ORBITOR (50)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Mama lucra la covoare persane. Îşi luase de lucru acasă pentru că eu nu rezistasem la creşă. Sacrificiul era mare pentru familia de muncitori, pentru că tot atunci tata fuse­se trimis, direct de la raboteză, să facă un curs de ziaristică, şi nu mai primea decît o bursă de student. Trăiam iar cu maca­roane cu marmeladă. Cît era ziua de lungă, mama stătea în dor­mitor, pe marginea patului, în faţa marelui cadru de lemn geluit al gherghefului, strecurînd îndemînatic firele de lînă colorată printre iţe şi bătîndu-le cu o furculiţă strîmbă de cositor ca să se taseze, apoi pocnindu-le năpraznic cu o bîrnă de lemn ce atîrna undeva deasupra. În faţă avea modelul, un carton cu pă­trăţele mărunte, făcute cu tuş, umplute cu cele mai vii culori pe care ţi le puteai închipui, şi pe care firele de lînă se străduiau degeaba să le imite. Din pătrăţelele astea, la care mă uitam atît de fascinat încît uneori am impresia că mi s-au imprimat pe re­tine pentru totdeauna, nu-ţi puteai da seama cum avea să arate desenul de pe covor. Nici mama nu reuşea să-l prevadă, şi mereu mă provoca să facem concurs (cum stăteam toată ziua cocoţat pe gherghef, jucîndu-mă de-a electricianul): "Mircişor, ia zi, ce crezi c-o să iasă de-aici? Io zic că o floare cu frunze verzi, fiindcă, uite, am verde şi carmin... şi puţin grena". "Nu, o să fie o căprioară", ziceam şi eu la-ntîmplare, şi pîn-la urmă putea fi un indescifrabil motiv turcesc sau o pasăre stilizată pe care, cînd desenul ajungea-n stadiul în care-ndoiala nu mai era cu putinţă, o salutam cu strigăte de bucurie. Goală pînă la brîu, căci vara era sufocantă, cu părul ce-şi păstra încă viţele crude şi elastice, sclipind puternic la mijlocul volutelor, mama mi se părea, în ciuda omoplaţilor şi nodurilor spinării puţin prea vizibile, ca şi a sinilor căzuţi, cu areole cît jumătate din boturile lor moi, o fiinţă de o frumuseţe totală şi dezarmantă. Ne jucam toată ziua în dormitorul îngust, ne împleteam unul cu altul în o sută de feluri, formam împreună, şi noi, izvoade complicate în covo­rul mecanic al orelor şi-al zilelor. Mama împăturea o bandă de hîrtie şi decupa un omuleţ cu foarfecă, apoi desfăşura hîrtia şi deodată din unul se făceau doi, ţinîndu-se de mînă, apoi trei, apoi patru, pînă cînd femeia mare şi roză ţinea desfăşurat, în faţa surîsului ei încă tînăr, un şir întreg de omuleţi atît de fra­gili, încît fremătau la răsuflarea mea şi a mamei, două feţe hli­zite, de-o parte şi de alta a lor. Eu nu mă lăsam mai prejos şi, fiindcă nu puteam construi, distrugeam cu aceeaşi veselie pa­sionată. "Mamă, tai?" întrebam cu foarfeca-n mînă, stînd pe pat, la spatele ei, iar mama, închipuindu-şi că-mi fac de lucru cu vreo hîrtie, spunea "Taie, mamă!" şi continua să bată în acelaşi ritm ciudat, repezit, cu furculiţa printre iţe. Iar eu tăiam, opin-tindu-mă şi scoţînd limba de efort, fusta ei cea mai bună (şi aproape singura), pe care şi-o pusese pe ea pentru prima dată. Tă­iam adînc, de-a lungul coapsei ei transpirate, dezvelindu-i flu­turele vineţiu de pe şold şi chiloţii tetra, pînă cînd trebuia să fac faţă figurii ei de gorgonă uluită, apoi ţipetelor ei de indig­nare, apoi la ceva de care nu-mi mai dădeam seama dacă era rîs cu lacrimi sau plîns isteric, ca al copiilor mici.

Ne mutaserăm "la bloc", în Floreasca, lîngă garajul de auto­buze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţe­les. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul. Nu ştiam nicioda­tă în ce cameră ies de la baie. Cît de simplu fusese totul în curtea lui Ma'am Catana, unde trăisem îngrămădiţi într-o singură odă­iţă, unde se gătea, se dormea şi se mînca, iar dacă îeşeai dădeai de o gloată de chiriaşi ce nu te mai lăsau din braţe. Aici n-aveam unde ieşi. Aveau să treacă luni de zile pînă cînd mama să în­drăznească să mă lase afară, în jurul blocului. Deocamdată tră­iam numai în preajma ei, cocoţat mai mereu literalmente în spinarea ei, trimiţînd de la unul la altul suveica unei vorbării laxe şi rninunate care ţesea modelul zilelor, şi de fapt al unei singure zile, mereu aceeaşi. Covorul avansa cu o încetineală de melc, ornamentele pluşate (flori fabuloase, animale enigmatice, ba­zine cu fîntîni arteziene la mijloc, încîlceli de culori de neînţe­les şi totuşi atît de potrivite la locul lor) ieşeau încet la iveală, de parcă ar fi fost explicarea răbdătoare a unei parabole sau elu­cidarea unui mister poliţist, iar noi, specialişti deja într-o Cabală numai a noastră, ghiceam şi prooroceam în simetriile colorate. Le impregnam ciudat cu ghicitorile şi poeziile noastre, cu po­veştile pe care ni le spuneam şi cu sărutările pe care ni le dă­deam, încît, cînd un covor era, după săptămîni întregi, termi­nat, îl desprindeam din cadrul lui de lemn, îl întmdeam pe jos, aruncîndu-ne în genunchi pe moliciunea lui de necrezut şi ne arătam unul altuia fiecare floare sau pasăre din model, pe care le legam de venirea lui tăticu, ştii, cînd ţi-a adus creioanele colo­rate, de ziua cînd ai terminat de-nvăţat pe de rost "Unchiul Stiopa Miliţianul", de ziua cînd n-ai vrut să iei doctoria şi tata te-a prins şi te-a ţinut de nas, iar eu ţi-am turnat lingura pe gît... Ne tăvăleam şi ne ciufuleam ore-n şir pe covor, apoi îl făceam sul şi, a doua zi în zori, porneam cu el spre fabrică, printr-un aer roşu şi-ngheţat, ajungeam în curtea fabricii, mama intra cu co­vorul pe umăr în cea mai stranie casă de cărămidă, iar eu aştep­tam în curte, băieţel înspăimîntat şi încă netrezit bine, printre mari damigene cu acid sulfuric, nu mai înalt decît ele. Străin, străin în peisajul acela de ţinut îndepărtat, peste nouă mări şi nouă ţări. Mama se reîntorcea cu un alt carton la subbraţ, cu alt sac de sculuri şi bobine de lînă, şi porneam spre tramvaiul ce avea să ne ducă din nou acasă.

Cu timpul, mama începu să trişeze în jocul nostru de-a ghici­tul figurilor din covor. Nu mai ţinea seama de modelul de pe car­ton, şi acolo unde ar fi trebuit să fie un fazan cu aripile-ntinse apărea deodată (deşi chinuitor de încet) un bujor cu o prospe­ţime şi o bogăţie a petalelor înf oiate atît de mare, încît îţi venea să-l culegi, şi asta doar pentru că apucase să spună, pe cînd ghi­ceam amîndoi, că va fi un bujor. Şi convingerea ei, visul ei cu ochii deschişi era atît de mare, încît floarea aproape că-i curgea direct din privire pe materialul pluşat, cu un strop de rouă şi o vaca-Domnului între petale. La început m-am supărat, fiind­că nu mai reuşeam să ghicesc niciodată, şi mi-am reluat jocurile mai vechi. Îmbufnat, îmi atîrnam de gît ghetuţele legate printr-un şiret şi făceam pe negustorul. "Ghete bune de vînzare!" stri­gam, iar mama zicea "Vino-ncoa, vino-ncoa, negustorule. Ia zi, cu cît dai ghetele?" Mă gîndeam adînc, dar niciodată nu-mi ve­nea altceva-n minte decît veşnicul "un ban". "Scump, scump", zicea mama, înşirînd lîna. "Du-te de-aici cu marfa ta!" "Bine", răspundeam eu, "atunci ţi le dau cu un ban jumate", iar mama rîdea să se prăpădească, de parcă aş fi spus-o pentru prima dată, şi-l lua pe negustor în braţe la pupat: "Of, of, ce mai vînzător! Bine, le cumpăr." Şi atunci le scoteam de după gît şi i le puneam în poală, atît de fericit, că mai uitam de bosumflarea mea de la-nceput.

Cu timpul, însă, am intrat în jocul mai ciudat al covoarelor mamei, care devenise atît de expertă încît nu numai că lucra acum mult mai repede, dar degetele i se mişcau de la un timp mecanic şi orbeşte, ca al dactilografelor ce pot pălăvrăgi despre soţi, filme şi boli pe cînd bat la maşină circulare oficiale. Primul covor în care motivele nu mai respectau nici o ordine, nici o simetrie şi nici un model, apărînd la locul lor numai din capri­ciul jocului nostru, i-a fost respins mamei, care pentru prima dată s-a întors de la fabrică nu cu banii, din care-mi cumpăra în aceeaşi după-masă aceeaşi ciocolăţică rotundă, cu scufiţa ro­şie, lupul sau vînătorul pe ea, iar ea îşi lua cîte-o sticluţă de la­vandă în formă de automobil, ci cu o amendă atît de usturătoare, că abia din trei-patru salarii o putea plăti. A plîns pînă-acasă şi plîngea încă seara, cînd a venit tata şi s-au aşezat să mănînce. Mîncau tăcuţi şi-ncruntaţi la becul chior din bucătărie, gîndindu-se cum aveau să plătească, fără vreun reproş sau vreo vorbă urîtă. De altfel, cum păsările din el zburau liber şi florile se des­făceau unde vroiau ele şi gazelele păşteau fără grijă, ultimul co­vor nouă ne plăcea mai mult decît celelalte, cu simetriile lor se­vere şi medalioanele elegante.

Dar mama nu putu renunţa atunci la slujba asta, şi nu doar din lipsă de bani. O mîncau degetele, nu-şi găsea liniştea. Ne jucam fără chef şi-mi spunea poveşti lîncede, care sfîrşeau toate în amintirea covoarelor persane, cu moliciunea şi sclipirea culorilor lor, cu magia desenelor de pe faţă şi a fibrelor tari, încîlcite ca o reţea de vine şi nervi, de pe dos. Aşa că-ntr-o zi ne-am luat inima-n dinţi şi-am pornit-o iar, pe străzi inexplicabile, prin pieţe înmărmuritoare, pe lîngă oameni ameninţători, printr-o lume de ceţuri în care doar în jurul mamei se lumina, către fa­brica de cărămidă roşu-ţipătoare, unde mama se rugă de maistru, umilindu-se-n toate felurile, să-i mai dea o comandă, ultima, regretînd greşeala dinainte. Cînd a reapărut în prag, cu sacul de lînă pe umăr şi cartoanele la subbraţ, radia de bucurie. Ochii, pînă atunci în lacrimi, sclipeau de parcă femeia ar fi fost deo­dată mult mai tînără, mai plinuţă şi mai fericită, ba chiar mai bine-mbrăcată. Cînd o vedeam aşa, înnebuneam de dragoste şi mă repezeam la ea isteric ca un căţel legat la uşa alimentarei, cînd apare stăpîna cu plasele încărcate.

Niciodată n-am început un covor mai însufleţiţi ca atunci. "Mamă, tai?" am întrebat rîzînd, pe cînd ea îşi scotea bluza asu­dată la subţiori şi sutienul, aşezîndu-se pe pat, în faţa marelui gherghef. "Taie, mamă!", şi am tăiat în bucăţele cartoanele cu pătrăţele colorate, care n-aveau să ne mai reteze avîntul nicio­dată. Exaltaţi, ciripind între noi ore-n şir, am început minunatul covor, pe care-am înfăţişat miracolul legăturii noastre şi far­mecul fără sfîrşit al vieţii noastre-mpreună. Covorul avea un chenar de crengi împletite, de care atîrnau fructe revărsate ca dintr-un corn al abundenţei, iar fructele deveneau cu încetul animale reale şi imaginare, peisaje ştiute şi visate, nori oglindin-du-se-n ape, toate limpezi pînă la cele mai mici detalii, de parcă firele de lînă bătute cu furculiţa printre iţe ar fi avut grosimea firelor de păr şi ar fi fost vopsite-n milioane de culori. Iar în me­dalionul din mijloc, în mărime naturală, era mama ţinîndu-mă-n poală, ea minunată şi majestuoasă, cu obrajii scobiţi, rujul ieftin pe buze şi rochiţa cu buline, cum se purta pe atunci, iar eu în spielhosen galbeni bufanţi, cu o răţuşcă pe pieptar, adică toc­mai în pantalonaşii mei de joacă pe care-i lustruiam toată ziua pe cadrul de lemn al gherghefului. Ne priveam în ochi, zîmbind, şi în globii ochilor noştri se răsfrîngea, strălucitoare, lumi­na ferestrei.

Am lucrat o lună-ntreagă, din zori pînă-n noapte, la primul nostru covor adevărat. Între timp mama-mi spunea povestea cu Genoveva şi pe cea cu prinţesa mofturoasă, care călărea pe o maşină de gătit. Prinţesa, pricepeam în cele din urmă, eram chiar eu, căci într-adevăr o omoram pe mama cu mofturile mele la mîncare. Nu-mi plăcea nimic, nu puteam să mănînc nimic şi aş fi trăit bucuros doar cu aer dacă mama, disperată, nu ar fi-ncer-cat într-o zi un fel nou, "cartofiori preparaţi altfel decît ştii tu". Era de fapt un banal amestec de felii de cartofi fierţi şi rîntaş de care se punea de obicei în tocăniţe sau în fasolea bătută, dar s-a-ntîmplat ca mîncarea asta nouă să-mi placă aşa de mult, că-i ceream mamei tot timpul "Fă-mi preparaţi!", crezînd că "pre­paraţi" e chiar numele mîncării, cum de altfel i-a şi rămas nume­le. Mă-ndopam deci cu preparaţi şi orez cu lapte, dispreţuind orice altă mîncare, pe cînd mama, exasperată, îşi rostea tot mai des vorbele de supărare: "Mănîncă ce este în farfurie! Ei co­medie, aia nu, aia nu... Păi ce să-ţi mai dau, mierte fierte, scoici prăjite?" Vorbele-astea mă umpleau de bucurie: "Da, da, mier­te fierte, scoici prăjite să-mi dai!" Tot pe-atunci am ieşit prima dată pe-afară, cu băieţelul doamnei Soare, vecina noastră, al cărei balcon era numai la jumătate de metru de-al nostru, aşa încît mă pomeneam cîteodată ridicat în braţe şi transferat, peste un hău de patru etaje, în balconul vecin, în braţele grase ale doamnei Soare. Cînd ieşeam, coboram scări largi ca de catedra­lă. Spaţiul îşi schimba brusc proprietăţile cînd eram fără mama, devenea vast şi huitor, iar frica-l umplea cu vibraţia ei leşinătoare. Prin geamurile casei scării lumina cobora în coloane oblice, desenînd pătrate de aur topit pe mozaicul rece al palierelor. Iar holul de la intrare avea austeritatea albă a mausoleelor. Ieşeam în faţa blocului, peste care-şi aruncau umbra cîţiva copăcei sub­ţiri ca aţele, dar cu muguri neobişnuit de umflaţi pe crengi. Ne jucam o vreme acolo, lîngă strada pătată de motorină, privind cum trec vuind autobuzele de la garaj. Ne strecuram prin spa­ţiul îngust dintre faţada rugoasă, văruită, a blocului şi grădiniţa din faţa lui, ca să ajungem în marea zonă de umbră din spate. Acolo nu pătrundea soarele niciodată. Totul era cafeniu-întu-necat, pămîntul era sterp şi, ceea ce mi se părea straniu şi de ne­înţeles, oamenii trăiau acolo sub pămînt, în demisoluri prin gea­murile deschise ale cărora priveam ca-n nişte cavouri îngrozitoare. Cei care pluteau prin ele ca nişte umbre palide mă speriau ca nişte fiinţe-ale adîncului. Odată unul m-a prins de-un picior, pe neaşteptate, rînjind spre mine din groapa lui, cu ochi încercă­naţi vînăt. Am continuat să ţip mult după ce, speriat, mi-a dat drumul, pînă cînd o vecină m-a luat şi m-a dus acasă. Acolo, pe maidan, între blocul nostru şi cele din depărtare, oamenii aduceau uneori diavoli de mare, cum aveam să văd peste ani la muzeul Antipa, de o mărime colosală, cu ochii în vîrful a două coarne, cu corpuri ca nişte zmee, negre pe spate şi sidefii, coste­live pe burtă, pe care-i tranşau în grabă, deşi încă mai mişcau din vastele opercule, luîndu-şi acasă halci de carne gelatinoasă. Scheletele goale, stranii ca de fiinţe din alte lumi, se albeau acolo, pe pămîntul negru, ca nişte indescifrabile caligrame. Din dru­murile mele în spatele blocului mă-ntorceam acasă sleit ca dintr-o ţară îndepărtată. Nici nu ştiam de fapt să mă-ntorc, mă luam doar după băieţelul puţin mai mare, de aproape patru ani, cu care venisem. Dar duhoarea aceea de pericol, de sînge şi de pămînt aveam s-o simt din nou, peste ani, în şanţurile de ca­nalizare din spatele blocului din Ştefan cel Mare, unde cobo­ram, mascaţi cu cartoane pictate cu feţe de diavoli şi de vampiri, ca să jucăm Vrăjitroaca.

În peregrinările mele întîlneam însă şi limanuri bune în care, ca-n căsuţele fericite de la Piticot, mă aşteptau recompense şi daruri. Coborînd marile scări cu pereţii zugrăviţi alb, ajungeam pe alte paliere, pline de plante ornamentale, unde se aflau uşile bune, cunoscute deja, la care ciocăneam bucuros. Vizoarele mi se păreau la o înălţime colosală pe suprafeţele acelea obtuze, aplecate peste mine. Dar pentru mine, cel purtat mai tot tim­pul în braţe, înălţimea nu era o problemă: starea mea normală era, pe atunci, levitaţia. La una dintre uşi deschidea nenea Sil­vestru, brutarul, care nici nu se arăta bine-n prag, că şi scotea de la spate cîte-un cocoş sau o veveriţă de pîine rumenă, făcută în dimineaţa aceea, la fabrică, special pentru mine. În fiecare zi altă formă, ale cărei picioare, aripi şi cozi le rodeam pe loc, rîzînd cu gura plină la glumele şi alintările brutarului. Mă opream şi la tanti Angela, ca să văd din nou colecţia de soldaţi de plumb şi cărţile ei pentru copii, care mă scoteau din minţi de plăcere. Acolo vedeai pe o pagină luna mare şi rotundă dea­supra oraşului, pe un cer indigo de o adîncime catifelată, emoţionantă. Abia aşteptam să mişc luna cu degetul, cum era prinsă de pagină cu un arcuşor şi oscila repede, mult, mult timp pe ce­rul liliachiu la cea mai mică atingere. Pe altă pagină, ochii unui zmeu se mişcau într-o parte şi-n alta de ai fi zis că te urmăresc. Stăteam culcat pe corpul mare, revărsat, mirosind a parfum, al lui tanti Angela şi priveam amîndoi în carte, o-ntrebam de ce nu cad soarele şi luna de pe cer şi dacă leul poate să-l bată pe tigru... Camera ei era atît de ciudată, cu multe lucruri neobişnuite-n ea, cu atîtea amănunte de neînţeles... Aşa erau toate ca­merele, fiecare altfel neliniştitoare, în afară de cele din casa noastră, unde abia aşteptam să mă-ntorc cu ochii plini de minu­nile şi nebunia lumii largi, ca să-mi iau locul obişnuit pe gher­ghef: "Bună ziua, s-a ars vreun bec pe-aici?" "Da, tovarăşe, uite, nu mai merge nimic, nici becurile, nici radioul, cred că s-a ars vreo siguranţă. Puteţi să le reparaţi?" "Le repar, le repar, da'... costă un ban!"

Cînd covorul a fost gata, cum era înălţat vertical pe iţele gherghefului pînă lîngă tavan, ne priveam în el ca-ntr-o oglindă ovală şi moale, cu o ramă întortocheată fabulos. Îmbrăţişaţi, asudaţi, cu feţele lipite una de alta, ne arătam mereu cîte-un de­taliu, ne strîmbam şi scoteam limba la chipurile noastre încre­menite în pluş, aşteptîndu-ne ca şi ele să facă la fel, dar marea şi solemna mamă cu copilul în braţe (ah, Mircişor din medalion purta codiţe aurii, ce m-au făcut să duc mîna la cap şi să observ abia atunci că şi eu aveam două codiţe-mpletite, care-mi ajun­geau pînă aproape de umeri) îşi păstra pe buze zîmbetul dis­trat, iar fiul părea că, privindu-şi mama în ochi, socoteşte ceva pe degetele micuţe şi luminoase. După ce-a retezat iţele cu un cuţit de bucătărie, mama a-ntins covorul pe jos, ca de obicei, dar n-am mai îndrăznit să facem tumbe pe el, ci, după ce l-am contemplat tăcuţi, observînd cum, din cauza perspectivei, corpu­rile noastre se alungeau înspre peretele opus, l-am înfăşurat şi ne-am pregătit să-l ducem la fabrică. Pe spate, urzeala căpătase ceva straniu, nervii scînteiau sidefiu iar vasele de sînge păreau a face lente mişcări peristaltice, ca nişte rîme foarte leneşe, foarte subţiri. Mama a intrat în clădirea de cărămidă iar eu, între damigenele din curte, fiecare în coşul ei de rafie, mi-am făcut de lucru cu un cîine mare şi flocos, negru, căruia i-am scos cîţiva ciulini din coadă. Mă-ntrebam dacă avea să iasă din nou plîn-să şi disperată din clădirea care pentru mine n-avea interior ― fiecare casă se desfăcea abia cînd intram în ea ― sau dacă nu cumva avea să se-ntîmple o minune demnă de cerurile azurii, invadate de coroane de salcîmi, arcuite ca o cupolă deasupra micii mele lumi. Şi iat-o în prag, cu o expresie nouă şi indescifrabilă pe faţă, cu sacul de lînă colorată pe umăr şi fără urmă de cartoane la subbraţ. M-a luat de mînă fără să-mi spună o vorbă şi am făcut amîndoi, pe jos, cel mai lung drum de pînă atunci. Nici cînd mergeam la tanti naşa, ca să mîncăm găluşti şi să ne uităm la televizor, nu făceam mai mult pîn-acasă. Ne-am încîlcit în stră­duţe pustii şi sonore, am trecut pe lîngă vile umbrite de tecari, pe lîngă garduri de fier forjat, pe lîngă autogări şi stadioane pustii, ca şi cînd mama ar fi avut nevoie de timp ca să se gîndească la cine ştie ce. Ca-ntotdeauna, străzile şi clădirile şi tram­vaiele şi trecătorii căpătau concreteţe şi culoare numai cînd ne apropiam de ele, de parcă am fi fost nişte becuri ce le scoteau, pe rînd, dintr-o substanţă cenuşie, nediferenţiată. Fîşia pe unde ne mişcăm împrumuta lumină de la noi şi-o păstra o vreme, dar apoi se stingea lent la loc, îi dispăreau numele şi urma. Doar pe unde treceam foarte des culorile, în loc să dispară, se inten­sificau tot mai mult, ajungeau limpezi şi luminoase, în revărsări de azur evanescent şi tencuială galbenă şi frunze atît de verzi, că te dureau ochii. Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către ali­mentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decît frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pîlpîitor, îndepărtat şi aproape ostil. Altă­dată, între mama şi tata, cu mînuţele ridicate-n sus şi prinse-n palmele lor, uitîndu-mă spre capetele lor între care ardea luna plină, mă-ntorceam din oraş printr-o avalanşă inexplicabilă de lumini, pe sub ganguri gigantice, depăşind mari statui care mă speriau pentru că mi se păreau vii, străbătînd galerii pe care mi le aduc bine aminte, dar pe care nu le-am putut localiza niciodată. Ce locuri copleşitoare, şi cîtă credinţă trebuie să fi avut în părinţii mei ca să nu mă smulg din mîinile lor şi să n-o iau la fugă urlînd de groază, cu luna răsărită enormă deasupra mea şi urmărit de ochii neliniştiţi ai statuilor!


va urma