe să acționeze pe cont propriu. Guvernele locale au fost forțate să se descurce cu resursele disponibile la fața locului: financiare, tehnice și militare, plus forța de muncă locală. Identificarea și atragerea talentelor locale a devenit o prioritate a dezvoltării și o condiție a supraviețuirii într-o regiune unde competiția (Austria, Franța) era intensă. Liderii locali și staff-urile lor au dezvoltat calități organizaționale excelente și au mobilizat pe fiecare cetățean să contribuie la binele comun și propășirea orașului în care trăiau.

Spre deosebire de alte culturi, guvernele locale din Germania se bucură de un respect fără pereche în comunitățile lor: sunt modele de profesionalism, integritate și eficiență administrativă.


Infrastructura. 
Poate că nicio altă realizare n-a contribuit mai mult la unificarea și industrializarea Germaniei decât construirea unei infrastructuri extinse și performante. Datorită condițiilor geografice și hidrografice specifice (granițe fragmentate, rețele fluviale fără interconectare națională), puternicele orașe germane s-au văzut nevoite să adopte politici comerciale cu diverși parteneri, uneori chiar cu țările rivale. În sud, provinciile Bavaria, Württemberg și Baden erau toate componente ale sistemului hidrografic dunărean, astfel că legăturile lor comerciale și culturale cele mai importante erau cu Viena. În vest, Alsacia-Lorena și toată regiunea Rinului au dezvoltat contacte multilaterale cu Franța și Olanda. Deși numărul etnicilor germani era mare, Schleswig și Holstein au aparținut Danemarcei până în 1864.

Pentru a lega toate aceste provincii,  Berlinul a construit cea mai avansată, la vremea respectivă, infrastructură de transporturi. Germanii au avut o rețea națională de căi ferate încă din 1840 – cu trei decenii înainte de consolidarea politică a statului lor. Când Brandenburgul a evoluat și s-a extins sub diferite nume – Prusia, Confederația Germană și, în fine, Imperiul German –importanța infrastructurii a crescut corespunzător: noile achiziții teritoriale, având deja legături pre-existente cu puterile rivale, au trebuit să fie conectate la hub-ul berlinez.



Calitatea germană (Made in Germany)


Ca să supraviețuiască și să prospere în climatul competițional al Europei Centrale, germanii au trebuit să exceleze în tot ceea ce făceau. Foarte curând, ei și-au dat seama că fără o calitate excepțională a muncii lor, nu pot controla concurența, atât internă, cât și externă.


În 1717, Prusia avea deja învățământ obligatoriu – cu 150 de ani înaintea Angliei. Germanii au creat prima armată regulată și permanentă, iar în 1740 se putea deja lăuda cu a patra forță militară din Europa, deși, ca populație, erau pe locul 12. Până în 1860, Prusia instalase mai mulți kilometri de căi ferate decât Franța, deși a început mai târziu industrializarea și avea un teritoriu mai mic decât o treime a celui francez[4].


Excelența germană nu s-a manifestat doar în performanțele infrastructurii naționale și calitatea armatei, ci și în modul în care s-a instituit ierarhia socială. Pentru prima dată în lume, pe teritoriile germane, oamenii de știință, industriașii, prinții militari, finanțiștii ș.a. au primit un statul social egal. Aceste categorii sociale erau invitate – și avea dreptul – să consulte și să dea sfaturi  tuturor nivelelor guvernamentale, ajungând până la cancelar sau împărat.



Atragerea capitalului privat


Toate măsurile descrise mai sus – educație, infrastructură, armată regulată, bază industrială – necesitau mari sume de bani pentru a fi puse în aplicare și menținute în timp. Banii necesari au trebuit să vină de la populație. Depunerile personale au fost conectate cu rezervele guvernamentale în cadrul unor bănci centralizate,  ai căror funcționari, hiper-competenți și sârguincioși, au avut grijă ca proiectele statului să primească finanțare prioritară. Această politică a asigurat Germaniei posibilitatea construirii unei infrastructuri scumpe, dar largi, și menținerea unei armate regulate într-o perioadă în care recruții erau (aproape) toți țărani. La insistențele guvernului național, băncile locale au început să fuzioneze, transformându-se în bănci regionale puternice și capabile să servească mai bine interesele statului. Practic, s-a realizat o coaliție remarcabilă între lumea financiară, lumea industrială și guvernele locale germane.


Toate aceste inovații, la un loc, au permis Germaniei să se transforme rapid într-o forță regională de care vecinii vor trebui să țină seama în viitor. Așa cum plastic se exprimă Peter Zeihan, Germania „poate că mai era încă puștiul din cartier, dar un puști cu o armă și cu un doctorat în inginerie”.



Scurtă istorie a industrializării germane – consecințe geopolitice


Industrializarea Prusiei[5], începute cu mult timp după cea din vestul Europei, nu a fost un proces triumfal, de la un capăt la altul. Începutul, cel puțin, a fost cu dureri. La vremea respectivă, industria britanică deja producea mărfuri multe, ieftine și de bună calitate, iar prin intermediul formidabilei sale armade, le transporta rapid și le băga pe gât tuturor coloniilor sale și nu numai lor. În America, această politică a condus la revoluția din 1776. În teritoriile germane, produsele britanice au decimat multe bresle și manufacturi locale. Depresia economică de pe continent a declanșat revoluțiile din 1848.


La sfârșitul evenimentelor revoluționare, Prusia a rămas în picioare, dar întreaga sa bază manufacturieră era pierdută. Nu mai rămăsese decât o singură soluție: prusacii trebuiau să aplice avantajele calitative ale culturii lor naționale la tehnologiile zilei și, în plus, să dezvolte ceva extraordinar, cu care să surprindă și să depășească competitorii. De aceea, industrializarea Germaniei are caracteristici unice în lume.


Industrializarea a fost überall. 
Dacă în restul Europei, industrializarea a avansat radial, de la centru (capitală) către marginile țării, în teritoriile germane, chiar și cel mai mic oraș avea forță de muncă de înaltă calificare, management local competent și integru, conexiune la infrastructura rutieră și/sau feroviară. Așa că fiecare oraș german a putut să-și asigure o dezvoltare industrială. Desigur, niciunul din aceste orașe nu depășea Londra, dar oricare zece din ele, în grup, puteau s-o facă. Iar Germania avea patruzeci de orașe regionale.

Industrializarea a avut loc mult mai rapid decât în alte țări. Brandenburg-ul din sec. al XV-lea, fără acces la apă adâncă și cu probleme teritoriale, era un stat-capitală foarte sărac. Germania imperială din anii 1870, prin contrast, controla cea mai mare parte a rețelei hidrografice din Europa Centrală și acumulase importante prăzi materiale și teritoriale de pe urma recentelor războaie victorioase împotriva Danemarcei, Austriei și Franței. Aceste succese militare și politice își au originea în modul specific de industrializare germană (împerecherea fondurilor private cu cele de stat și guverne super-competente,  care au finanțat rapid și eficient orice proiect național), plus viteza dezvoltării. Dacă în Anglia, industrializarea a avut nevoie de circa 150 de ani, în Germania a fost terminată în mai puțin de patruzeci.


Industrializarea a avut o importantă componentă militară. Dacă pentru majoritatea țărilor industrializate din Europa, consecințele militare ale noilor tehnologii și industrii s-au limitat la partea materială (mai multe arme, mai multă muniție, mai multe drumuri și căi ferate etc.), în cazul Germaniei situația a fost diferită. Pentru a recupera diferențele care o separau de puterile rivale, Germania a modificat, pe baza noutății fundamentale a tehnologiilor industriale, modul de a purta un război. Această abordare a fost posibilă pentru că societatea germană intrase în era industrială cu cea mai mare rată de alfabetizare din lume.


Una din marile invenții de natură militară a fost crearea, în 1806, a Marelui Stat Major (Großer Generalstab), un organism permanent la vârful armatei, responsabil pentru studiul continuu al tuturor aspectelor războiului și pentru redactarea și revizuirea planurilor de mobilizare sau de campanii. Pentru a fi ales în Marele Stat Major era necesară o diplomă de facultate. Fuzionarea expertizei guvernelor locale cu academia, industria și finanțele a permis Marelui Stat Major să atingă două obiective: 1. Dezvoltarea unor tunuri tot mai mari, în jurul cărora experții militari au regândit strategiile lor, și 2. Conceperea unor noi metode logistice pentru a valorifica superioritatea infrastructurii feroviare germane. Combinația celor două „ținte atinse” s-a dovedit nimicitoare pentru rivali. Deși puterile maritime puteau să se bucure de mobilitatea navelor lor în timpul conflictelor, acest avantaj strategic s-a diminuat considerabil în confruntările cu soldații germani profesioniști, acționând sub comanda unor ofițeri experți[6] și sprijiniți de tunuri cu bătaie foarte lungă.


După doar trei generații de pregătiri și specializări intense, 
lumea a ajuns să învețe un nou cuvânt: Blitzkrieg – un 
cocktail german de tehnologie, logistică și forță.



Industrializarea = Unificare, ca țară și popor. 
Datorită industrializării, germanii s-au bucurat de creșterea bunăstării materiale, a sănătății și a condițiilor de viață, ajungând la standarde nemaiatinse până atunci. O dată cu ridicarea nivelului de trai, a crescut și legitimitatea guvernelor locale, care au administrat cu eficiență și inteligență programele statale. Într-o singură generație, germanii s-au transformat din oamenii săraci ai Câmpiei Nord Europene în unii dintre cei mai bogați locuitori ai Europei. De asemenea, au învins, în războaie decisive, patru din țările care îi asupriseră veacuri la rând: Polonia, Danemarca, Austria și Franța.



Următoarea generație de germani 
a fost unificată într-un singur imperiu, 
sub conducerea geniului diplomatic 
al lui Otto von Bismarck, 
și acel imperiu a devenit un colos al Europei.



Germania și-a depășit rapid concurenții economici, financiari, industriali și militari. A devenit prima țară din lume care a avut o populație urbană majoritară, iar până în 1900, avea mai multe orașe industriale majore decât tot restul Europei. A fost prima țară care a înființat numeroase universități și laboratoare de cercetare, pe care le-a conectat apoi cu guvernele locale și corporațiile, dând astfel industriei germane posibilitatea să obțină patente, invenții, tehnologii etc. Și germanii au aplicat metodic și asiduu fiecare nouă descoperire, științifică ori tehnologică, în fiecare domeniu al strategiei lor naționale, fie motoarele cu ardere internă (Karl Benz, Rudolf Diesel, Gottlieb Daimler), ori produsele farmaceutice moderne (Gregor Mendel, Robert Koch, Friedrich Bayer, Paul Ehrlich), ori tunurile Krupp ori blitzkrieg.



O viitoare criză germană?


Cele două războaie mondiale nu au confirmat atât de mult agresivitatea germanilor, cât au demonstrat disperarea lor: Germania este prea expusă rivalilor, din aproape toate direcțiile. Nu contează cât de reușit ar fi fost războiul purtat într-o direcție, ei pur și simplu nu au avut suficienți oameni să câștige în toate direcțiile.


Singurul mod în care Germania poate rivaliza cu vecinii săi este să fie mai bună decât ei: educație mai bună, finanțare mai rapidă, nivele de eficiență mai ridicate, o forță de muncă mai productivă, o bază industrială mai avansată, o infrastructură mai bună. Toți acești factori îi ajută, desigur, în confruntările lor cu vecinii rivali, dar nu le-a asigurat niciodată o victorie totală, împotriva tuturor.


Ca revanșă, Germania nu s-a oprit din a fi hipereficientă. Toată energia și toate eforturile lor organizaționale au devenit complet focalizate pe dezvoltarea și optimizarea industriei și exporturilor. Tratatul Bretton Woods[7] nu numai că a dus la terminarea violențelor europene și formarea UE, dar a creat și o platformă, unde puterea economică și financiară a Germaniei se va dovedi inatacabilă. Neputând să concureze cu o Germanie pe care cheltuielile de apărare nu au tras-o în jos, o serie diversă de țări – Marea Britanie, Franța, Spania și Grecia – și-au văzut economiile lor suferind constant de pe urma producției industriale germane de mare calitate.


Fără Statele Unite, care impun și garantează Bretton Woods, nu ar exista NATO și nici rețea internațională de schimburi comerciale. În 2014, Germania exporta 45,7% din PIB, din care 32% necesită linii maritime deschise și bunăvoința protectoare a Americii. Dar, pe măsură ce Bretton Woods va deveni caduc, aceste exporturi nu vor mai fi sigure și stabile. Nu vor mai exista garanții în privința accesului pe piețele internaționale și nici securitatea tranzacțiilor, care au făcut posibilă evoluția pașnică a Uniunii Europene. Întrucât fiecare beneficiar are diferite nevoi economice și de securitate, fiecare va răspunde diferit la retragerea americanilor din Bretton Woods, în special acele țări europene, care privesc garanțiile de securitate americane ca pe o garantare a securității lor în fața Germaniei. Pentru aproape toți membrii UE, Germania este de departe sursa lor cea mai mare sursă de importuri. Într-o lume în care exporturile lor extra-europene sunt dintr-o dată în pericol, situația poate escalada repede, de la o chestiune politică neplăcută la o catastrofică economică.



Trăind într-o lume în care industria Germaniei 
domină viața ta economică este o treabă, 
dar, când te scoli dimineața și descoperi 
că americanii nu mai țin 
Germania în frâu, este cu totul altceva.



Principala problemă cu care se va confrunta Germania în viitor este, probabil, faptul că nu există un loc (sau mai multe) unde să aibă acces, dacă ar avea nevoie să supraviețuiască. Cele mai accesibile surse de energie sunt la peste 3,500 km, fie în Azerbaidjan, fie în nord vestul Rusiei. Iar Germania are nevoie de 2,2 milioane barili de țiței pe zi. În ceea ce privește materiile prime, totul, de la aluminiu la fier, nu se mai produce în Europa. Germania depinde de intermediari pentru aprovizionare sau chiar de lucruri finisate, din Belgia, Olanda, Austria, Polonia și Cehia.


Toate acestea fac ca Germania să pară dependentă, nu-i așa? Dar vorbim aici de Germania, unde geniul organizațional și eficiența nu sunt limitate la politica industrială. Când sunt suficient de motivați, germanii sunt capabili de transformări pe cât de rapide, pe atât de remarcabile. Dacă dispariția tratatului Bretton Woods devine realitate, fiecare țară care va căuta să restrângă accesul comercial va fi considerată de germani și un concurent pentru rezerve (acum limitate) de materii prime, și o piață (acum) inaccesibilă.  Chiar dacă, la prima vedere, nu pare ceva periculos, să nu uităm că astfel de situații tensionate au declanșat cel puțin ultimele șase războaie inițiate de Germania[8]. Țara nu are prea multă armată astăzi, dar la fel era situația și în 1935, doar cu cinci ani înainte de a cuceri șapte din cele opt țări vecine.


Fără Bretton Woods, simpla existență a Germaniei va fi o amenințare pentru aceeași vecini de care Germania are nevoie dacă intenționează să fii în continuare o țară de succes. Fără americani, criza economică germană va escalada până la o criză strategică larg-europeană, ale cărei rezultate nu pot fi deocamdată estimate de nimeni. Singura certitudine este că germanii nu se vor întinde la pământ ca să moară de bună voie. Pentru a patra oară în ultimii 150 ani, ei vor sfida status quo-ul european. Numai timpul va spune dacă vor reuși să-l sfărâme.



Concluzie


Simpla viteză de creștere economico-militară a Gei a perturbat atât de profund sistemul european, încât a permis germanilor, la un moment dat, să cucerească aproape toate celelalte puteri europene. Înfrângerea Germaniei în cele două războaie se datorează aceleași interacțiuni dintre geografie și tehnologie, care a produs saltul german în primul rând. Germania a putut să utilizeze tehnologia mai bine decât rivalii săi. Dar nu a existat o altă geografie pe care s-o fi putut folosi mai bine.


Note


[1] Peter Zeihan, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, 2014, Twelve, New York – Boston.

[2] Constantin Crânganu, 2016, De ce este America o super-putere? Despre rolul geografiei și geologiei

[3] În 1945, Stettin pe Oder a devenit portul polonez Szczecin.

[4] v. nota 1.

[5] idem

[6] În 1777, Armata continentală, condusă de generalul  George Washington, a cedat capitala Philadelphia și s-a retras în dezordine și indisciplină la 30 km distanță, în Forge Valley. Acolo, pe timpul iernii și începutul primăverii, soldații americani, puțin instruiți cu comenzile militare și disciplina frontului, au intrat pe mâna Baronului Friedrich von Steuben din Prusia, unul dintre cei mai buni instructori militari ai timpului. Prin exerciții fără încetare, ofițerul prusac a reușit, în puține luni de instrucție, să ridice moralul soldaților, să-i disciplineze și să-i facă eficienți în luptă. Când, în vara lui 1778, s-au reluat ostilitățile, ofițerilor britanici nu le-a venit să creadă că au de-a face cu aceeași armată pe care o fugăriseră anul trecut. Bătălia de la Monmouth (28 iunie 1778) a fost câștigată, în cea mai mare parte, datorită instrucției și antrenamentului soldaților americani de către Baronul Friedrich von Steuben.

[7] v. nota 2

[8] Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, Războiul Franco-Prusac din 1870-71, Războiul Austro-Prusac din 1866 și Războaiele Schleswig din 1848-51 și 1864.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu