NICOLAE IORGA – UN SFÂRŞIT TRAGIC

Petre Ţurlea

Pe 27 noiembrie 1940, o echipă formată din şase legionari conduşi de Traian Boeru a încercat să-l asasineze pe Nicolae Iorga la Bucureşti, prezentându-se de două ori la locuinţa acestuia de la Institutul de Istorie Universală – la ora 11 şi la 13.30. Iorga era însă la Sinaia.


Aceeaşi echipă, la ora 14, l-a arestat pe Virgil Madgearu şi l-a împuşcat în pădurea Snagov, între orele 15-15.30. Apoi, echipa s-a îndreptat spre Sinaia, unde-l va aresta pe Nicolae Iorga la ora 17.30. De aici, maşina cu nr. 6211 B se va îndrepta spre Bucureşti. Marele istoric fusese smuls de la masa sa de scris – lucra la o Istoriologie universală rămasă neterminată; a fost smuls din mijlocul familiei sale. Cel mai probabil că ştia ce-l aştepta, după anii în care se opusese cu dârzenie legionarilor. Dar a plecat calm şi demn; era ultima scenă cunoscută a vieţii sale – a ştiut să o părăsească aşa cum o trăise: cu fruntea sus. În drumul spre Bucureşti, marele istoric a fost împuşcat; cadavrul acestuia va fi găsit în dimineaţa de 28 noiembrie, la ora 7.15, la un km de Strejnicu, lângă şoseaua Strejnicu-Ploieşti. Din ordinul comandantului Legiunii de Jandarmi Prahova, locotenent colonel Alexandru Ionescu, maiorul Aurel Bratu a transportat cadavrul, cu o camionetă a Prefecturii judeţului Prahova, la Bucureşti şi l-a predat familiei.
Se presupune că în noaptea de 27/28 noiembrie, Iorga ar fi fost dus la Teişani, Prahova, unde în casa lui Victor Enăchescu, de faţă fiind şi primarul legionar din Vălenii de Munte, Gheorghe Dinescu, ar fi fost „judecat şi schingiuit”. În absenţa autopsiei, această presupunere (repetată de unii memorialişti) nu poate fi confirmată.

Cele mai vechi controverse privind vinovăţia în asasinarea lui Nicolae Iorga au fost chiar în interiorul Mişcării Legionare. Momentul de apogeu al confruntării a fost atins în deceniul al şaptelea din secolul XX. Traian Boeru relua ideea că a existat un plan, el fiind doar un executant; ca urmare, vina sa ar fi minoră sau chiar inexistentă.
Majoritatea Conducerii Mişcării Legionare, în frunte cu Horia Sima, susţin însă că asasinatul era opera voluntară a lui Boeru şi a complicilor săi şi că aceştia au toată răspunderea; Boeru a acţionat din proprie iniţiativă, pentru a se evidenţia. În 1960, Sima a dat un lung interviu lui Ştefănescu-Govora, prezentând ansamblul Mişcării Legionare în toamna lui 1940; va apărea în broşură în martie 1961, sub titlul Cazul Iorga-Madgearu.
Indiferent de aceste dispute din interiorul Mişcării Legionare asupra răspunderilor, în majoritate legionarii păstrează adversitatea faţă de Nicolae Iorga şi susţin „justeţea pedepsei” ce i s-a aplicat. (În 2015, iunie, în timpul unei sesiuni ştiinţifice la Râmnicu-Vâlcea, un infam adept al Mişcării Legionare mă apostrofa violent îmbrăţişând această teză.) Sima, care vrea să spele im aginea Legiunii, scria în 1961: „La Strejnic, n-a căzut omul de cultură Nicolae Iorga – acesta va dăinui peste veacuri – ci mizerabila unealtă a dictaturii carliste. Acei care l-au răpus pe Iorga n-au atentat la viaţa omului de cultură Nicolae Iorga, ci a omului care a jucat un rol nefast în politica ţării între cele două războaie. […] N-a fost o crimă, în sensul că li s-ar fi ridicat viaţa pe nedrept [...]

 3 mai 1930, Oxford. Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra, și savantul Nicolae Iorga, după primirea de către marele istoric a titlului de doctor honoris causa al Universității din Oxford. (din cartea George G. Potra, „Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”, preluare Internet)

Oamenii aceştia din punct de vedere moral, politic, juridic, naţional şi istoric erau vinovaţi şi îşi meritau soarta.” Este aici o contradicţie flagrantă între principiul cel mai important pe care legionarii îl afirmă a sta la baza organizaţiei lor şi a acţiunii lor – naţionalismul, apărarea Naţiunii Române şi a Statului Unitar Român – şi asasinarea lui Nicolae Iorga, care fusese unul dintre marii întemeietori ai naţionalismului român la începutul secolului XX, unul dintre făuritorii României Mari, cunoscut sub numele de „Apostol al Neamului”. Nu poţi fi naţionalist român, distrugând însuşi simbolul naţionalismului românesc! Prin asasinatul de la Strejnicu, Mişcarea Legionară s-a pus în slujba inamicilor Statului Naţional Unitar Român. O asemenea postură aruncă pata cea mai neagră şi de neşters asupra tuturor legionarilor.

Trupurile neînsufleţite ale lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost depuse la capela Cimitirului Bellu, înmormântarea având loc pe 29 noiembrie 1940. În presă a apărut doar Comunicatul Preşedintei Consiliului de Miniştri. În seara zilei de 27 noiembrie a.c., „profesorul Nicolae Iorga a fost ridicat de către necunoscuţi de la locuinţa sa de la Sinaia. Măsurile grabnice luate în timpul nopţii de către autorităţi, pentru aflarea şi eliberarea fostului prim-ministru, au rămas fără rezultat. Guvernul este în căutarea vinovaţilor, cărora li se vor aplica severe sancţiuni, potrivit legilor în vigoare.” (Procesul asasinilor lui Iorga se va judeca în iunie 1941, dosarul nr. 621/1941 şi dosarul nr. 8403/1941 – fiind corelate toate crimele legionare de la sfârşitul lui noiembrie 1940. Cei mai mulţi dintre acuzaţi părăsiseră deja ţara; Traian Boeru va muri în 1985, în patul său de la München.)

La Academia Română, în şedinţa din 29 noiembrie 1940, preşedintele C. Rădulescu-Motru a evocat personalitatea lui Nicolae Iorga cu reţinere, din cauza împrejurărilor de atunci, dar şi cu o evidentă simpatie şi emoţie. „Nicolae Iorga nu mai este printre noi. Este tot ce putem spune în aceste momente tragice pentru ţara noastră. Viitorimei îi este rezervat să judece, cu un suflet liniştit, împrejurările morţii sale. Noi, care am fost atât de aproape de el, sub povara durerii, abia ne putem aduna gândurile pentru a-i adresa ultimele cuvinte de despărţire. Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă a Neamului nostru în gradul ei cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi, şi încă mulţi ani de aici înainte, nu-l va întrece nimeni. […] A fost gânditorul care prin scrisul şi prin cuvântul lui românesc a răscolit cel mai adânc inima conaţionalilor săi. Din această răscolire s-au trezit, în sufletele contemporanilor săi, multe sentimente nobile naţionale, pregătind înarmarea morală a generaţiei care a făcut războiul de întregire a Ne amului […] Acum, că omul nu mai este, rămâne ca opera gânditorului să trezească mai departe sentimentele nobile naţionaliste ca şi altă dată. Este frumoasa moştenire pe care el o lasă deschisă generaţiilor viitoare. 
[…] o figură de legendă, încă din timpul vieţii, şi care va câştiga în grandoare cu cât timpul va trece.” La Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, Gheorghe Brătianu, la Catedra de Istorie Universală, al cărei titular fusese cel dispărut, a dezaprobat asasinatul; apoi a spus: „Nu putem trece cu vederea peste figura ilustrului profesor al acestei Catedre, fără a păstra un moment de reculegere în memoria lui.” La ora de bizantologie, profesorul Nicolae Bănescu a evocat în faţa studenţilor figura lui Nicolae Iorga, „într-un fel atât de mişcător, încât a plâns el însuşi, şi a renunţat la oră”. Dar s-au manifestat şi detractori ai istoricului.

 9 mai 1935, Bucureşti. Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu şi Savel Rădulescu la ieşire de la Camera Deputaţilor. (din cartea George G. Potra, „Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe”, preluare Internet)

Relatări privind înmormântarea lui Nicolae Iorga sunt foarte multe şi foarte diferite. Gh. I. Ioniţă menţiona participarea a „câtorva sute de oameni”; Titu Georgescu scria că a fost „o mulţime impresionantă ca număr”; Barbu Theodorescu crede că înmormântarea a avut loc „în prezenţa unei uriaşe mase de oameni, care se revărsa şi în piaţa din faţa cimitirului”; Ion Zamfirescu scrie şi el: „Cimitirul Bellu, în acea după amiază cenuşie de toamnă, era o mare de oameni”. Cealaltă extremitate este reprezentată, printre alţii, de Pericle Martinescu, cel care afirmă că Nicolae Iorga a fost înmormântat ca un simplu căruţaş”, cu foarte puţini participanţi. Adevărul îl găsim în raportul agentului Siguranţei prezent la faţa locului: au fost aproximativ 2000 participanţi; între aceştia Gheorghe Brătianu, Mircea Djuvara, Andrei Rădulescu, Ion Nistor, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, C. Rădulescu-Motru, Gh. Ionescu-Sineşti, Simion Mehedinţi, Aurel Stino, D. Munteanu-Râmnic ş.a., ministrul Angliei la Bucureşti, Sir Reginald Hoare, oameni politici ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici; aproximativ 100 de ofiţeri, inclusiv generali; o delegaţie a Ligii Culturale cu un mare drapel; foarte mulţi studenţi. Cum istoricul fusese prim-ministru, o campanie de onoare a dat onorul. Nu s-au ținut cuvântări. „După oficierea serviciului religios, sicriul, purtat pe umeri de prieteni și foști elevi, a fost dus și coborât la locul de veci.” De remarcat faptul că la înmormântare a fost și Garda de onoare; iar aceasta nu putea participa decât din ordinul lui Ion Antonescu; acesta îl dăduse, deși asasinatul îl făcuseră legionarii cu care el era aliat în acel moment. Peste un an, va coborî în locul de veci de lângă acela al lui Nicolae Iorga și soția sa, Ecaterina.

Asasinarea lui Nicolae Iorga s-a întors împotriva Mișcării Legionare. Toți oamenii politici ai României interbelice s-au alipit de Ion Antonescu, ca să se apere de grozăviile pe care legionarii le făceau. Horia Sima indică și o altă consecință: „S-a oferit lumii vechi un steag de luptă. Iorga era mai mult decât un om politic. El domina în câmpul culturii române. Adversarii Mișcării au avut grijă să agite tocmai acea parte din activitatea lui care era mai susceptibilă să provoace indignare în opinia publică: «A fost ucis Apostolul Neamului» ”.

Ecoul crimei de la Strejnic a fost foarte puternic și în străinătate. 47 de universități și instituții superioare de învățământ și cultură din întreaga lume își vor pleca steagurile în fața memoriei lui Nicolae Iorga. Postul de radio Coventry anunța, la 29 noiembrie, ora 20: ” Toată lumea civilizată și-a exprimat oroarea și indignarea față de actul brutal comis la București.” Radio Belgrad, în aceeași zi, la ora 7.45, transmitea: „Cu uciderea profesorului Iorga dispare una dintre cele mai importante personalități ale României. Ca istoric avea un renume mondial.” Membri ai Academiei Italiene în frunte cu Giuseppe Cevola s-au întrunit și „au protestat împotriva omorârii academicianului român Nicolae Iorga”. Cu toate că Franța se afla sub ocupație germană, Academia de Inscripții din Paris a ținut să-și comemoreze fostul membru, în ședința din 6 decembrie 1940; elogiul funebru a fost rostit de Mario Roques, președintele acesteia. Îl considera pe Nicolae Iorga un adevărat îndrumător al nației sale, o personalitate multilaterală care s-a manifestat la cotele cele mai înalte în multe domenii și a fost un adevărat simbol al demnității umane. Foarte emoționată s-a arătat comunitatea românească din SUA. Presa scrisă din majoritatea țărilor europene și din SUA a consacrat spații largi asasinării istoricului român. Strigăte de bucurie a scos numai presa din Ungaria.

În 1990, ca membru al Camerei Deputaților, am propus o ședință specială, comemorativă, la împlinirea a 50 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu; aceeași propunere a făcut-o, la Senat, și Viorel Faur. Ea a avut loc pe 27 noiembrie, în prezența membrilor familiei Iorga, așezați la loc de cinste în loja ministerială, cu galeriile Aulei din Dealul Mitropoliei pline, cu transmisie directă la Radio. A fost singurul caz în istoria postbelică a României, când prima instituţie a ţării îşi aducea, într-un cadru special, omagiul, deci omagiul întregii Naţiuni pe care parlamentarii o reprezentau, unor personalităţi cu adevărat marcante. 


Reprezentând Partidul Naţional Liberal, Mircea Ionescu-Quintus s-a exprimat în versuri, sub titlul Lecţia de Istorie:
„N-am să vorbesc despre niciunul din martirii noştri;
N-am să vorbesc despre neînfricarea şi nici despre pietrele pe care s-a scris, sau nu s-a mai scris:
Ştefan, Mihai, Duca, Iorga, şi câţi alţii.
Că fiecare piatră de pe acest pământ ar vrea să le poarte numele.
[…]
Să ascultăm cu plecăciune
Toate câte s-au spus cu dreptate şi câte nespus altele şi să-ngenunchem la Lecţia de istorie scrisă cu sânge pe brazda de la Strejnicu, încremenită de mânie.”


Ce rămâne? Este întrebarea ce se pune după dispariţia oricărei personalităţi. După Nicolae Iorga rămân:
Pentru cultura românească şi a lumii rămân mai ales cărţile sale; pentru Istoria Românilor rămâne, în primul rând, contribuţia sa la făurirea României Mari; pentru Poporul Român rămâne pilda unei vieţi trăite ca o flacără arzând pentru Neamul său.
Timpul este acela care, totdeauna, validează personalităţile adevărate. Previziunea din 1940 a lui C. Rădulescu-Motru s-a împlinit: Nicolae Iorga, figură legendară încă din timpul vieţii, câştigă în grandoare cu cât timpul trece.

Închei aceste puţine cuvinte despre Nicolae Iorga, la comemorarea sfârşitului său tragic. Cu un îndemn adresat de marele istoric generaţiei de români în mijlocul căreia a trăit, îndemn pe deplin valabil şi pentru generaţia de români din 2015: „Ce sfat ar putea să dea cineva care şi-a petrecut viaţa între românii din toate locurile, din toate treptele şi a străbătut în lungi ani asupra cărţilor şi a zapiselor veacurilor româneşti, un întreg trecut de aproape 2000 de ani plini de încercări grele, în care a fost multă trudă, multă speranţă, nesfârşită răbdare şi din când în când, şi un ceas de mângâiere? Să nu ne înduşmănim niciodată, nici măcar pentru credinţele care ne-ar fi mai sfinte şi pentru interesele pe care le-am socoti mai legitime. Ce sunt toate aceste deosebiri trecătoare în larga undă curgând necontenit mai departe a vieţii naţionale?” [s.n.].

Vom fi în stare să ascultăm îndemnul marelui nostru înaintaş?