Spargatorul de gheata (8)

Victor Suvorov

„DEZVOLTAREA BAZEI  DE RĂZBOI"

Eliberarea naţională a Germaniei constă în revolufia proletară, care va cuprinde Europa Centrală şi Occidentală şi care o va uni cu Europa Răsăriteană în vederea creării Statelor Unite Sovietice.
L. Troţki


După izgonirea lui Bonaparte din Rusia, Armata rusă biruitoare a intrat în Paris. Negăsindu-l acolo pe Bona­parte, Armata rusă a plecat acasă cîntînd. Pentru Rusia scopul războiului era înfrîngerea armatei duşmanului. Dacă nimeni nu mai ameninţa Moscova, Armata rusă nu avea ce face în Europa Occidentală.


Deosebirea dintre Rusia şi Uniunea Sovietică constă în ţelurile războiului. În 1923, M.N. Tuhacevski, care se acoperise deja de „glorie" prin nimicirea în masă a popu­laţiei paşnice din Rusia Centrală, Caucazul de Nord, Ural, Siberia, Polonia, a fundamentat teoretic scopul războiului: „să asiguri aplicarea liberă a violenţei, în primul rînd prin nimicirea forţelor armate ale duşmanului" (Războiul şi revoluţia, Culegerea nr. 22, pag.188). Înfrîngerea armatei duşmanului nu înseamnă sfîrşitul războiului şi al violenţei, ci numai stadiul preliminar, doar un prim pas în „aplicarea liberă a violenţei". „Fiecare teritoriu ocupat de noi va deveni sovietic, prin instaurarea puterii muncitorilor şi a ţăranilor" (Mareşalul Uniunii Sovietice, M.N.Tuhacevski, Opere alese, voi l, pag.258).


În lucrarea sa Probleme de strategie modernă, Tuhacevski atrage atenţia asupra faptului că statele majore sovietice „trebuie să dea din timp indicaţii conducerii politice şi organelor corespunzătoare privind pregătirea revkom-urilor9 şi a altor organe administrative locale din diferite raioane" (.idem, pag. 196). Cu alte cuvinte, statele-majore sovietice pregătesc operaţiunea de „eliberare" în mare taină, dar în timpul pregătirii sunt obligate să previ­nă pe comisari şi „organele corespunzătoare" despre pregătirea aparatului administrativ comunist pentru „elibera­rea" raioanelor: pe baionetele sale, Armata Roşie va aduce vecinilor o viaţă fericită împreună cu organele puterii locale create din timp.


Sovietizarea teritoriilor cucerite prin metoda „aplicării libere a violenţei" şi exploatarea tuturor resurselor raioa­nelor „eliberate" pentru noi „eliberări" au primit la Tuhacevski denumirea „ştiinţifică" de „dezvoltare a bazei de război". Tuhacevski introduce acest termen chiar şi în Marea enciclopedie sovietică din 1928.


În cuvîntarea sa din 30 martie 1941, Adolf Hitler le-a explicat generalilor săi scopul războiului din Răsărit: distrugerea forţelor armate, nimicirea dictaturii comunis­te, instaurarea socialismului adevărat şi transformarea Rusiei într-o bază pentru continuarea războiului. Practic nu existau deosebiri între Hitler şi Tuhacevski. 


Amîndoi erau socialişti, ambii visează la cucerirea lumii, ambii plănuiau să folosească teritoriile subjugate pentru „dez­voltarea bazei de război". Pregătind invazia, Hitler şi-a format din timp un aparat administrativ pentru noile sale teritorii, dar Tuhacevski propunea să se facă acelaşi lucru încă din 1923.
Ideile sunt aceleaşi, numai că au fost enunţate de socialiştii sovietici cu mult înainte de Adolf Hitler. Din Tuhacevski ar fi ieşit un gauleiter ilustru, ca strateg însă a fost foarte slab.


„Strategia de berbec" a lui Tuhacevski îşi dezvăluie inadecvarea chiar şi la o sumară examinare teoretică. Strategia lui Tuhacevski este metoda şahistului care se străduieşte să cucerească cît mai multe cîmpuri goale de pe tabla de şah, considerînd nimicirea figurilor adversa­rului o chestiune de ordin secund, încercaţi pe tabla de şah (acesta este cel mai primitiv model al războiului între două mini-armate, care nu cer nici bani, nici pîine şi vă sunt supuse chiar pînă la executarea sinucigaşă a oricăror ordine ale dumneavoastră) să aplicaţi metoda lui Tuhacevski. Ce se va obţine? Se va obţine ceea ce a obţinut Tuhacevski pe Vistula în 1920.


Comuniştii afirmă că suprimîndu-1 pe Tuhacevski, Stalin a renunţat la metodele lui. Nu, Stalin a renunţat numai la ceea ce este greşit, la ceea ce duce la înfrîngere prin metoda lui Tuhacevski, păstrînd şi permiţînd altora să adîncească ideile „dezvoltării bazei de război".


În afară de Tuhacevski şi de alţii asemenea lui, pe lîngă Stalin au existat şi strategi adevăraţi. Primul şi cel mai strălucit a fost Vladimir Triandafillov, părintele artei operaţiilor de război, în 1926, el a formulat pentru prima oară teoria „Operaţiunii în adîncime" în cartea Anvergura operaţiunilor armatelor modeme. Mai departe, în Caracterul operaţiunilor armatelor modeme, Triandafillov şi-a dezvoltat ideile. Şi astăzi aceste cărţi rămîn fundamentul artei de război sovietice. V.K. Triandafillov a găsit oameni care i-au înţeles ideile şi le-au înaintat la Marele Stat-Major. 


Printre adepţii ideilor lui Triandafillov s-au numărat viitorul comandant al Marelui Stat-Major, Mareşalul Uniunii Sovietice A.M. Vasilevski şi G.K. Jukov, care i-a aplicat ideile în toate operaţiunile militare conduse de el.


Se înţelege că Triandafillov nu a putut să aibă relaţii normale cu „genialul" Tuhacevski. Triandafillov rîdea pe faţă de mediocritatea „vechii strategii", dezvăluind abordarea lipsită de noimă a lui Tuhacevski în problemele artei militare, precum şi totala sa lipsă de cunoştinţe în problemele acţiunii practice de război. Curajul lui Triandafillov poate uimi: Tuhacevski îi era şef direct. Gelozia şi răzbunarea lui Tuhacevski nu puteau să-l ocolească pe recalcitrantul teoretician. Triandafillov ştia că n-are cum să scape de destinul său şi de ura lui Tuhacevski.


Refuzînd punctul de vedere militar al lui Tuhacevski, a acceptat totuşi în totalitate şi a dezvoltat ideile lui Tuhacevski privind sovietizarea rapidă a teritoriilor „eliberate". 


„Trebuie ca într-un termen scurt (2-3 săptămîni) să se pună la punct sovietizarea unor state întregi sau, în cazul statelor mari, sovietizarea în curs de 3-4 săptămîni a unor regiuni cît mai mari", „în cazul organizării rev-kom-urilor, este foarte greu să te bazezi pe forţele locale, în zonă poţi găsi doar o parte din personalul tehnic şi activiştii inferiori. Toţi activiştii de răspundere şi chiar o parte a personalului tehnic trebuiesc aduşi de noi... Numărul acestor activişti, necesari pentru desfăşurarea sovietizării regiunilor nou cucerite, va fi uriaş". (Caracterul operaţiunilor armatelor modeme, pag. 177-178).


Triandafillov a atras atenţia că ar fi greşit să se aloce unităţi ale Armatei Roşii pentru sovietizare. N-ar fi deloc rău dacă în acest scop ar exista unităţi speciale. Armata Roşie trebuie să înfrîngă adversarul, iar unităţile speciale să instaureze în spatele frontului adevăratul socialism.


Este drept că, mai tîrziu, şi Hitler a ajuns la acelaşi punct de vedere; Wehrmacht-ul va nimici adversarul, iar SS-ul va instaura „noua ordine".


Triandafillov a ridicat arta războiului la nivelul ştiinţelor exacte. A elaborat formule de calcul matematic pentru operaţiunile ofensive în adîncime, la armate de milioane de oameni. Acestea sunt elegante, ca nişte teoreme geometrice. Triandafillov elaborează formule pentru toate etapele ofensivei, incluzînd şi calculul numărului de lideri politici sovietici pe fiecare unitate administrativă de teritoriu cucerit. Drept exemplu, Triandafillov face calculul componenţei administrative în cinci voievodate poloneze situate între graniţa sovietică şi rîul Sân. Triandafillov recomandă ca pentru desfăşurarea sovietizării să se folo­sească comuniştii străini existenţi în URSS: cuceririle vor ajunge pînă la Atlantic şi nu te puteai descurca numai cu comunişti sovietici. Istoricii comunişti ne încredinţează că Stalin a împărţit Polonia fiindcă s-a temut de Hitler, a voit pace ş.a.m.d. Însă comuniştii „uită" că înainte de pactul Molotov-Ribbentrop şi chiar înainte de venirea lui Hitler la putere, în statele-majore sovietice erau elaborate, pe bază matematică, planuri de sovietizare a Europei. La fel după cum teritoriul polonez de la graniţă şi pînă la rîul Sân, care revenea Uniunii Sovietice conform pactului Molotov-Ribbentrop, era examinat în calitate de exemplu, tot aşa trebuia ca pe mai departe să fie sovietizată întrea­ga Europă.


Pactul Molotov-Ribbentrop a deschis porţile sovietiză­rii. Stalin era pregătit în toate, nu numai în teorie. Statele-majore sovietice elaborau operaţiuni în mare secret, dar nu uitau să dea indicaţii comisarilor politici şi „organelor corespunzătoare", să fie gata de sovietizare.


În noaptea de 17 septembrie 1939, comandantul de brigadă NKVD a dat ordin cekiştilor10: „În dimineaţa zilei de 17 septembrie 1939, Armata Frontului bielorus va trece la atac, cu sarcina de a da ajutor muncitorilor şi ţăranilor Bielorusiei, care s-au ridicat..." Aşadar, revoluţia în Polonia a început, muncitorii şi ţăranii o scot la capăt singuri, iar Armata Roşie şi NKVD-ul doar le vor da ajutor... Rezultatele sunt cunoscute. Katyn-ul face parte din domeniul „ajutorului", în treacăt fie zis, Stalin nu prea murea de frica lui Hitler, aşa cum încearcă să ne convingă comuniştii. Dacă Stalin s-ar fi temut de Hitler, ar fi lăsat în viaţă pe ofiţerii polonezi, iar în cazul unei invazii germane, i-ar fi pus pe ei în fruntea zecilor de mii .de soldaţi polonezi care să acţioneze ca partizani pe teritoriul polonez. Dar în planurile lui Stalin nu intra apărarea în faţa lui Hitler. Stalin nu numai că n-a folosit potenţialul polonez, dar a şi dizolvat detaşamentele de partizani, create dinainte pentru caz de război.


Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care „clica militaristă finlandeză a început provocarea armată", Stalin avea deja în rezervă un „preşedinte" comunist finlandez, un „prim ministru" şi un întreg „guvern", incluzîndu-l şi pe cekistul şef al „Finlandei democratice libere". Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit „reprezentanţi ai po­porului", care cereau alipirea la „marea familie frăţească", s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.


Sovietizarea ia avînt iar Stalin sporeşte rezervele ad­ministratorilor partidului, în vederea unor noi campanii. La 13 martie 1940, Biroul politic a luat hotărîrea de ates­tare a tuturor activiştilor din nomenclatura partidului şi de însuşire de către aceştia a cunoştinţelor militare, întreg partidul devine din semimilitar, pur militar. Biroul Politic impune Comisariatului popular de apărare sarcina de a asigura practic atestarea întregii nomenclaturi, precum şi însuşirea cunoştinţelor militare. 


S-a hotărît că „activiştii comitetelor de partid sunt obligaţi să frecventeze siste­matic o formă de pregătire militară cu scopul ca, în momentul chemării în RKKA şi RKKF11, să-şi poată înde­plini munca în posturi corespunzătoare calificării lor". (Hotărîrea Biroului Politic Despre reciclarea şi reatestarea militară a activiştilor comitetelor de partid şi despre ordi­nea mobilizării lor în RKKA din 13 martie 1940).


Din mai 1940 pînă în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comite­telor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobili­zare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din no­menclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia armatei!

Se pregăteşte o nouă sovietizare?

Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi „organele corespunzătoare" au întins o mînă de ajutor, în spatele „reprezentanţilor" şi a „celor în slujba poporului", NKVD „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului".


Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii NKVD. „Acţionînd în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpînire podurile şi încrucişările de drumuri" (VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85). În Războiul de iarnă**, un detaşament al grănicerilor NKVD a pătruns în secret pe teritoriul Fin­landei, a traversat tundra şi, printr-o lovitură surprinză­toare, a cucerit oraşul Petsamo şi portul. Peste cinci ani, în războiul cu Japonia, din efectivul grănicerilor s-au format „320 detaşamente de atac, cu un număr de 30 pînă la 75 de oameni, înzestrate cu mitralieră, automate, puşti şi grenade. Detaşamentele autonome aveau pînă la 100-150 de oameni". „Pregătirea s-a făcut pe baza planu­rilor privind atacul prin surprindere, elaborate şi precizate dinainte. Un rol primordial în obţinerea succesului trebuie să-l joace caracterul surprinzător al acţiunilor" (VJJ, 1965, Nr. 8, pag.12).


Şi în războiul cu Germania, trupele grănicereşti ale NKVD au acţionat în acelaşi fel. Acolo unde armatele germane n-au trecut graniţa, au făcut-o trupele sovietice de grăniceri: pentru aceasta erau pregătite. De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănice­rilor sovietici au deşănţat în raza oraşului Chilia. 


Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD. (Santinelele frontierei sovietice, pag. 141).


Interesant. Aceiaşi grăniceri ai NKVD, aleşi pe sprin­ceană şi bine antrenaţi, s-au aflat la podurile de pe graniţă şi în momentul în care a atacat Germania, dar ei nu erau pregătiţi pentru respingerea atacului şi apărarea podurilor, încît le-au cedat aproape fără luptă. Cînd au trebuit să cucerească podul de graniţă, grănicerii cu demonstrat deprinderi remarcabile, curaj şi bărbăţie. Cînd au trebuit să apere podul de graniţă, aceiaşi oameni au demonstrat că sunt nepregătiţi. Pur şi simplu nimeni nu i-a învăţat cum să se apere.


Însă principala forţă a NKVD nu consta în trupele de grăniceri. În afară de acestea, în componenţa NKVD exista un mare număr de regimente şi divizii operative, de escortă şi de securitate. Toate acestea se ocupau intens cu nimicirea „elementelor duşmane" şi „curăţirea terito­riului", în Războiul de iarnă, opt regimente NKVD, pe lîngă batalioane, companii autonome şi formaţiuni de grăniceri, s-au ocupat de acest lucru. Amploarea acţiunilor NKVD de „curăţire a spatelui frontului" ar putea fi suge­rată numai de operaţiunea desfăşurată în 1944 în spatele Frontului întîi bielorus. La operaţiune au participat cinci regimente de grăniceri NKVD, şapte regimente de trupe operative NKVD, patru regimente de cavalerie, batalioane autonome şi aviaţie de recunoaştere. Numărul total al trupelor-50000 de oameni, „arealul de activitate"-30000 de kilometri pătraţi (Idem, pag. 181). 


Dar chiar şi pînă la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeaşi anvergură-datele operaţiunilor desfăşurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentală, Bielorusia, Bucovi­na şi Basarabia nu sunt însă publicate nicăieri. Dar sunt publicate destule materiale pe această temă de către victime.


După intensitatea acţiunilor NKVD, anul 1940 l-a depă­şit şi pe 1944, şi pe .1945, şi mulţi ani ulteriori. Este suficient să amintim că anul 1940 este anul Katynului. Însă ofiţerii polonezi n-au fost ucişi numai la Katyn, ci cel puţin în alte două locuri, iar numărul victimelor n-a fost mai mic decît la Katyn. Au fost însă suprimaţi şi ofiţerii lituanieni, şi cei letoni, şi cei estonieni. Nu numai ofiţeri, ci şi profesori, preoţi, poliţişti, scriitori, jurişti, ziarişti, ţărani, industriaşi şi membri ai altor categorii sociale, la fel ca şi poporul rus în timpul Terorii Roşii. Orizontul acţiunilor NKVD a crescut mereu... dar deodată s-a schimbat ceva: din februarie 1941, subunităţile de luptă NKVD, toate, cîtă frunză şi iarbă, au început să se concentreze în secret la graniţa de stat...


Ideologii comunişti au depus nenumărate eforturi ca să minimalizeze puterea Armatei Roşii şi s-o sporească pe cea a Wehrmachtului. În acest scop, ei recurg la cele mai grosolane falsificări şi minciuni. Pentru Germania se iau în calcul toate diviziile: ale Wehrmachtului şi SS. Pentru Uniunea Sovietică se iau în calcul doar diviziile Armatei Roşii, în vreme ce diviziile de elită NKVD, bine pregătite, echipate şi înarmate, nu se iau în calcul deloc, sunt „uitate". Comuniştii declară că în imediata apropiere a graniţei se aflau 47 de unităţi de grăniceri terestre şi 6 unităţi grănicereşti de marină (fiecare avea personal cît un regiment), precum şi 11 regimente ale trupelor opera­tive NKVD, cu un număr total de circa 100000 de oameni. Acesta-i adevărul, însă nu tot. 


În momentul invaziei ger­mane, în imediata apropiere a graniţei nu se aflau numai regimente, ci şi batalioane autonome NKVD, într-un nu­măr considerabil, în afară de acestea existau şi divizii întregi NKVD, de exemplu divizia 4 NKVD (comandant: colonelul NKVD, F.M.Majirin) se afla la graniţa română, subunităţile regimentului 57 NKVD al acestei divizii se găseau chiar pe podurile de graniţă, în apropierea graniţei se afla divizia 8 infanterie motorizată NKVD. În raionul Rava-Rusă se găsea divizia 10 NKVD, iar regimentul 16 de cavalerie NKVD din componenţa acestei divizii era masat chiar la pichetele de grăniceri. Divizia 21 NKVD de infanterie motorizată se afla la graniţa finlandeză. Divizia întîi NKVD (colonel NKVD S.I. Donskov) se găsea tot aici. Divizia 22 NKVD de infanterie motorizată apare în informaţiile germane în a şaptea zi de invazie în Lituania.


Unităţi NKVD au fost deplasate incredibil de aproape de graniţe. Unele se aflau literalmente la cîţiva metri de graniţă. De exemplu: batalionul autonom 132 NKVD se afla în fortificaţia Tiraspol a cetăţii Brest. Pentru apărare? Nu. Cetatea n-a fost pregătită pentru apărare, se plănuia ca, în caz de război, aici să rămînă un batalion obişnuit de infanterie. Dar poate că batalionul NKVD era destinat să apere graniţa? Nicidecum, căci alături, în aceleaşi cazarme, se află regimentul 17 grăniceri, iar batalionul 132 NKVD nu era de grăniceri, ci de escortă. El era destinat escortării „duşmanilor" din Bielorusia apuseană, dar iată-1 încartiruit pe malul apusean al Bugului. Deocam­dată batalionul nu făcea nimic. Greu e drumul în Uniunea Sovietică: trebuie să treci cu bărcile cekiştilor în vechea citadelă peste Bug, de acolo trebuie să traversezi o mulţi­me de podeţe şi şanţuri, să treci Muhaveţul, apoi iar şanţuri, metereze şi bastioane, în cetate nu sunt duşmani, iar pînă în oraş e departe. Aşa că, deocamdată, batalionul se odihneşte. Fortăreaţa Tiraspol (Insula de frontieră) este aproape de teritoriul polonez, mai bine zis, în acel timp, de teritoriul german. Ca să ajungi în Germania, trebuia doar să treci un podeţ.


Pe orice cercetător îl aşteaptă descoperiri senzaţionale, dacă se va ocupa serios de studierea componenţei şi dislocării trupelor NKVD în ajunul invaziei germane. Să spunem doar că, la fel ca batalionul 132 de escortă, erau multe.
Am găsit date exacte care arată că pe graniţă n-au fost numai batalioane de escortă şi regimente NKVD, ci şi divizii de escortă. Iată, de pildă, divizia 4 NKVD, deja pomenită, se afla la podurile de graniţă de pe rîul Prut, de bună seamă, ca să le arunce în aer, în caz de înrăută­ţire a situaţiei-se va spune. Nicidecum. Podurile au fost minate, apoi au fost deminate, iar alături au fost aşezate diviziile NKVD. După unele date, divizia 4 NKVD ar fi fost, chipurile, de pază (prin analogie cu SS, încercaţi să înţelegeţi, semnificaţia cuvîntului „pază"), însă după multe alte date (de exemplu, VJJ, 1973, Nr. 10, pag.46), divizia 4 NKVD pare a fi fost de escortă. Chiar şi colonelul F.M.Majirin, comandantul diviziei, un vechi lup de GULAG13, şi-a petrecut în escortă toată cariera.

Pe cine intenţiona paza de GULAG să escorteze dincolo de podurile grănicereşti?


va urma