Istoria Uniunii Sovietice (1)

Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

„Revoluţiile” din 1917 şi formarea imperiului sovietic

Revoluţia din februarie – zorii unei noi epoci

Statul şi societatea rusă se confruntau de multă vreme cu probleme structurale, care au produs crize la toate nivelurile:
‐ social: populaţia era analfabetă, fără pământ, se perpetuau practici de tip feudal, nu existau măsuri de protecţie socială, existau diferenţe prea mari între categoriile sociale
‐ economic: Rusia era un stat preponderent agrar, dar agricultura era rudimentară, folosea mijloace învechite şi asigura doar producţia de consum imediat; industria era slab dezvoltată şi nu putea susţine o economie concurenţială
‐ moral: populaţia era debusolată, autoritatea ţarului dispăruse, imaginea casei regale se erodase constant, iar clasa politică nu putea oferi speranţa rezolvării acestor probleme

Întreita criza era amplificată de război, care semănase foamete, distrugeri şi pierderi umane. Întreruperile constante ale alimentării cu pâine erau puse pe seama sabotajului speculanţilor şi capitaliştilor, în majoritate evrei şi germani, fapt ce irita şi mai mult spiritele. Pe 23 februarie/8 martie era ziua internaţională a femeii, iar femeile din Petrograd au organizat o manifestaţie. Au participat doamne din înalta societate şi studente, tonul fiind unul optimist şi degajat, iar cererile concentrându-se pe obţinerea drepturilor egale. Lucrurile s-au schimbat după-amiază, când s-au alăturat şi muncitoarele venite să protesteze faţă de lipsa pâinii, până seara adunându-se circa 100.000 de oameni care cereau căderea ţarului. Lipsa unor măsuri dure din partea autorităţilor şi vremea destul de caldă i-au determinat pe locuitorii capitalei să iasă în număr tot mai mare, pe 25 februarie 200.000 de muncitori blocând oraşul. Nimeni în epocă, nici măcar socialiştii nu priveau spre evenimente ca spre o revoluţie, ci o considerau mai curând o dezordine provocată de muncitori, care urmau să se întoarcă în fabrici imediat ce guvernul le dădea porţia de pâine. Evenimentele, contrar lucrărilor de propagandă, i-au prins pe socialişti total nepregătiţi şi dezorganizaţi, fapt vizibil în lipsa lor de reacţie.

Ţarul era plecat încă de pe 22 februarie la Mogilev şi era rupt complet de realităţi. Miniştrii i-au ascuns situaţia din Petrograd, iar Khabalov – Şeful Districtului Militar Petrograd – nu i-a transmis nici o informaţie despre evenimente, de ruşine că nu putuse ţine situaţia sub control. Ordinul ţarului de lichidare a tulburărilor de stradă nu a putut fi îndeplinit deoarece trupele (soldaţii şi ofiţerii tineri) consimţeau la cererile demonstranţilor, fiind cu toţii din clasele de jos, cele mai afectate. Cu ajutorul acestor trupe demonstranţii s-au organizat şi au primit peste 100.000 de arme.

Tarul Nicholas II

Caracterul demonstraţiei s-a schimbat odată cu ziua de 27 februarie, când peste 8000 de deţinuţi, majoritatea criminali de drept comun au fost eliberaţi. Acţiunile au început să capete un caracter violent, cererile sociale lăsând locul devastărilor, abuzurilor, focurilor de armă şi marşurilor.

Demonstranţii s-au organizat în Sovietul deputaţilor muncitori şi soldaţi din Petrograd, în timp ce deputaţii moderaţi ai Dumei au format Comitetul temporar al Dumei, condus de Kerenski. Liderii sovietului, deşi emanaţie a străzii, nu aveau certitudinea propriei autorităţi asupra maselor, se temeau de mase şi se temeau ca odată ajunşi la putere, toată furia populaţiei se va abate asupra lor. Din acest motiv, ei nu doreau să îşi asume puterea, ci încercau să împingă spre guvernare Comitetul Dumei, care avea experienţă politică şi asupra căruia puteau face presiuni pentru realizarea unor reforme. Troţki numea acestă situaţie „paradoxul lui februarie” – în urma unei revoluţii făcută în stradă, guvernul s-a decis în saloane.

Astfel, la 1 martie 1917 s-a format un nou guvern condus de Lvov, din care doar Kerenski era membru şi al Executivului Sovietului şi al Comitetului Dumei, el ocupând portofoliul Justiţiei. Kerenski era membru al Partidului Revoluţionarilor socialişti, fără, însă a avea vederi de stânga, şi era singurul membru al guvernului asumat şi de demonstranţi, care îl considerau omul lor. Lipsit de sprijin, ţarul Nicolae a abdicat, iar succesorul lui, Mihail a fost sfătuit de noul guvern să nu accepte succesiunea pentru a nu duce ţara la război civil.

În teritoriu vestea revoluţiei şi a înlăturării ţarilor a ajuns greu şi atunci când a ajuns a produs spaimă în rândul ţăranilor. Abia după ce au fost înlăturate structurile locale de putere fidele ţarului oamenii au putut să se manifeste în public.

Revolta din februarie a căpătat treptat sens, fiind orientată împotriva ţarului şi a dinastiei. Au fost arse pretutindeni portretele suveranilor, soldaţii au trimis la Petrograd medaliile din argint pentru a fi topite şi folosite pentru „bunăstarea oamenilor”, cei cu nume ca Romanov, Nemets sau Rasputin au cerut schimbarea lor şi au fost lansate o serie de pamflete, piese şi filme, cele mai multe cu caracter pornografic, care arătau decadenţa curţii ruseşti şi conturând o imagine diabolică a Romanovilor.

Noul guvern a funcţionat între 2 martie şi 5 mai 1917, principalele probleme fiind războiul şi stabilirea controlului în teritoriu. Aceasta era marea provocare pentru noile autorităţi, deoarece singura forţă reală în stat erau sovietele, care se bucurau de susţinere populară. La centru existau două structuri de putere: liberalii şi socialiştii care îşi disputau influenţa, însă lucrurile se complicau în teritoriu deoarece aceste două structuri colaborau în comitete civice ce puteau fi cu greu controlate. Una din problemele majore ale guvernului era că nu avea legitimitatea dată de alegeri, el însuşi fiind conştient de aceste limite şi susţinând că nu va conduce decât până la alegerea Constituantei. Însă, tot el a amânat de trei ori alegerile (în iunie, septembrie şi noiembrie), motivul fiind teama de reacţia oamenilor şi de faptul că lipsa unor structuri în teritoriu puteau duce la pierderea puterii.

Peste tot în ţară era haos. Ţăranii cereau pământ, organizau revolte şi incendiau conacele aristocraţilor, în timp ce Lvov susţinea că problema trebuia rezolvată printr-o lege agrară dată de Constituantă. Au fost organizate adunări ale ţăranilor, pseudo-guverne care dădeau „legi” ce înlocuiau şi funcţionau în locul celor elaborate de guvernul central. Existau mişcări similare şi ale muncitorilor, între jumătatea lui aprilie şi luna iulie peste 500.000 de muncitori au ieşit în stradă. De frica lor, mulţi angajatori le-au acceptat cererile fără să aştepte reglementări de la guvern. Muncitorii au format structuri militare – Gărzi Roşii – care dublau structurile statului şi care erau subordonate sovietelor.

Pe fondul agitaţiilor de stradă, la 5 mai s-a format un nou guvern în care au intrat şi şase sovietici (din cei 16 membri), pentru a asigura credibilitate executivului. În noul guvern, Kerenski a deţinut portofoliul Războiului.

Kerenski

În martie 1917, Lenin a revenit din exil hotărât să treacă la organizarea celei de-a doua revoluţii, cea socialistă. El a sintetizat această viziune în „Tezele din aprilie”, în care pleda pentru ieşirea din război, pentru distribuirea pământurilor către ţărani, pentru preluarea uzinelor de către muncitori şi proclamarea republicii sovietelor. Ideile lui Lenin nu au fost agreate la început nici de bolşevici. La conferinţa din martie, s-a adoptat punctul de vedere al lui Stalin şi Kamenev, care susţineau condiţionat guvernul şi militau pentru continuarea războiului deoarece trebuia să existe o etapă intermediară până la impunerea socialismului. La începutul verii, bolşevicii au adoptat, însă, punctul de vedere al lui Lenin şi au decis să-şi asocieze imaginea cu sovietele, să le susţină acţiunile şi să organizeze manifestaţii în care să ceară „toată puterea în mâinile sovietelor”. În iulie, Lenin a încercat să profite de revoltele din Petrograd şi a pus la cale un plan de preluare a puterii, dar intervenţia cazacilor i-a împiedicat acţiunea. Degringolada completă din societate a fost pusă de guvern în seama bolşevicilor împotriva cărora au început persecuţiile. Ca urmare, Troţki a fost închis, iar Lenin s-a refugiat în Finlanda. Persecuţii a suportat şi populaţia civilă: muncitorii au fost dezarmaţi, agitatorii închişi, a fost reintrodusă pedeapsa cu moartea şi s-au dat ordine prin care soldaţii dezertori trebuiau împuşcaţi.

Decizia neinspirată şi lipsită de temei a guvernului de a organiza o ofensivă împotriva armatei germane în iulie 1917, deşi armata rusă era nepregătită şi dezorganizată a dus la o înfrângere usturătoare şi la pierderea a 400.000 de soldaţi. Atacul ratat a aruncat majoritatea populaţiei în braţele bolşevicilor care cereau pace, a declanşat o criză politică şi a determinat căderea guvernului, în octombrie/noiembrie 1917.

Pe 7 iulie, Kerenski, văzut ca om providenţial, agreat de mulţime şi de guvern, capabil de reconciliere politică şi naţională, a preluat funcţia de premier. Cu toate acestea, vara lui 1917 a dus la distanţarea ireversibilă a grupărilor de stânga şi dreapta din guvern, fiecare propunând căi diferite de parcurs pentru Rusia. De cealaltă parte, bolşevicii au început să controleze tot mai mult sovietele, care fuseseră iniţial structuri democratice (deciziile lor bazându-se pe votul adunărilor). Tendinţa liderilor lor de a le organiza ca structuri birocratice i-a îndepărtat pe muncitori şi i-a aruncat în braţele bolşevicilor, care propuneau conduceri colective. Lenin a ştiut cum să folosească imaginea şi potenţialul sovietelor pentru a prelua puterea. El a susţinut ideea „puterea în mâinile sovietelor”, prin care de fapt înţelegea puterea în mâinile partidului, în măsura în care sovietele erau controlate tot mai mult de bolşevici. Aceasta a lăsat impresia maselor că ele însele deţin puterea şi a dat legitimitate regimului bolşevic, chiar dacă el a fost impus prin lovitură de stat.

Lenin, Kamenev şi Zinoviev

Profund nemulţumit de faptul că liderii bolşevici rămaşi în Rusia erau dominaţi de perspectiva lui Kamenev, conform căreia nu venise timpul revoltei armate contra guvernului şi trebuia încercată mai întâi formarea unei alianţe de stânga, Lenin a revenit la Petrograd la 10 octombrie. El a avut o întâlnire cu membrii CC, împreună luând decizia organizării revoltei. Interesant este faptul că din cei 21 de membri al CC, doar 12 au fost prezenţi şi au votat pentru revoltă 10 (Kamenev şi Zinoviev au votat contra).

Declanşarea şi desfăşurarea „marii revoluţii din octombrie”

În ultimele săptămâni de guvernare Kerenski s-a comportat precum ţarul Nicolae. A refuzat să recunoască ameninţarea mişcărilor revoluţionare, s-a înconjurat de admiratori care i-au întărit credinţa că este conducătorul providenţial de care Rusia are nevoie, continua să creadă că are susţinerea poporului şi refuza să ia măsuri contra bolşevicilor. Una din greşelile fatale făcute de Kerenski a fost mutarea din capitală a garnizoanei care apăra Petrogradul pe frontul de nord. Unii ofiţeri au considerat atunci că guvernul vrea să părăsească Petrogradul, care ar fi căzut uşor sub autoritate germană. Pe acest fond, a apărut Comitetul Militar Revoluţionar, care avea drept scop apărarea revoluţiei de germani şi de contra-revoluţie. Pierzând controlul asupra garnizoanei centrale, poziţia guvernul a devenit fragilă, iar revolta bolşevicilor a avut un rezultat previzibil.

La insurgenţa care a însoţit lovitura de stat au participat aproape 10.000 de oameni, mişcarea fiind ridicată de propaganda bolşevică la rangul de revoluţie. După demisia lui Kerenski s-a format un nou guvern - Consiliul Comisarilor Poporului - condus de Lenin, compus din 14 comisari, printre care se afla şi Stalin (Comisarul poporului pentru naţionalităţi).

Nimeni în epocă nu dădea noului regim mai mult de câteva zile de trăit. Nu a existat o rezistenţă militară, iar liderii celorlalte partide erau atât de convinşi că noua putere va cădea singură, încât nu au făcut nimic pentru a i se opune. Pe de altă parte, nici bolşevicii nu au avut un plan de guvernare bine stabilit. Ei s-au orientat în funcţie de evenimente şi s-au bazat pe intuiţia politică a lui Lenin.

Pentru a prelua puterea şi în teritoriu, Bolşevicii au încurajat revoltele locale, aspectul general al Rusiei în octombrie- noiembrie fiind de haos generalizat.

Guvernul lui Lenin. Comunismul de război

În primele luni de guvernare deciziile de partid se confundau cu cele de stat, iar întrunirile bolşevicilor erau mai degrabă conspirative. Ei nu se puteau obişnui cu noul statut de oameni de stat şi acţionau în continuare ca ilegalişti. De aici a rezultat şi atmosfera de perpetuă revoluţie din primii ani de după 1917.

Prima măsură luată de noul regim bolşevic a fost „Decretul asupra păcii”, care lansa ideea unei păci fără anexiuni şi despăgubiri. Bolşevicii considerau că războiul început în 1914 era unul al capitaliştilor imperialişti şi, în consecinţă, Rusia nu îşi mai găsea locul în conflict. A doua măsură a fost „Decretul asupra pământului”, prin care proprietatea privată asupra pământului era abolită fără despăgubiri; acest decret a adus în medie câte un hectar fiecărei familii, însă reforma era incompletă deoarece guvernul nu oferise şi mijloacele de protecţie eficiente. Bolşevicii au început apoi să distrugă – sub pretextul contra-revoluţiei – toate grupările care se opuneau regimului. Chiar şi Executivul sovietelor, acel parlament de tranziţie, pe care chipurile bolşevicii îl apăraseră, a fost transformat în obiect de decor, ce asigura doar legitimitatea noii puteri. Tot pentru legitimarea puterii şi pentru a lăsa impresia unui sistem constituţional, bolşevicii au convocat Adunarea Constituantă – 5 ianuarie 1918 – pentru a trece „Declaraţia drepturilor oamenilor muncii”, care proclama Rusia Republica Sovietelor şi adopta decretele Sovnarkom (guvernului) privind abolirea proprietăţii private, naţionalizarea băncilor etc.

În iunie 1918 s-au pus bazele Armatei Roşii, organizată pe baza recrutării generale, cu ofiţeri fideli noului regim; treptat Armata Roşie a devenit o forţă ce număra la 1920 – 5.5 milioane de soldaţi, faţă de cei 800 mii în 1918.

Între măsurile autoritare luate de bolşevici, care definesc comunismul de război (există încă dezbateri dacă acest comunism de război a reprezentat o politică economică reală sau doar un ansambu de măsuri disperate să câştige războiul civil cu orice preţ) se numără:
1. Suprimarea ziarelor burgheze
2. Controlul radioului şi al telegrafului
3. Arestarea politicienilor de opoziţie
4. Atacarea ţăranilor bogaţi
5. Rechiziţii forţate de grâu
6. Înfiinţarea poliţiei politice – CEKA, al cărui prim director a fost Felix Djerdjinski

Felix Djerdjinski

Perioada cuprinsă între sfârşitul lui 1917 şi 1919 a însemnat, totodată, instituirea aşanumitei Terori Roşii, prin care noua putere a reuşit să-şi impună controlul în stat şi societate. Teroarea a devenit o componentă esenţială a noului regim, însă această teroare a erupt de jos. A existat o luptă deschisă între clasa muncitoare şi burghezi (aici intrând industriaşi, studenţi, preoţi, etc), a existat o luptă a ţăranilor contra latifundiarilor, dar şi un conflict între muncitori şi ţărani, văzuţi ca potenţiali proprietari. Bolşevicii doar au încurajat, nu au fost şi creatorii aceastei terori de masă. Ridicările anarhice contra burgheziei, Bisericii, proprietarilor de pământ au fost apoi instituţionalizate prin decretele bolşevicilor, prin confiscări de bunuri şi arestări ale „contra-revoluţionarilor”. Sistemul CEKA, ca organ central al terorii, s-a impus abia după ce noua putere şi-a consolidat poziţiile, anarhia fiind înlocuită cu represiunea organizată de stat.

Războiul civil

Războiul civil este o sumă de conflicte cu mai multe componente. Cea mai cunoscută formă a războiului este cea în care adversarii au fost „roşii” şi „albii”, adică guvernul bolşevic şi guvernele antibolşevice din teritoriu (guvernele din Samara, Omsk, Arhanghelsk). În primul an de conflict nu a existat un front fix şi nu existau suficiente mijloace şi resurse umane de partea niciunei tabere. Se întâmpla ca un oraş sau o regiune să fie cucerită fără nicio luptă, iar unii soldaţi (mulţi neinstruiţi) să fugă la auzul primului foc de armă. Din această cauză, mulţi comandanţi utilizau teroarea împotriva propriilor soldaţi sau prezentau denaturat acţiunile ofensive ca mari bătălii care i-ar fi încununat pe soldaţi. De aici a rămas un întreg folclor privind eroismul şi încrâncenarea luptelor. Armata albă – „Armata Voluntarilor” – din care făceau parte mai mulţi ofiţeri decât soldaţi şi civili, îşi propunea să restabilească vechea ordine în Rusia. Ea era condusă de doi generali: Alexeev şi Kornilov, fiecare cu altă viziune asupra căilor de realizare a acestei ordini. „Albii” nu au înţeles natura războiului în care s-au angajat. Ei s-au poziţionat ca într-un conflict de secol XIX, plasând armata deasupra politicii. Au neglijat importanţa atragerii populaţiei de partea lor şi s-au arătat inflexibili la cererile populaţiilor neruse. Ei aveau ca deviză „O Rusie mare, unită, indivizibilă”, care amintea de coordonatele stabilite de ţari. Eşecul lor stă în absenţa compromisului cu aceste naţiuni care aveau propriile aspiraţii şi pe teritoriul cărora „albii” aveau cele mai importante centre: Ucraina, Caucaz, Baltica.

Războiul civil a luat şi forma conflictelor dintre guvernul bolşevic şi anglo-americani, provocate de supărarea Aliaţilor că noul regim scoate Rusia din război, lăsând liber frontul de răsărit. În august 1918 trupele anglo-canadiene au intrat în Transcaucazia şi au ocupat Baku, francezii şi englezii au ocupat Arhanghelsk şi au susţinut guvernul de la Omsk al generalului Kolceak, iar francezii au debarcat la Odessa şi au sprijinit trupele armatei „albe” ale generalului Denikin. Implicarea armatelor occidentale în război nu a fost, însă decisivă deoarece statele se aflau la finalul unui război lung şi greu şi nu erau dispuse să lupte departe de casă pentru o cauză străină. Inclusiv în rândul liderilor democraţi existau diferite tabere faţă de războiul civil. Churchill, de exemplu, dorea o „cruciadă” împotriva comunismului, în timp ce alţii se temeau că victoria „albilor” va readuce în discuţie ambiţiile imperialiste ale Rusiei. Rezultatul a fost că occidentalii au trimis forţe armate reduse, cât să nu piardă contactul cu evenimentele şi influenţa în Rusia.

O a doua formă a războiului civil o reprezintă conflictele dintre „verzi” (ţăranii) şi taberele „roşilor” şi „albilor”. Ţăranii se opuneau măsurilor de naţionalizare şi rechiziţiilor făcute în numele efortului de război de bolşevici, dar nici nu puteau fi mulţumiţi de poziţia conservatoare şi elitistă a „dreptei”, care părea a apăra un regim opresiv, aşa cum fusese cel ţarist.

Nu în ultimul rând, a existat şi o dispută între „centru” şi „periferie”, între guvernul central şi liderii naţiunilor din vechiul imperiu. Prin „Declaraţia asupra popoarelor” bolşevicii au recunoscut egalitatea şi suveranitatea naţiunilor Rusiei, dreptul lor la autodeterminare; în consecinţă, în câteva luni, polonezii, balticii, georgienii, armenii, românii şi-au proclamat independenţa. Numai că intenţiile noii puteri nu erau de a distruge imperiul, ci de a obţine sprijinul acestor popoare, până la mometul consolidării puterii. Odată câştigat controlul asupra instituţiilor statului, Lenin şi camarazii săi s-au întors împotriva acestor tendinţe centrifuge şi implicit împotriva propriilor declaraţii.

Formarea unui nou imperiu: organizarea statului şi partidului

Încheierea războiului civil şi a procesului de subordonare a instituţiilor centrale şi locale a lăsat loc, la începutul anilor 20, luptelor pentru putere şi disputelor privind calea pe care noul stat avea să o urmeze. În aprilie 1922, la Congresul PC, Stalin a devenit Secretar general, funcţie care până atunci era nesemnificativă în structura aparatului de partid. Însă, odată cu îmbolnăvirea lui Lenin, Stalin a devenit elementul cheie în partid deoarece, ca Secretar general, numea în funcţii oameni apropiaţi lui, pe susţinerea cărora se putea baza în viitor.

Stalin secretar general

Ruptura dintre Lenin şi Stalin era tot mai vizibilă în 1922 şi ea era generată în mare măsură de maniera diferită în care cei doi vedeau organizarea statului. Stalin dorea crearea Republicii Federative Ruse, care să includă toate celelalte formaţiuni naţionale şi nu agrea proiectul lui Lenin, care propunea constituirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În cele din urmă, proiectul lui Lenin s-a impus, partidul fiind conştient de limitele puterii sale şi de dificultăţile provocate de eventualele mişcări de independenţă. La 30 decembrie 1922 a fost proclamată URSS, care se constituia pe baza egalităţii în drepturi a Rep. Sovietice Federative Socialiste Ruseşti (constituită la 10 iulie 1918), cu celelalte republici. URSS a fost în teorie un stat federal, compus la început din RSFSR, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia. În 1925 i s-au alăturat republicile Turkmenă şi Uzbecă, iar în 1929, Rep. Tadjikă. 

Partidul Comunist (devenit din 1923 singurul partid legal) era condus de: Congres – care reunea ansamblul delegaţilor şi care se întrunea o dată la 5 ani; Comitetul Central al P. C. – instituţie centrală ce conducea PC şi statul între congrese; Politbiroul – centrul executiv al CC al PC; Secretariatul CC – condus de secretar. Partidul a avut mai multe denumiri: între 1918-1925 s-a numit Partidul Comunist Panrus, între 1925-1952 P. Comunist Pansovietic şi din 1952 P. Comunist al Uniunii Sovietice.

În privinţa organelor de conducere ale statului, structura cuprindea:
1. Congresul sovietelor Uniunii
2. Comitetul executiv Central format din:
‐ Sovietul Uniunii, compus din 400 de membri, reprezentând republicile unionale proporţional cu populaţia lor
‐ Sovietul Naţionalităţilor, cu 130 de membri, câte 5 pentru fiecare republică 
3. Cele două îşi delegau puterile Prezidiului Comitetului Executiv Central şi Consiliului Comisarilor Poporului

În practică, separarea puterilor în stat nu a fost respectată niciodată, deoarece exista un singur partid politic recunoscut, al cărui Birou politic concentra toată puterea din stat, iar toţi înalţii funcţionari erau aleşi dintre activiştii superiori de partid.

Pe tărâm economic, în 1920, la Congresul partidului, s-a introdus conceptul de organizare ştiinţifică a economiei naţionale. Conform acestui concept se prevedea crearea unui plan economic unificat, în care industria grea trebuia dezvoltată cu prioritate, apoi atenţia trebuia îndreptată spre industria uşoară şi electrificarea pe scară largă. De altfel, Lenin lansa la sfârşitul lui 1920 celebra lozincă: „comunismul înseamnă puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări”. Tot ca reflex al conceptelor sale economice, în februarie 1921 s-a înfiinţat Comisia Generală pentru Planificarea de Stat (GOSPLAN).


va urma