sâmbătă, 20 februarie 2016

ORBITOR (51)

MIRCEA CĂRTĂRESCU






Abia cînd am ajuns acasă, şi nici atunci, de fapt abia seara, cînd a sosit şi tata, am aflat, din frînturi din discuţia lor pur­tată pe deasupra farfuriilor de ciorbă, ce se petrecuse în adîn-cul clădirii celei roşii, cum maistrul desfăşurase covorul şi ră­măsese multă vreme tăcut, cum dăduse un telefon şi cum se adunaseră şi alţi tovarăşi, cu ochelari şi halate cenuşii, cum se uitaseră la tînăra muncitoare cu un fel de neîncredere întune­cată, cum se mai dăduse un telefon, cum în curte oprise după o vreme o Pobedă neagră pe care n-o observasem, cum un to­varăş mare, de la raion, în costum şi cu cravată deasupra căreia i se iţea gîtul roşu de fost ţăran, se holbase şi el la covorul ma­mei, cum se scărpinase-n cap şi, îndoit, dăduse dispoziţie să i se mai dea o comandă, "doar aşa, să vedem ce mai are de gînd să facă". Îi luase apoi de-o parte pe maistru şi pe tînăra munci­toare şi le şoptise la ureche, făcîndu-le cu ochiul: "Ce-aţi zice dacă-ntr-o zi tovarăşul Dej şi-ar vedea chipul într-un covor de-al vostru, hai? Ia zi, tov. maistru, cum ţi-ar sta cu o «cocoraţie» acilea, pă halat?" "Păi, Marioaro, ce mai stai? Îţi aduc eu o poză cu el", zicea tata, dar fără cine ştie ce convingere, căci pentru el, vîrît pînă peste cap cum era în lumea cea nouă a Facultăţii de Ziaristică, unde avusese norocul să fie trimis şi unde cunos­cuse primii intelectuali, oameni cu bibliotecă şi ceşti de cafea din porţelan în casă, ce se-ntîmpla în micul nostru apartament de pe Garibaldi nu era mai important decît dac-ar fi citit totul într-o revistă sau un almanah din cele de pe-atunci, plin de glume şi sfaturi medicale.

Dar mamei nu-i ardea de nici un chip al lui Dej. Cînd s-a apu­cat din nou de lucru era miez adînc de vară, pereţii camerei de culcare, grena, cu sclipiciuri de mica şi crenguţe trasate cu vop­sea grosolană, dogoreau şi, deşi stăteam mereu cu geamul des­chis, curgea sudoarea pe noi. Şi cearceafurile de pe pat erau nă­clăite, galbene de sudoarea de peste noapte. Mîinile mamei acum abia se mai vedeau, faimoasa furculiţă cu dinţi strîmbi ful­gera în sus şi-n jos cu viteza unei săbii de samurai, iar covorul se-nălţa aproape vizibil, dezvăluind în fiecare minut altă faţă, alt detaliu delicat al vreunei aripi de fluture, alt plan militar, altă elevaţie topografică, altă pagină dintr-un manuscris arab, altă stea neutronică în colaps gravitaţional, alt fragment dintr-o can­tată nemaiauzită, alt desen tehnic al unui mecanism cu cremaliere şi cruci de Malta, altă aluniţă de pe faţa mea, alt scai prins în broboada surorii ei Anica, altă noiţă de pe o unghie de la pi­ciorul lui Isus crucificat, alt peisaj olandez pictat albastru pe faianţa unei căni, alt infern scufundat în puroi şi miesme, alt Bucureşti, de altădată sau de nicicînd (atît de minuţios dese­nat, încît distingeai şi cel mai mic fulg de zăpadă din lumina fa­rului de la tramvaiul oprit în staţie la Rond în seara cînd, peste doi ani, aveam să ne-ntoarcem spre casă uzi fleaşcă, în picioare cu şoşoni, prin seara roşie, plină de firme de neon şi prin nin­soare s-a apropiat un om ars pe faţă, fără buze şi nas, cu dinţii rînjiţi, şi a suit în tramvai lîngă noi, şi ningea prăpăditor), alte grădini, alte construcţii baroce, alte glasuri, alte încăperi, alte raiuri, alţi zei. Cu apa curgînd ca nişte pînze freatice pe corpul ei gol şi lucios, cu părul firav prins coc în vîrful capului, cu diz­graţioase tufe de păr roşcat la subţiori, mama lucra la cel mai minunat covor din lume, minunat pentru că era însăşi lumea şi mult mai mult decît ea, căci era un concentrat de universuri, tablou al tuturor tablourilor şi icoană a icoanelor lumii. Luam lupa mare, de ţesător, cu care mă jucam tot timpul, mărind cîte un sîn al mamei pînă cînd sfîrcul granulat în vîrf devenea mare cît o rodie, sau privindu-mi ochiul în oglindă (deodată pupila lui invada sticla şi întreaga lupă devenea o pată tulbure negru-verzuie), şi "deschideam" ― cum spuneam atunci ― cîte o mică porţiune, cît un timbru, din covor. Orice punct din el înflorea atunci într-o imagine, un obiect, un peisaj, o figură umană din toate locurile şi toate timpurile, un spermatozoid în fluidul si­defiu de pe lamela microscopului, un scolex de tenie prins de un perete intestinal, un împărat roman ţinîndu-şi picioarele va­ricoase pe-un taburet de purpură, o bătălie de Altdorfer, un film de Jodorovski, o fotografie mărită a suprafeţei satelitului Calisto, un miros puternic şi neplăcut de hipermanganat. Era un codex al lumilor, un demon al lui Maxwell, dar mai presus de orice covorul cel nou era pentru mine dovada magiei şi atotputerniciei mamei, pentru care aveam acum o iubire cu neputinţă de conţinut în vasul slab al ţestei mele. Ieşeam acum rareori pe-afară, şi-atunci făceam prostii groaznice, ca şi cînd aş fi vrut să-i dovedesc mamei că mi-era bine doar alături de ea. Într-o dimineaţă m-am întins în mijlocul străzii, pe asfaltul plin de motorină, şi am lăsat să treacă peste mine mai multe autobuze, ale căror şoferi fie că nu mă observau, fie că ştiau că nu-mi puteau face vreun rău, roţile fiind înalte. Multă vreme apoi mi-au revenit în vis enormele caroserii trecînd deasupra mea cu un huruit apocaliptic. Cel mai adesea săream însă în pat, în spatele mamei, mă uitam pe cărţile de la Păcălici cu costumele naţionale ale popoarelor socialiste: rusul şi rusoaica, sîrbul şi sîrboaica, maghiarul şi maghiara, chinezul şi chinezoaica, bulgarul şi bul-găroaica, pe care-i lipeam unul peste altul, "să se pupe", sau mă chinuiam zadarnic cu jocul de răbdare, o spirală de plastic pe care trebuia suită o biluţă, totul sub un fel de lucrare de safir, aidoma cerului în curăţia ei. Ne jucam amîndoi şi cu covorul, dar altfel decît înainte, cînd ghiceam dacă din pătrăţelele mode­lului avea să iasă o pasăre sau un melc. Acum priveam cu lupa un colţişor al marelui tablou şi spuneam solemn: "Tata o să vină diseară cu un peşte mare înfăşurat în ziar sub braţ" sau "Mîine vine tanti Vasilica pe la noi şi-mi aduce glucoza". Şi aşa se şi întîmpla. Mama nu mai trebuia să-mi inventeze poveşti cu prin­ţese mofturoase, căci găsea toate cărţile de poveşti ţesute şi-ntreţesute-n covor.

Dacă priveai covorul cel nou de la diferite distanţe, cum se-nălţa vertical pe rama gherghefului, el se schimba în mereu alte ta­blouri. De la capătul patului, detaliile lui se confundau ca să con­figureze, în mare, imaginea din covorul precedent: mama cu mine în braţe, privindu-ne-n ochi şi zîmbind. Dacă te lipeai de perete, dîndu-te, astfel, cu doi paşi înapoi, icoana se tulbura şi devenea marea vedută a unui golf de azur fermecător, ocolit de un oraş cu clădiri buretoase, cu cămăşi, pantaloni şi cearceafuri colorate fluturînd la sute şi mii de balconaşe de fier forjat, cu palmieri încadrînd mari biserici, totul sub conul verde al unui vulcan adormit. Peste apele transparente zăcea fumegoasă, ca un mănunchi de alge, o semnătură cu o caligrafie ciudată şi schimbătoare: Desiderio Monsu. Dacă mai făceai cîţiva paşi înapoi, ieşind din cameră pe holişorul plin de pantofi care ducea la uşa de la intrare, vedeai o pată de cerneală perfect simetrică în formă de fluture strivit de-un copil rău într-o carte. În fine, stînd cu spatele lipit de uşă, ţi se arăta una dintre acele planşe pe care le folosesc oculiştii ca să vadă dacă distingi culorile, o aglomerare de buline de nuanţe pestriţe şi apropiate, în care dal­tonistul vede un haos absolut, dar văzătorul înţelege, ştiutorul distinge ("cine citeşte să înţeleagă!") cuvîntul misterios, întins în arc de cerc pe toată lăţimea covorului, şi ale cărui litere se compun din bazilici, păianjeni, şosele, ciorapi de damă, maşini de zburat şi galaxii. Lipită cu omoplaţii goi de răcoroasa uşă de la intrare ― pe cînd eu mă chinuiam să scot din broască me­canismul ciudat al cheii de siguranţă ― mama văzu deodată, în ziua terminării covorului, cuvîntul scris, ca o-mpletitură arabă, pe vasta suprafaţă de pluş colorat. "Orbitor", şoptise mai întîi pentru sine, iar apoi, ridicîndu-mă-n braţe şi arătîndu-mi cu degetul, în depărtare, fiecare literă, desenînd-o din nou pentru mine, îmi strigă exaltată: "Uite, Işa, uite O şi uite R şi uite B şi uite I şi uite T şi uite O şi uite R! ORBITOR!", deşi ştia că ochii mei erau pe atunci încă orbi la litere.

Cămaşa şofranie a mamei avea mari pete de transpiraţie la subţiori cînd am dus covorul la fabrică. Soarele năclăise lite­ralmente toată bolta, plină de fulgii plopilor de pe marginea drumului. Tencuiala faţadelor făcea băşici, sfîrîia de căldură. Am rămas în curtea fabricii mai mult ca oricînd, poate mai mult de o oră, trîntit alături de cîinele cu limba de-un cot la umbra unei damigene cu acizi. Priveam vîrfurile ciudate ale plopilor, coşurile de fabrică din zare... Mă simţeam străin în lumea aceea vastă şi-ncremenită. Cum mama nu mai ieşea, m-am hotărît, înspăimîntat, să merg s-o caut. Am urcat treptele către uşa de unde ar fi trebuit să apară, am intrat deodată într-un loc umbrit şi-ngheţat, în care nu mai desluşeam formele, dar unde deja simţeam feromonii celei pe care-o iubeam, am păşit pe mozai­curi posomorite, între pereţi uriaşi şi siniştri, am fost întrebat lucruri de ne-nţeles de către femei şi bărbaţi ce se lăsau pe vine în faţa mea ― feţe năpraznice în spatele cărora era vid ― am in­trat în ateliere enorme, cu zeci de gherghefuri ca al mamei şi zeci de muncitoare bătînd cu stinghia orizontală în muchia covoarelor, făcînd un zgomot ca de ape mari, am traversat prin aerul plin de scamă către alte coridoare, apoi altele, ghidat mereu de par­fumul părului şi subţiorilor ei, pînă ce i-am simţit din plin pre­zenţa în spatele unei uşi vopsite vernil. Am deschis şi am văzut-o-n aceeaşi clipă. M-am aruncat spre ea năclăind-o de lacrimi, plîn-gînd aşa de tare, că a trebuit să lase baltă discuţia cu formele din jurul ei, în costume, cu ochelari şi serviete de piele, şi totuşi goluri fără chip şi nume pe lîngă carnea ei grea, ochii ei căprui şi trişti, mai masivi şi mai imenşi decît orice pe lume. Am ieşit din nou, cu alt sac de lînă, în lumina copleşitoare a veni, dar de data asta am luat tramvaiul, căci mama nu mai putea de dorinţa de a-ncepe un nou covor. Am stat în spatele vagonului de lemn, rotund ca o corăbioară, cu toate geamurile deschise. Mergeam la clasa a doua fiindcă era mai ieftin. De după tejgheaua ei în­gustă, taxatoarea se uita plictisită la noi, croşetînd mai departe la macrame-ul revărsat peste tejghea. Mie-mi plăcea să stau fie la clasa I, în faţa vagonului, ca să pot vedea cum conduce vat­manul, trăgînd de pîrghia lui cu bilă mare în capăt sau răsucind potenţiometrele, fie în coada tramvaiului, ca să mă joc cu frîna de mînă, o manivelă de metal cu şurub, pe care-o hîţînam în toate părţile. În acea zi mama şi-a prins mîna în uşa tramvaiului, chiar cînd să coborîm în Floreasca. Uşile erau cu adevărat rele, cînd se deschideau clămpăneau în balamalele lor ca nişte fălci de rechin. Dacă nu erai atent, te sfîşiau. Deodată i-am văzut de­getele pline de sînge. Atunci am văzut sînge pentru prima dată. Mama ţipa şi plîngea ca un copil. Priveam cum pică lichidul vesel colorat pe podeaua murdară a tramvaiului şi deodată mi-a trecut prin minte: "deci cu asta e plină ea pe dinăuntru", şi atunci am început şi eu să plîng. Mă aşteptam ca mama să se golească de tot şi să rămînă din ea o piele mototolită pe podea. Am fugit pînă la o farmacie, unde au pansat-o cu tifon, dar sîn-gele îl invada imediat, aşa că a fost nevoie să-l înfăşoare de multe, multe ori. Apucînd de mîna aceea umflată şi fără degete, sim­ţind rugozitatea tifonului nu doar la pipăit, ci şi cu ochii, care desluşeau pe-atunci mult mai bine texturile, am ajuns în fine acasă, unde ea şi-a dat deodată seama, disperată, că nu putea să se apuce de lucru. Stătea în faţa gherghefului gol, privind în gol printre iţele lui goale, şi a stat aşa două zile-n şir, cu un fel de zîmbetîn colţul gurii, pe cînd eu, mic bufon al reginei, nu mai ştiam ce să fac şi ce să spun ca s-o urnesc din visătoria ei neli­niştită.

A treia zi, pe cînd mama tocmai îşi scotea, tăindu-l cu foar­fecă, bandajul, care se lipise de rană şi ieşea cu tot cu crusta de sînge-nchegat, aşa că mici stropi purpurii, pe care ea îi lingea pe măsură ce apăreau, mai ţîşneau din carnea degetelor strivi­te, a sunat cineva la uşă, atît de neaşteptat ― era unsprezece dimineaţa, cînd nu ne căuta nimeni niciodată ― încît am tresărit amîndoi şi ne-am privit speriaţi. "Cine-o fi?" şopti mama. "Poate lumina, sau gunoierii." Muream de frica gunoierilor, care puţeau şi aveau figuri ţepoase de brute. Cereau bani insis­tent, cu şapca-n mîini, şi-şi roteau ochii prin casă, după ceva de furat. Mama nu deschidea necunoscuţilor cînd era singură, încă goală pînă la brîu, mergea-n vîrful picioarelor pîn-la uşă şi se uita pe vizor. Dacă pe palier era-ntuneric, întreba cu voce tremurată: "Cine e?" "Oameni buni", îi răspundea uneori o voce de femeie şi atunci ştia că sînt pocăitele, care mergeau din uşă-n uşă şi pe care le mai primea uneori de plictiseală. Le dădea o linguriţă de dulceaţă şi-un pahar cu apă, le asculta cîte-o ju­mătate de oră vorbele meşteşugite şi monotone despre Judecata lui Dumnezeu, despre mîntuire şi despre Sfîntul Duh care coborîse deja, ziceau ele, peste toţi fraţii adventişti, lua cu mulţu­miri broşurelele prost tipărite şi apoi le trimitea să mai predice şi altora, cu aceeaşi concluzie a ei dintotdeauna: "Ştiu io? O fi, n-o fi aşa? Parcă s-a-ntors cineva de pe lumea cealaltă să spună cum e pe-acolo? Io cred că dacă e cineva curat în sufletul lui şi cinstit n-are de ce să-i fie frică..." Dar dacă cel de la uşă striga răstit "Gunoiul!" sau "Dăm oale pe haine vechi, coniţă!", nu deschidea în ruptul capului.

De data aceea i-a răspuns tata, iar ea s-a repezit în casă după capot. Tata? Ce căuta acasă la ora aia? El era musafir de seară. Pe jumătate bucuros, pe jumătate nemulţumit, am venit şi eu în hol, care deodată, cum a deschis mama, s-a umplut de lume. "Tovarăşii sînt de la Securitate", a spus tata, cu o figură gravă şi solemnă. Îmi strîmbam gîtul privind în sus către cei trei-patru bărbaţi ce purtau, în ciuda topelniţei de-afară, costume şi cra­vate, ba chiar şi pălării pe care acum, din respect pentru mama, le ţineau în mîini. Cînd primeau musafiri, ai mei (mai ales mama) îşi compuneau nişte feţe caraghios cordiale, zîmbind larg şi un­suros, de parcă ar fi fost fericirea vieţii lor să-i vadă pe nou-veniţi. Acum însă mi se păreau încordaţi şi speriaţi, şi frica lor mi s-a transmis şi mie. Cînd am intrat în odaia care era şi dormi­tor, şi sufragerie, şi atelier de covoare persane (cît despre a doua cameră, a mea, ea abia putea cuprinde pătuţul în care dormeam şi lada cu jucării vechi, rămasă moştenire de la copiii locataru­lui precedent), au umplut-o şi pe aceea, ca şi cînd ar fi fost nu patru, ci o sută de bărbaţi gemeni în costume identice. Tovarăşii au acceptat cu plăcere dulceaţa de cireşe amare şi mai ales paha­rele de apă rece, cu gheaţă împrumutată, în fugă, de la madam Soare, care avea răcitor, şi au cerut permisiunea să-şi scoată hai­nele. Cămăşile lor albe, cu butoni aurii la mîneci, erau literal­mente ude ca muiate într-o cadă şi se lipeau de pielea lor, lăsînd să li se vadă părul des de pe piepturi, sfîrcurile roze şi buricurile întunecate. Putea deodată în cameră a tutun, a transpiraţie şi-a altceva, pe care nu-l puteam distinge, dar care era mai neplă­cut decît toate celelalte, un miros greu, stătut, în care se ameste­ca şi un fir subţire de lavandă. Cînd mama a cumpărat, cîţiva ani mai tîrziu, o halcă de carne de porc şi-a pus-o pe grătar, la prăjit, acelaşi miros a făcut-o s-o ia la fugă din bucătărie icnind, către baie, unde-şi vărsase şi maţele. Se întorsese atunci lividă, cu lacrimi în ochi, aruncase carnea şi aerisise bine: "Bată-i Dum­nezeu să-i bată, ne-au dat carne de vieri", de porc necastrat, care nu se mănîncă. Da, bărbaţii aceia miroseau a vier, nu în ciuda, aş zice, ci tocmai pentru că erau atît de eleganţi şi aveau butonii aceia aurii pe care erau gravate ancore.

N-am ascultat, fireşte, sporovăială lor. Mă jucam distrat într-un colţ, împingînd înainte şi-napoi un căruţ de tablă vopsită la care erau înhămaţi trei cai de asemenea de tablă. Prindeam doar frîn-turi de discuţie, dar mai ales simţeam, întreagă, în maţele mele, frica densă, mierie, din maţele mamei: "...planuri militare... se­crete de stat... fotografii aeriene... doar proiectul Cerber ar pu­tea... sputnikul... de unde ştiţi dumneavoastră?... Varşovia... Cu­ba...", totul întrerupt de exclamaţiile de uimire ale tatei şi de scîncetele şi bîlbîielile singurei femei rătăcite, în capotul ei înflo­rat de cîrpă ordinară, printre sutele de bărbaţi: "Dar io nu ştiu... nu-nţeleg ce spuneţi, nu-i nimic în covor din ce ziceţi, tova­răşe... doar aşa, brizbrizuri, ornamente... Să nu credeţi cine ştie ce, spune-le şi tu, Costele... ce ştiu eu de politică? Eu nu fac, tovarăşe ofiţer, politică..." De parcă-ar fi spus cu asta o vorbă magică, unul dintre inşi sări imediat, cu un zîmbet larg şi gene­ros : "Tovarăşă, cum puteţi să spuneţi că nu faceţi politică? Văd că aveţi un copilaş. Să vă trăiască! Am şi io doi, şi dumnealor au. Păi, dacă aveţi copii înseamnă că faceţi politică, tovarăşă Ma-rioara! Că sînteţi pentru viaţă, că sînteţi contra agresorului ame­rican. Că doar copiii noştri or să ducă mai departe comunismul, nu vă uitaţi că sînt nişte căcăcioşi mici acum. Ei sînt viitorul omenim. Pînă-n anul două mii credeţi că mai rămîne ceva din imperialişti? Praful se-alege din jobenele şi sacul lor de dolari!" "Dar pentru asta", interveni altul, "trebuie să ne spuneţi de unde ştiţi. Ce surse aveţi. Cu cine aveţi legături. Tot, tot, tot... Şi ţineţi minte că tovarăşul anchetator (uitaţi-l aici) e băiat bun, dar pînă la un punct." "Băiat bun, dar cu lipsuri..." completase glumeţ cel în cauză.

Şi, pentru ca mama să-şi amintească mai bine de unde cu­noştea amplasamentul noilor arme nucleare sovietice, al noului cosmodrom şi traseul primului submarin care patrula pe sub calota polară, să destăinuiască ce însemna Seferna-Bahir, ce se ascundea sub numele de cod Tikitan şi mai ales (mai ales!) prin ce mijloace aflase despre operaţiunea secretă a Securităţii ro­mâne numită "Sărmanul Dionis", precum şi multe, enorm de multe alte detalii (ce ştia despre circurile ambulante din lagărul socialist? Despre ascensiunea enigmatică a Marilynei Monroe, despre ziua ei de naştere, despre operaţiile ei estetice? Despre punctele de trecere instantanee, aflate abia în curs de cercetare, între cîteva dintre marile oraşe ale lumii?), bărbaţii au rugat-o să se-mbrace imediat şi să meargă cu ei. M-am dus şi eu după ea în camera mică şi m-am lipit tot de piciorul ei, pe cînd ea sco­tea cîteva ţoale din şifonier. Tremura ca varga, şi aripile mare­lui fluture de pe şoldul ei, de care-mi lipisem capul, se făcuseră stacojii. A izbucnit în plîns deodată, aşa, cu hainele-n braţe, şi-apoi s-a lăsat să cadă pe preşul de pe jos, ghemuită şi hohotind înă­buşit. Şi-a tras pînă la urmă hainele pe ea, şi-a dat cu rujul ei portocaliu în oglinda de pe uşa şifonierului (în care eram şi eu, în spielhosen-ii mei, cu capul meu mare încadrat de codiţe iţit după creţurile rochiei cu buline a mamei) şi a revenit în duhoa­rea dulce a odăii înţesate de lume. Înainte de-a ieşi cu cei care-şi îmbrăcaseră iarăşi hainele şi-şi puseseră pălăriile pe cap, mi-a zis să fiu cuminte şi să-l ascult pe tăticu. Şi deodată a rămas camera goală, vuitoare, înţesată de sute de farfurioare şi lin­guriţe năclăite, cu mii de pahare cu apa băută pe trei sferturi sau pe jumătate... Marele cadru de lemn al gherghefului, cu iţele lui paralele, mi s-a părut pentru prima dată înspăimîntător ca un instrument de tortură.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu